Despre îndumnezeirea lumii

Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa: unul, de a crede că nimic nu este un miracol; al doilea, ca şi când totul este un miracol. (Albert Einstein)

Cireşul

Seară liniştită şi caldă de primăvară. Plimbare cu L. pe străduţele palid luminate de felinare ale oraşului de pe malul mării. Din loc în loc copaci înfloriţi, în curţile caselor. Trec domol cu privirea peste coroanele lor, încercând să le desluşesc frumuseţea în umbrele serii. Şi deodată, dintre două blocuri mici cenuşii, izbucneşte în drum Cireşul. Sunt chiar sub coroana-i imensă aplecată sub greutatea  a mii şi mii de flori albe. Îl privesc şi mi se taie răsuflarea de uimire şi admiraţie. Şi sufletul mi se revarsă spre el într-un val de veneraţie şi recunoştinţă pentru atâta frumuseţe. Peste câteva momente, Cireşul mă binecuvântează, trimiţând spre mine o revărsare de forţe de viaţă ce mă umple de energie.

Oamenii se întreabă cum arată Dumnezeu. Eu l-am vazut pe Dumnezeu într-un cireş în floare…

Rolly

Avea numai 8 saptamani, rodea tot ce apuca şi îşi exprima afecţiunea muşcând şi sărind la atac. Priveam amuzaţi bulgăraşul de blană ce părea să se creadă câine de vânătoare ce-şi hăituieşte prada şi ne întrebam de unde impulsurile astea într-un pui de bichon. Iris era cam speriată de el, ea credea că un căţeluş este ceva blând ce stă să-l mângâi, să-l hrăneşti şi doar scheaună încetişor. Aşa îşi amintea ea de căţeluşii aceia de la ţară pe care-i îngrijise o perioadă, dar aceia n-aveau mai mult de două săptămâni. Numai seara târziu, când copiii mergeau la culcare, Rolly devenea mai blând şi melancolic şi începea să caute ceva ce-i lipsea: căldura mamei, izvorul de lapte. Scriam ceva la calculator şi l-am luat în poală, sperând că se va linişti. Însă Rolly a început să schiaune într-un fel nemaiauzit, cumva muzical. Şi mi-a povestind în fraze întregi, pe limba sa, despre viaţa lui de până să fie despărţit de mama şi frăţiorii săi şi să fie adus la noi. Mi-a spus cât de dor îi e de mama lui, cât de mult suferă, dar şi despre speranţa că îi va fi bine aici cu noi, că părem oameni buni. Îi înţelegeam graiul sufletului, era ca şi cum o poarta se deschisese pentru mine către o altă lume şi eu incepusem să pricep graiul animalelor… Apoi poarta aceea s-a închis. El a redevenit un căţel bichon normal, eu un om obişnuit ce nu întelege mare lucru din limbajul animalelor. Dar de atunci ştiu că basmele, legendele cu oameni ce înţeleg glasul animalelor nu sunt doar imaginaţie.

Creveţii

Nu este vorba despre delicioşii creveţi pe care îi mâncăm în combinaţii culinare rafinate la o terasă scumpă de vară. Ci despre o noapte înstelată de august la Portiţa, în faţa corturilor de pe faşia de nisip aflată între mare şi deltă. Că era un cer cu stele cât pumnul de mari, cum numai pe vârf de munte şi pe ţărm izolat de mare poţi vedea, asta nu ar fi nimic ieşit din comun. Dar că valurile veneau înspumate fosforescent şi aruncau pe nisipul întunecat puzderie de stele, identice cu cele de pe cer, asta era ceva ce nu mai pomeniserăm până atunci ! Râdeam şi alergam beţi de fericire pe nisipul ud şi cald, printre stelele pământului. Noapte cât vezi cu ochii, stele pe cer, stele pe jos, stele în mare… Ce muritor mai  vazuse o asemenea minune ?!

Dar într-un tarziu curiozitatea, raţiunea ce caută mereu explicaţii la tot, au învins. Am luat din cort lanterna şi am aprins-o, luminând minunatele stele stralucitoare aruncate pe ţărm de valuri… În faţa ochilor nostri miraţi se arătară grupuri de câte doi creveţi uraţei, de un cenuşiu transparent şi murdar. Strâns îmbrăţişaţi, din unirea lor se aprindea câte o stea…. L’amor que muove il sole e l’altre stele…

În luna august este perioada de împerechere a unei specii de creveţi. Prozaicul şi poezia, urâtul şi sublimul, împerecherea unor corpuri lipsite de frumos şi o stea ce se naşte din îmbraţisarea lor… Aici este taina pe care o ai de desluşit tu, omule !

Marea

Iubesc muntele. Iubesc forţa pe care mi-o inspiră, am nevoie de liniştea cu care-mi umple sufletul zbuciumat. Mi-e dor să revăd muntele, aşa cum îmi e de un iubit. În schimb, marea mă atrage şi mă sperie, valurile ei neliniştite sunt asemănătoare sufletului meu. Ştiu că şi ea este nemişcată, eternă şi liniştită în adâncuri, ca un munte de apă întors înspre pămant, dar rămân adesea la aparenţa ei. Poate nici n-am avut timp s-o contemplu, s-o simt până-n străfunduri, asa cum am facut cu muntele. Dar acea dimineaţă de vară de demult, când înotam departe de ţărm într-o mare liniştită precum un lac de munte, a rămas pentru mine cea mai mare comuniune cu natura. Eu, ca la un început de lume, în apa ce îmi mângâia fiecare porţiune de corp, soarele dimineţii topit în strălucire în apa mării, cerul de un senin orbitor şi undeva, departe, ţărmul pustiu… Eu eram acel punct singuratec în mare şi eram totodată revărsată în mare, în cer, soare şi ţărm… Marea mă iubea şi eu o iubeam atunci. Este momentul meu de fericire, pe care nu mi-l poate lua nimeni. Căci a depins numai de mine şi de natură, atât. Nu este precum fericirea dată de iubirea pentru un bărbat, fericire ce dispare şi de care ajungi mai apoi să te îndoieşti că ar fi existat vreodată.

Omul

Şi totuşi… plec fruntea şi recunosc că cele mai multe momente de fericire le-am avut  atunci când, din centrul fiinţei mele, m-am întâlnit cu un alt om, din centrul fiinţei sale.  Chiar şi cu tine, bărbat frumos şi aproape necunoscut, cu care vorbeam despre copiii tăi şi despre copiii mei, şi ne-am zâmbit din priviri cu înţelegere – şi atunci o fetiţă mică din sufletul meu s-a prins de mână cu un băieţel mic din sufletul tău, în acea candoare deplină precum a copilaşilor nostri. Şi am ştiut amândoi atunci, fără să ne-o spunem în cuvinte, că am atins o taină mare. (Delia Soare)

Anunțuri

13 gânduri despre „Despre îndumnezeirea lumii

  1. Superb…
    As putea sa-ti impartasesc si eu experiente similare.
    Raul
    Mergeam pe malul lui indiferent de anotimp. Intotdeauna ma linistea vederea undelor sale domoale. Aveam un loc al meu, unde ma asezam si uitam cat e ceasul. Uneori mi se parea ca-mi vorbeste, in soapte de taina, despre cate a vazut in secolele care au trecut ca apele sale. Cel mai mult imi placea vara, cand ma primea in apa lui calduta si ma mangaia usurel. Ma lasam uneori purtata de apele sale si ma simteam divin.
    Am mai fost si pe malul altor ape. M-au primit si ele in undele lor, dar n-a fost la fel.

    Privighetoarea
    Am auzit-o prima data intr-o dimineata cand, somnoroasa si grabita, ma duceam spre statia de autobuz, pierduta in planuri pentru o noua zi. Glasul ei melodios a avut darul sa ma trezeasca, ca un clopotel de argint. Am dechis ochii mari si am vazut cerul senin, soarele care-mi mangaia fruntea si am simtit mirosul florilor din gradinitele din fata blocurilor.
    Seara am iesit la o plimbare cu sotul meu si am auzit-o iar. I-am povestit razand ce frumos m-a trezit de dimineata si mi-a zis ca o cunoaste demult, de cand era copil. Ca, de fapt, habar n-are daca e aceiasi(nici eu nu stiu cat traiesc privighetorile) dar ca isi are cuibul in bradul din gradinita noastra. M-am bucurat nespus. O ascult cu incantare de cate ori se intampla sa fiu afara cand isi incepe concertul.

    • Povestea ta cu raul fermecat este ca in „Siddhartha” lui Hesse… Este interesant daca te mai intorci acolo cum o sa te simti.

  2. Da, draga Aura, sunt aceste momente magice din natura cand lumea fizica si lumea spirituala se ating si devin o unitate… De fapt, ele sunt dintotdeauna o unitate, dar omul este cel ce le separa, nemaiavand ochi pentru ele. Si tot el, omul, este chemat sa le uneasca din nou in sufletul sau – minunat creuzet viu ce poate implini alchimia lumii. Tu ai de-acum cu tine raul, si privighetoarea… pentru totdeauna acolo, in suflet, amintiri vii.

  3. Treia draga, cat de simplu si frumos 🙂
    Imi dai voie sa postez pe facebook link cu asta ? Numai daca ti-e ok. Daca nu, nu e cu suparare. Da, de ieri, am si eu profil FB 🙂

  4. Astea sunt comorile pe care le putem lua cu noi cand plecam de pe Pamant si care au darul sa ne inalte. Mai am 🙂 si ma straduiesc sa imi mai adun 🙂 Multumesc ca mi-ai impatrtasit din amintirile tale.

    • Buuuun,
      Treia draga – sau Delia,
      Imi place foarte mult Einstein, atat cum a existat ca om cat si scrierile lui (cele care au un grad de intelegere normal pentru neprofesionisti 🙂 ), iar in cazul de faţă motto-ul cu care ai inceput aceasta postare…. Bun băiat! 🙂 … Albert…
      Am incercat sa continuui ideea si sa formulez in aceeasi maniera: Buna fată! 🙂 Treia dar putea fi interpretata tendentios formularea… asa ca am scris: … felicitări Treia
      Mi-a placut postarea ta dar mai ales paragraful cu Omul dar si tu ca om abordand subiecte ca cel din aceasta postare si din celelalte.
      Ai prins sigur ideea ca:
      ” Bun băiat! 🙂 … Albert…
      … felicitări Treia… 🙂 omul ”
      inseamna ca e de bineeeeeee 🙂 🙂 🙂

  5. Multumeeeeesc, Leo, e de bine, deci ! You make my day 🙂
    Normal ca iti place ce spune Albert :), ca doar asta faci si tu in fotografiile tale frumoase, suprinzi cate ceva din indumnezeirea lumii…. Clipa aceea minunata, pe care tu o fixezi astfel si asa o putem vedea si noi, ceilalti oameni…. Cum spunea Faust: „Mai ramai, clipa !”….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s