Viaţa ca drum iniţiatic, în „Siddhartha” lui Hermann Hesse

Nu intamplator acesta a fost primul articol mai amplu scris de mine. „Siddhartha” este una dintre cartile mele de suflet, poate chiar cea mai apropiata (Hermann Hesse fiind scriitorul meu preferat), iar personajul Siddhartha imi este nespus de drag, el, cu cautarea sa sincera, neostenita si nonconformista a adevarului. Este fratele meu iubit, este un alter-ego al meu, intr-o alta lume, intr-un alt timp… M-am recunoscut in el, am invatat multe de la el, il urmaresc mereu cu admiratie in calatoria sa.

În această „poemă indiană”, cum îşi intitulează Hermann Hesse povestirea, putem urmări destinele a trei oameni aflaţi pe calea iniţierii: Siddhartha – fiul de brahman, Govinda – prietenul său din copilarie si Vasudeva, luntraşul de la marginea pădurii.

În timp ce Govinda are mereu nevoie de un maestru spiritual pe care sa il urmeze, de o învăţătură după care sa se ghideze, Siddhartha este un individualist ce pune sub semnul întrebării orice învăţătură şi învăţător şi îşi urmează mereu propria sa cale. Iar luntraşul Vasudeva este omul simplu şi cu inima curată ce nu cauta învăţături, maeştri spirituali, ci primeşte iluminarea prin iubirea si dedicarea pe care o are faţă de natură. “Maestrul spiritual” al lui Vasudeva este chiar râul peste care el îi trece pe oameni cu luntrea sa şi de la care el a învăţat arta de a asculta cu adevărat. Atât Siddhartha cât şi Vasudeva primesc în final iniţierea de la forţele naturii, dar drumurile lor sunt foarte diferite.

Siddhartha este un sincer căutător al adevarului, fiind gata să plătească orice preţ pentru a găsi iluminarea. La casa părintească, el a învăţat înţelepciunea comorilor brahmanismului de la tatăl său şi mai apoi i-a urmat pe şamanii ascetici, învaţând de la aceştia metodele de a-şi stapâni dorinţele trupului şi sufletului. Dar nici una dintre aceste căi spirituale nu i-a adus iluminarea mult-dorită şi în plus a observat că nici cei mai avansati pe aceste căi spirituale nu au ajuns să exprime OM – îndumnezeirea lumii – în fiinţa lor:

“Om este arcul, săgeata e sufletul,

 Brahman este ţinta săgeţii,

Iată unde trebuie să nimereşti fără abatere.”

Împreuna cu prietenul său Govinda, care îl urmase până acum în căutările sale, Siddartha se alătură mulţimii de oameni ce îi urmau marelui iluminat Gautama Buddha.Tânărul indian este foarte impresionat de personalitatea deosebită a lui Buddha:

“Se uită însă cu atenţie la capul lui Gautama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm şi avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învăţătura însăşi, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar şi în cea mai mică mişcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.”

Dar Siddhartha crede în continuare că nici un învăţător sau învăţătură spirituală nu sunt deasupra oricarei întrebări. In discuţia avută cu Gautama, Siddhartha îşi exprimă îndoiala că iluminarea ar putea fi predata altora prin vreo învăţătură, argumentând ca chiar el, marele Buddha, a ajuns la iluminare fără a fi călăuzit de vreun maestru. Mai mult, Siddhartha găseşte chiar şi o fisură în minunata învăţătura budistă, în contradicţia dintre eliberarea de cele lumeşti, pe de o parte şi găsirea unitaţii lumii, pe de alta parte.

Deşi mult timp a încercat să se elibereze de lumea simţurilor, de dorinţele legate de cele pământeşti despre care se spunea că încătuşează spiritul, Siddhartha are presimţirea acestui mare adevar: în aflarea unităţii primordiale pe care el o cauta, lumea simţurilor este la fel de importantă ca şi cea a spiritului. Pentru el, această revelaţie este ca un fel de trezire, pe care o are privind la frumuseţea şi viaţa ce îl întampină în contemplarea naturii. În acest moment de răscruce din viaţa sa, în care el lasă in urmă părinţi, prieteni, maeştri şi orice învăţătură, Siddhartha trece printr-un moment de extremă singurătate, în care, învingându-şi teama, simte cum Eul său se cristalizează şi luminează ca o stea.

Prietenul Govinda a rămas discipol al lui Buddha, iar Siddhartha vrea să caute iluminarea în lumea simţurilor. Îl întâlneşte pe luntraşul Vasudeva, care îl trece râul în luntrea sa. Râul apare aici pentru prima data, ca simbol al trecerii lui Siddhartha spre o nouă viaţă.

Ajuns în oraş, de-acum noii săi tovarăşi de drum sunt preafrumoasa curtezană Kamala, de la care Siddhartha învaţă arta dragostei şi negustorul Kamaswami, care îl învaţă arta mânuirii banilor. Iniţial, pentru Siddhartha totul este un joc şi se amuză cu superioritate spirituală de ceilalţi oameni. El îi vede pe aceştia ca pe nişte copii, deoarece iau atât de în serios acest joc al vieţii şi suferă pentru lucruri care pentru el sunt doar aparenţă şi amăgire. Treptat, Siddhartha, devenit între timp un bogat negustor, se cufundă tot mai mult în aceste lucruri trecatoare, luând la rându-i “jocul” tot mai în serios şi uitând să mai piardă şi să câştige cu zâmbetul pe buze. Blazat, ajuns la saţietate, el devine tot mai nefericit, pe măsură ce are tot mai mult din plăcerile vieţii: dragoste trupească, bani, mâncare, băutură, jocuri de noroc. În aceasta lungă perioadă din viaţa sa, un singur lucru nu a putut întelege şi trăi Siddhartha: iubirea.

Într-o noapte, el are un vis care îl zguduie: pasărea rară şi cântătoare din colivia Kamalei murise. Siddhartha îşi dă seama că pasărea simbolizează chiar sufletul său care moare treptat în acest mod de viaţă. Şi în aceeaşi noapte el fuge neştiut în lume, lăsând încă o dată totul în urmă. Cu sufletul secat, rătăceşte până ajunge din nou la râul de la marginea pădurii. Plin de deznădejde, realizând că este mai departe ca oricand de iluminarea multdorită şi lipsit de orice identitate, el vrea să îşi curme viaţa. În acest moment de imensă disperare, când este gata să se arunce în râu, din cotloanele cele mai ascunse ale sufletului său el aude un cuvânt sacru: OM. Cuvântul pe care el medita ca tânar fiu de brahman şi care îi reaminteşte de indestructibilitatea spiritului din sufletul omenesc. Şi speranţa renaşte în sufletul său şi el adoarme pe malul râului. La trezire, Siddhartha observă un budist ce îi veghease somnul: chiar vechiul său prieten Govinda, care a rămas discipol fidel al lui Gautama Buddha. La început nerecunoscându-l, mai apoi dezamăgit că înzestratul său prieten din copilarie a ajuns doar un om bogat, după cum îl arată hainele, Govinda îşi urmează drumul. Siddhartha se bucură că l-a reîntâlnit şi zâmbeşte în sinea lui la nedumeririle acestuia, căci el simte că el, Siddhartha, tocmai a renăscut ca om nou – ceea ce Govinda nu poate încă să observe.

Reîntâlnindu-l pe luntraşul Vasudeva, acesta îi aminteşte acum de marele iluminat Buddha, atât de multă pace, linişte şi lumină emană. Şi Siddhartha hotărăşte să rămână cu el în căsuţa de la marginea pădurii şi să lucreze ca luntraş. La întrebările lui Siddhartha despre cum a ajuns la iluminare, luntraşul nu îi raspunde nimic altceva, decât îl îndeamnă să contemple în fiecare zi râul. Urmându-i sfatul, Siddhartha trece şi el printr-o anumită iniţiere prin forţele naturii, devenind la fel de senin şi de luminos ca şi Vasudeva.

Dar urmeaza proba cea mai dificilă în viaţa sa: să înveţe ce este iubirea. Reîntalnirea cu Kamala, care a plecat în pelerinaj şi este acum pe moarte, îl aduce în viaţa sa pe fiul lor, născut după plecarea sa şi despre care Siddhartha nu ştia nimic. El simte o iubire nespusă pentru băiatul rebel de 11 ani, în care se recunoaşte pe sine însuşi cum era cândva. În dorinţa sa de a-l proteja de ispitele şi pericolele care îl pândesc în lume, Siddharta vrea sa îl ţină lângă el, în căsuţa din pădure. Însă băiatul răsfăţat şi independent nu suportă viaţa simplă şi ordonată şi nici pe acest tată atât de blând, dar care de fapt îl ţine prizonier cu iubirea sa exagerată. Şi într-o noapte, furând toţi banii obţinuţi din plata ca luntraşi, băiatul fuge în lume. Părăsit de fiul său, la fel cum şi el altădată îl părăsise fără remuşcari pe tatăl său, Siddhartha suferă nespus. El pleacă în oraş şi rătăceşte disperat pe străzi, cautându-l în zadar pe fiului multiubit. Prietenul Vasudeva, care l-a urmărit pe ascuns în tot acest timp, îl ia pe bătrân şi îl conduce din nou la căsuţa din pădure, îndemnându-l să îşi regăsească liniştea în contemplarea râului.

Şi încetul cu încetul, Siddhartha înţelege că iubirea înseamnă să îl ajuţi, dar să îl laşi pe celălat să meargă liber pe drumul său. Rana din inima îi înfloreşte, el de-acum a ajuns nu numai la iluminare, ci a devenit în toată fiinţa sa chiar adevarul, chiar iubirea. Batrânul Vasudeva, simţind că şi-a terminat misiunea pământească, se retrage în pădure pentru a-şi depune corpul fizic. Iar Siddhartha rămâne în continuare ca luntraş la marginea pădurii.

Într-o zi vrea să treacă râul un bătrân budist, în care el îl recunoaşte pe Govinda. După moartea marelui Buddha, acesta rătăceşte încă în cautarea iluminarii. Cu greu îl recunoaşte pe Siddhartha în omul sfânt din faţa sa şi îl roagă să îl înveţe şi pe el cum să atingă iluminarea. Zâmbind, cu acel zâmbet plin de înţelepciune şi nespusă iubire dar şi puţin ironic precum al marelui Buddha, Siddhartha îi spune că iluminarea nu poate fi predată.

“Aici, pe această luntre, predecesorul şi învăţătorul meu a fost un om, un sfânt, şi el nu a crezut ani de-a rândul în nimic altceva decât în acest fluviu. El băgase de seamă că glasul fluviului îi vorbea, de la el a învăţat multe lucruri, el l-a educat şi l-a învăţat, i se părea că fluviul este Dumnezeu, însă nu a ştiut ani de-a rândul că orice rafală de vânt, orice nor, orice pasăre, orice cărăbuş este la fel de dumnezeiesc, ştiind şi fiind în stare să-l înveţe la fel de multe lucruri ca şi fluviul pe care îl adora. Dar atunci când a plecat în păduri, sfântul acesta ştia totul, ştia mai multe decât mine şi decât tine, şi asta fără nici un învăţător , fără cărţi, ci numai şi numai pentru că el crezuse în acest fluviu.”

Şi el îl roagă pe Govinda să îl sarute pe frunte. Acesta îi urmează sfatul şi în acel moment ceva miraculos se întâmplă: prin iubirea intensă pe care Siddhartha i-o poartă, Govinda primeşte la rându-i iluminarea, având revelatia unităţii divine în prietenul său.“Dragostea, o, Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate.”

Este remarcabil faptul că dintre cei trei căutători spirituali, Siddhartha este singurul care are puterea de a-l ilumina prin fiinţa sa pe un alt om de care el este legat prin iubire. Vasudeva s-a iniţiat prin forţele naturii, dar nu poate să pună în cuvinte trăirile sale şi să le explice altui om. La întrebarile lui Siddhartha, Vasudeva doar îl îndeamnă să contemple râul. Siddhartha însă poate să numească ceea ce trăieşte el din îndumnezeirea lumii.

Putem spune că creând personajul Siddhartha, Hermann Hesse a creat un personaj mai desăvârşit decât însuşi Buddha. Siddhartha este precursorul omului modern aflat pe calea modernă a iniţierii. El a aflat că iluminarea nu poate veni de la învăţători, învăţături, de la lumea spirituală sau de la lumea materială, ci iluminarea înseamnă tocmai gasirea prin propriile puteri a unităţii între polarităţile existenţei. Drumul său este o luptă continuă în a încerca să împace aceste polarităţi între ele, învăţând că respingerea unui pol şi îmbrăţişarea totală a celuilalt nu îl poate conduce la iluminare. Siddhartha se iluminează atunci când priveşte râul, căci râul sugerează vizual această polaritate: el este în continuă mişcare şi totuşi rămâne pe loc, este acelaşi la izvorâre şi la revărsare, reprezintă unitatea ideală a polarităţilor. Răsplata lui Siddhartha pentru toţi anii săi de studiu este capacitatea de a înţelege intuitiv vocea râului, de a întelege profund mantra OM, care este tocmai unitatea polarităţilor. El se iluminează când acceptă cu toată fiinţa sa că totul este adevărat şi fals în acelaşi timp, că viaţa şi moartea sunt o unitate şi că ceea ce uneşte toate aceste polarităţi în sufletul omului este iubirea. (Delia Soare)

Anunțuri

9 gânduri despre „Viaţa ca drum iniţiatic, în „Siddhartha” lui Hermann Hesse

  1. Cea mai frumoasa si interesanta povestire pe care am citit-o. Este nr 1, pentru mine si nu cred ca va fi alta care sa ii ia locul. Am avut multe de invatat din ea. O recomand cu placere.
    Am citit si „Alchimistul” al lui Paulo Coelho , inainte sa citesc Siddhartha.In ambele subiectul e acelasi, dar Hesse este mult mai profund. Alchimistul poate fi citit si inteles de oricine, e o varianta mai „usoara” a Siddharthei.

    • sunt diferite, ambele avand o calatorie intiatica. in siddhartha pers principal pleaca spre implinirea spirituala iar in alchimistul pers principal pleaca spre implinirea materiala, descoperind pe parcurs intelepciunea

  2. Ma bucur ca am aflat despre blogul tau. Si mie imi place foarte mult sa citesc si sunt tare multe lucrari care merita aduse in atentia oamenilor. Iar prin abordarile de genul celor pe care le postezi si tu pe blog faci sa se nasca o oaresce curiozitate spre a citi aceste minuni.
    In ceea ce priveste Siddhartha, este o povestire plina de intelepciune, care m-a ajutat in momente grele. Din ea am invatat ca, chiar daca nu poti urma intotdeauna calea cea ingusta si dreapta, faptul ca treci raul cand intr-o parte cand intr-alta ajungi in final la adevar, intr-un mod oarecum asimptotic.

    • Sanda, asa este, nu prea mai sunt vremurile sa mergi pe calea cea ingusta si dreapta. Viata este atat de bogata si de complicata, in manifestarile ei ! Si cat adevar graiesti, cu trecerea raului… Ma bucur ca ne intalnim in admiratia pentru aceasta povestioara minunata a lui Hesse. Mie Siddhartha imi este tare drag, este unul din prietenii mei din carti :).

  3. Nimic nu e intamplator ….nici faptul ca tu, Delia, scrii aici , nici faptul ca noi, altii, descoperim, cand e momentul potrivit pentru fiecare, ceea ce scrii tu ….pentru initiere si revelatie trebuie in primul rand sa fii pregatit, adica sa deschizi portile sufletului si mintii……atunci, inconstient, incepi sa cauti „luntrasul”…iar unii dintre noi asta menire au …sa fie „luntrasi” 🙂

  4. Buna Delia,

    Citind blogul tau, imi dau seama ca mai avem un lucru in comun: tot Hesse este scriitorul meu preferat…

    Multumesc!
    Cu drag

    • Anca, nu este de mirare 🙂 Hesse a studiat si el antroposofia, iar ea ne-a adus impreuna.
      Of, sper sa-ti trimit maine „Meditatia…” pe care mi-ai cerut-o, daca apuc s-o transcriu; daca nu, sa o iau sa o scanez la servici. Multumesc ca mi-ai vizitat blogul !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s