Craciunul exterior si Craciunul launtric

                             Chiar daca Christos s-ar naste de o mie de ori in Bethleem,

                             Daca nu s-a nascut in tine, ramai pierdut pe vecie !” (Angelus Silesius)

Am ales cuvintele lui Angelius Silesius ca motto pentru prezentarea mea, ca o indicatie a legaturii dintre ceea ce stim ca s-a petrecut in plan exterior de Craciun, pe de o parte si procesele de transformare prin care trece sufletul omenesc, reprezentate imaginativ, in aceasta perioada a anului si nu numai, pe de alta parte.

Daca parcurgem sufleteste, in mod cat mai constient, cele patru mari sarbatori ale cursului anului: Michael, Craciunul (cu Boboteaza), Pastele si Sanzienele, putem trece printr-un anumit proces de initiere in marile taine ale evolutiei omenirii. Sarbatoarea de Craciun poate fi considerata, in primul rand, o sarbatoare a amintirii originii spirituale a omului si deci un prilej al unei adevarate cunoasteri de sine. Deloc intamplator, sarbatoarea de Craciun este precedata de sarbatoarea lui Michael, care are legatura cu spiritualizarea gandirii si cu nasterea Eului Superior in suflet. Acest lucru il voi detalia in partea a doua a acestei prezentari.

As vrea sa subliniez si sa urmaresc, in cele ce urmeaza, cele doua aspecte fundamentale ale sufletului omenesc: cel divin (ceresc) si cel omenesc.  In primul rand, avem aspectul divin, in imaginatiunea clasica de Craciun, cu Fecioara Maria, plina de puritate, blandete, intelepciune si iubire materna, tinand in brate pruncul stralucitor. Prin ea, omului i se readuce aminte de originea sa divina, de ce anume el s-a indepartat atunci cand a coborat in intruparea pamanteasca. rafael-madonna_sixtinaCel mai aproape de aceasta imaginatiune arhetipala este Rafael, cu a sa Madona Sixtina.

In al doilea rand, avem aspectul omenesc in imaginatiunea despre originea crucii, care ne este data de Rudolf Steiner in ciclul de conferinte “Ideea Craciunului si Taina Eului”. El ne atrage aici atentia asupra legaturii atat de cunoscute candva in misterii, dintre inceputul Vechiului Testament, cu istoria lui Adam si a Evei, nasterea pruncului Iisus de Craciun si Evenimentul de pe Golgotha. In Paradis, Dumnezeu cel din Vechiul Testament le-a dat dat voie lui Adam si Evei sa manance din toate fructele Pomului Vietii, dar le-a interzis sa guste din roadele Pomului Cunoasterii binelui si raului. Si pentru ca ei, ispititi de Lucifer aparut in forma de sarpe, au mancat din fructele Pomului cunoasterii, au fost alungati din rai. Mai tarziu, cand stramosul Adam a murit si a fost ingropat, din mormantul sau a crescut un pom si din lemnul acestuia a fost facuta ulterior crucea pe care a fost rastignit Iisus Christos. Deci mai intai corpul lui Adam pus in mormant a introdus in aura pamantului si in evolutia omenirii principiul luciferic, iar mai tarziu, prin Misteriul de pe Golgotha cu punerea sa in mormant, Christos a adus un nou principiu in aura pamantului si in evolutia omenirii. Din aceasta straveche cunoastere inteleapta, s-a mai pastrat astazi doar faptul ca ziua de 24 decembrie, inainte de ziua de Craciun de pe 25 decembrie, este marcata in unele calendare crestine ca fiind ziua lui Adam si a Evei.

michelangelo-the-fall-and-expulsion-of-adam-and-eve-sistine-chapel1

Partea I – Craciunul exterior

Copilul arhetipal si eternul femin

Cele doua aspect mentionate: divin si omenesc, le putem urmari in cursul narativ din Evanghelia lui Luca si Evanghelia lui Matei. In prima, in arborele genealogic exprimat la inceput, vedem ca stramosul ereditar al copilului Iisus este Nathan, fiul lui David, iar in a doua, linia porneste de la celalalt fiu al lui David, Solomon, aceasta fiind una dintre contradictiile greu de explicat din evangheliile sinoptice. Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, stim ca diferentele dintre evenimentele relatate in aceste Evanghelii provin din faptul ca, oricat ar parea de incredibil si de neacceptat constientei obisnuite, avem doi copii Iisus: Iisus nathanic si Iisus solomonic, provenind din doua cupluri diferite Maria si Iosif, care pregatesc corporalitatea necesare coborarii lui Christos pe pamant la momentul Botezului din Iordan. In spatele acestui lucru se acunde o adanca intelepciune divina, pe care o putem presimti in urmatoarea idee, exprimata de Emil Bock in cartea “Copilaria si tineretea lui Iisus”: “Nu putea fi purtator al Fiintei Christice decat o fiinta umana care era cu totul copil si, in acelasi timp, intelept desavarsit.”  

In aceasta carte a lui Emil Bock (“Copilaria si tineretea lui Iisus”) am descoperit cele mai frumoase, emotionante si bine documentate  portrete biografice ale celor doi copii Iisus, ale celor doua Marii si ale celorlalte personaje din Evanghelii, prin a caror interactiune sufleteasca a avut loc fuziunea marilor curente ale omenirii (budismul si zoroastrismul, sau linia de pastori si cea regala), in pregatirea venirii lui Christos pe pamant. Incerc sa fac un scurt rezumat al acestora, in cele ce urmeaza.

Iisus din Evanghelia dupa Luca

Mai intai, in Evanghelia lui Luca, avem cuplul Maria si Iosif ce locuiesc in Nazareth. Avem deci arborele genealogic al copilului Iisus pornind de la Adam si mergand mai departe, prin profetul Nathan fiul regelui David, pana ajunge la Iosif si la Iisus. Maria este descrisa ca fiind foarte tanara, copilaroasa, de o puritate, blandete si gingasie desavarsite. Ea este logodita cu tamplarul Iosif. Despre ei, Bock ne spune ca sunt tipul de oameni afectiv-visatori, ce duc o viata simpla, curata, in armonie cu natura si cu lumea spirituala. Mai mult, conform evangheliilor apocrife si cercetarilor lui Bock, acest cuplu traia in sanul comunitatii eseniene din Nazareth. Maria ne apare ca reflectarea terestra a femininului arhetipal din creatia originara, ea este Eva inainte de caderea in pacat, iar pruncul ei este intruparea sufletului omenesc pur, al lui Adam inainte de a manca din roadele pomului cunoasterii. Acest lucru a fost posibil pentru ca lumea spirituala a pastrat o parte pura din sufletul primului om creat. Daca despre Maria nathanica nu se stie nimic despre posibile incarnari anterioare, despre sufletul incarnat in pruncul ei se poate spune cu siguranta ca este la prima sa incarnare pe pamant. Mariei din Evanghelia dupa Luca i se arata arhanghelul Gabriel, anuntand-o ca a fost aleasa sa devina mama Fiului lui Dumnezeu – si acest lucru este adevarat in sensul ca ea va da nastere sufletului imaculat al primului om creat de Dumnezeu-Tatal. Conceptia acestui suflet pur a fost facuta sub obladuirea lumii spirituale, Iosif si Maria fiind adusi intr-o stare ca de somn si astfel nelasand sa patrunda nicio dorinta ce ar fi putut macula acest proces de o importanta coplesitoare in planul evolutiv al omenirii. Deci intr-un anumit sens, Maria a ramas fecioara, asa cum este spus in Evanghelie, caci fecioria este in primul rand o stare de inocenta a sufletului, dar acest lucru este vazut intr-un mod atat de materialist in zilele nostre. Cand era aproape sa nasca, Maria a fost nevoita sa plece impreuna cu Iosif la Bethleem, pentru recensamant. Acolo, in plina iarna, in frig si in miez de noapte, ei i-a venit sorocul sa nasca, dar nu a fost primita nicaieri, hanurile erau pline de oameni veniti tot pentru recensamant, asa ca in final a gasit o iesle intr-un grajd, unde a dat nastere pruncului Iisus. Ingerii au participat la aceasta nastere, boul si magarul i-au suflat aer cald, iar cei trei pastori anuntati si calauziti de ingeri ca s-a nascut fiul lui Dumnezeu au venit sa il vada pe prunc. Ingerii formau Nirmanakaya  (corpul astral purificat al lui Buddha), caci prin nasterea pruncului din Evanghelia dupa Luca budismul s-a putut exprima in lume intr-o forma reinnoita, intinerita. Boul (sau taurul) reprezinta fortele de vointa imblanzite ce se daruiesc binelui pruncului divin din suflet, iar magarul este simbolul corpului fizic ce in acest caz isi pune fortele instinctuale tot inspre slujirea misiunii pruncului Iisus nascut in suflet.

Daca sufletul primului om, adica al lui Adam inainte de ispitirea luciferica, s-a intrupat in Iisus nathanic, Eu-l lui Adam s-a intrupat in Ioan Botezatorul. Apostolul Luca face referire la acest mister descriind intalnirea dintre Maria si Elisabeta, viitoarea mama a lui Ioan Botezatorul. Ambele erau insarcinate, iar cand ele se imbratiseaza, pruncul din pantecele Elisabetei tresare si ea simte cum se umple de duh sfant, iar atunci ea ii striga fecioarei Mariei ca atat ea, cat si pruncul pe care Maria il poarta in pantece, sunt binecuvantati.

Pruncul Iisus nathanic ne apare ca fiind plin de nevinovatie si aplecat visator asupra propriilor trairi sufletesti, radiind iubire pura si forte de viata. Pe masura ce crestea fizic, el ramanea la aceeasi puritate, inocenta a perceptiilor, la aceeasi uimire fata de lume precum copiii in primii 2-3 ani de viata, fiind in armonie deplina cu lumea plantelor si cu lumea animala, dar nedezvoltandu-si gandirea ca si forta specifica a Eu-lui. Sufletele mai sensibile simteau iubirea deosebita pe care o radia acest suflet primordial, insa in general oamenii il considerau cumva idiot. Copilul traia in atmosfera sufleteasca de puritate si blandete a mamei sale si intre ei era o legatura sufleteasca cu totul speciala, o armonie si o uniune permanenta cu lumea cereasca.

Fecioara Maria cu pruncul, cel mai adesea reprezentata in picturi si in special in Madona Sixtina a lui Rafael, este Maria din Evanghelia dupa Luca.

Iisus din Evanghelia dupa Matei

Al doilea cuplu este cel ce locuia in Bethleem si este descris in Evanghelia dupa Matei. Atat Maria solomonica, cat si Iosif se trageau din familii de vaza din Bethleem si erau oameni inteligenti, educati. Maria fusese crescuta si educata ca fecioara la templu, caci parintii ei observasera ca manifesta o intelepciune, seriozitate si inclinatie catre studiu si religie inca de foarte timpuriu. Putem spune ca in ea era un suflet batran, intelept, ce avusese nenumarate incarnari in multe timpuri ale omenirii, de unde adusese roade bogate in suflet si spirit. In destinul ei, ne spune Emil Bock, putem presimti tragedia eternului feminin care urma sa aiba loc in evolutia omenirii, dar si mantuirea acestuia prin suferinta si iubire. Frumoasa, mandra si cu o noblete desavarsita in fiinta sa, tanara Maria arata ca o regina printe ceilalti oameni. In acele vremuri, stiinta, religia si arta erau inca o unitate, nu ca in vremurile noastre, cand sunt atat de rupte una de alta, iar educatia se facea pe atunci in centrele religioase. Maria era nespus de dedicata invataturii religioase pe care o primea si si-ar fi dorit sa ramana pentru tot restul vietii la templu sa-i slujeasca lui Dumnezeu, ea avand o legatura directa cu ingerii, cu lumea spirituala. Dar invatatii de la templu aveau alte planuri cu ea, conform indicatiilor din oracole pe care le primeau la randul lor. Ei o educau  pentru a deveni mai tarziu mama lui Mesia pe care il asteptau toti. Asa ca tanara fata a renuntat la visul ei de a sluji lui Dumnezeu in temple, pentru o misiune si mai nobila, de a se casatori si a da nastere pruncului salvator al neamului iudeilor. Legendele spun ca ea urma sa se casatoreasca doar cu cel ce va face toiagul uscat sa infloreasca, atunci cand va trece prin dreptul ei – si asa a fost ales Iosif, care era un barbat evoluat spiritual, educat si de neam regal, mult mai in varsta decat fecioara Maria.  Daca in cazul cuplului din Evanghelia lui Luca, Maria a fost cea care a primit vestea nasterii pruncului divin de la Arhanghelul Gabriel, in cazul acestul cuplu din neam regal, vestea ca se va naste un prunc a fost data tatalui. Nunta dintre Maria solomonica si Iosif a fost facuta in templu, sub obladuirea inteleptilor preoti, la fel si unirea trupeasca dintre ei a fost in deplina puritate, fiind sustrasa cu totul constientei ei si a sotului ei, asa cum se facea in acele timpuri in situatii speciale, in templele conduse de preoti initiati. In acest caz, sufletul ce s-a intrupat in acest copilul Iisus era cel mai intelept suflet al omenirii, ce trecuse prin nenumarate vieti pamantesti din vremuri imemoriale si condusese in mod direct popoare sau daduse impulsuri pretioase in evolutia omenirii: Eu-l marelui initiat Zoroastru (“Steaua de aur”). La nasterea sa, in casa lor din Bethleem, au venit cei trei regi-magi intelepti, calauziti de steaua care le indica faptul ca marele lor maestru spiritual Zoroastru s-a nascut in Bethleem, iar ei s-au inchinant lui si i-au adus aur, smirna si tamaie, ca daruri simbolizand initierea. Insa in acele timpuri, regale Irod aflase si el ca se va naste Mesia si speriat ca acesta sa nu ii ia locul, a dat porunca sa fie omorati toti pruncii. Avertizat in vis de inger, Iosif i-a luat pe Maria si pe prunc si au fugit in Egipt, unde s-au adapostit pentru o perioada mai lunga intr-un templu. Cand primejdia a trecut si au aflat ca Irod murise, ei s-au intors, dar nu in Bethleem, ci in Nazareth. De acum devenisera vecini cu familia lui Iisus nathanic si asa s-au cunoscut cele doua familii.

Prietenia dintre cele doua familii. Transformarea din Templu. Noul Feminin arhetipal

Copilul Iisus nathanic s-a nascut cu aproximativ doi ani mai tarziu decat Iisus solomonic si atunci el nu a fost in primejdia de a fi omorat de nemilosul rege Irod. Aceasta este inca o aparenta contradictie din Evanghelii, si anume ca apostolul Luca nu mentioneaza nimic despre episodul dramatic al uciderii pruncilor, dar prin datele de nastere diferita ale copiilor Iisus intelegem de ce nu a fost cazul. Deci cele doua familii traiau ca vecini in comunitatea eseniana, unde nu existau diferente de rang si de avere. Maria solomonica, pe langa ca pierduse rangul si pretuirea deosebita de care se bucura in casa natala din Bethleem, pierduse si visul ei de a fi mama lui Mesia, sub obladuirea initiatilor din templu, acum ca era departe de ei. Acum era aparent o femeie obisnuita, ce se ocupa de cei sapte copii pe care ii avea impreuna cu Iosif si pe care nu ii mai concepuse in acelasi mod inocent precum pe cel dintai, ci ea, treptat-treptat, isi pierduse puritatea din templu si implicit legatura pe care o avea cu ingerii, cu divinitatea. Putem sa ne inchipuim, spune Bock, suferinta acestei femei mandre si deosebite, care avusese idealuri inalte, pe care le vazuse destramandu-se treptat sub ochii ei. Chiar si iubirea de mama a fost o calitate pe care ea dobandit-o prin stradanie proprie si suferinta, neavand-o nativ, precum Maria nathanica ce intruchipa mama arhetipala plina de forte de daruire de sine. De aceea, ei ii facea bine prezenta Mariei nathanice, ii amintea intr-un mod vindecator de paradisul pierdut din timpul cand era fecioara slujind in templu. Intr-un mod similar, cei doi baieti Iisus se imprietenesc, fiecare simtindu-se atras intr-un mod misterios de celalalt, ca si cum celalalt avea o calitate sufleteasca ce il completa si il facea sa se simta implinit. Atat de polari erau cei doi, si totusi atat de apropiati sufleteste. In timp ce fratii lui, inteligenti si educati, cumva il dispretuiau pe baiatul Iisus pe care il considerau intarziat in dezvoltarea sa, Iisus somolonic, cu intelepciunea si dorinta sa de a cunoaste in permanenta lumea, simtea ca in baiat se manifesta o iubire plina de inocenta si de forte de viata, din care sufletul sau se hranea. La fel, baiatului Iisus nathanic ii facea bine prietenia acestui baiat intelept, ii imprumuta intr-o anumita masura din forta sa de gandire si de individualizare.

Cand baietii au crescut – Iisus nathanic avea deja 12 ani – era vremea sa primeasca confirmarea in templu, asa cum era datina, asa ca familia din Evanghelia lui Luca impreuna cu Maria solomonica si fiul ei au plecat inspre Ierusalim. Iosif cel in varsta, sotul Mariei somolonice, murise de batranete de putin timp.  Ambrogio_Borgognone_Iisus predicand in Templu.jpgLa Ierusalim a avut loc episodul cu disparitia baiatului Iisus nathanic, pe care l-au cautat timp de trei zile, mama sa fiind foarte nelinistita. Intr-un sfarsit, adultii l-au gasit pe copil in templu, stand pe tron si raspunzand cu multa intelepciune marilor invatati din temple, spre uluirea acestora. De ce ma cautati ? Nu stiati ca eu sunt in casa Tatalui Meu ? le raspunde copilul adultilor ingrijorati. Mama sa, Maria descrisa in Evanghelia lui Luca, a fost foarte afectata de transformarea fiului ei, pe care nu-l auzise niciodata vorbind atat de intelept, incat aproape ca nu-l mai recunostea si se simtea ca si cum l-ar fi pierdut. Impresionata a fost si Maria solomonica de transformarea baiatului Iisus mai mic, la care observa o atitudine noua de demnitate si adanca intelepciune pe care nu le vazuse pana acum decat la fiul ei, dar fu mai ales nespus de ingrijorata pentru fiul ei drag, care devenise palid, tacut si retras in el si parca se topea din picioare de la o clipa la alta.  Ce se intamplase, de fapt ? Rudolf Steiner ne lamureste acest mister: Eu-l lui Zarathustra din baiatul solomonic trecuse in baiatul nathanic si astfel intelepciunea profund umana adusa de multe vieti pamantesti de catre Zarathustra se unise cu iubirea pura cereasca a primului om creat de Dumnezeu, ce nu avusese nicio alta viata pe pamant si nu fusese niciodata atins de principiul luciferic. Caci in acele vremuri Eu-l uman nu era atat de legat de corp precum astazi si astfel de transferuri de Eu se petreceau, in anumite situatii.

Prin fuziunea dintre intelepciunea pura si iubirea curata s-a realizat planul divin de creare a unei corporalitati umane potrivite pentru entitatea cosmica Christos, ce urma sa se intrupeze la momentul Botezului din Iordan.

In timp ce tanarul Iisus nathanic, acum straluminat de Eul intelept al lui Zarathustra, devenea tot mai puternic si mai intelept, celalat baiat s-a inchis tot mai mult in el si pana la urma a murit, spre adanca durere si disperare a mamei sale, care dupa ce isi pierduse sotul si ramasese singura cu sapte copii, acum il pierdea si pe cel mai iubit fiu al ei si in care isi pusese toate sperantele. Cam in aceeasi perioada moare si Maria nathanica, ce nu-si mai putuse reveni dupa socul primit odata cu transformarea de neinteles a fiului ei.  In virtutea legaturii sufletesti de prietenie ce ii lega de multi ani, Iosif tamplarul o ia in casa sa pe Maria solomonica, impreuna cu cei sase copii ai ei – si cele doua familii devin una, iar astfel mama solomonica si Eu-l fiului sau sunt adusi din nou impreuna, in aceste atat de misterioase legaturi de destin. Maria se simtea in mod inexplicabil profund atrasa sufleteste de Iisus nathanic, desi inca nu stia ca acesta poarta in el Eu-l fiului sau. Insa de cate ori ea incerca sa intre in legatura cu fiul sau decedat si pe care ea il cauta in lumile spirituale, atentia si iubirea ei erau atrase de baiatul nathanic, ce radia iubire si intelepciune inspre ea, incat ea incepuse sa presimta ca aici sunt niste mistere ce se cer lamurite.

Comunicarea dintre mama si fiul adoptiv devenea tot mai profunda, pe masura ce baiatul se maturiza. Ea primea plina de compasiune relatarile pline de durere ale tanarului ce observa cu luciditate situatia de decadere sufleteasca si morala in care se afla omenirea in acel moment, cand vechile misterii pagane nu mai functionau si locul zeitatilor la care se inchinau oamenii fusese luat de entitati demonice. In acest context, vestea despre Ioan Botezatorul ce incepuse sa predice venirea lui Mesia si boteza cu apa in Iordan, spunandu-le oamenilor: Schimbati-va modul de a gandi, Imparatia Cerurilor se apropie !, a aparut ca o mare speranta pentru ei. Tanarul Iisus s-a pregatir sa plece spre Ioan Botezatorul si-a luat la revedere de la mama sa, discutia ultima dintre cei doi fiind de o mare profunzime si practic transfigurand-o pe Maria solomonica. Atunci ea a avut o deschidere spirituala catre intelegerea intregului mister al celor doi copii Iisus si tot atunci sufletul pur al Mariei nathanice ce murise a coborat din lumea spirituala si s-a unit cu ea, astfel aparand pentru prima data femininul arhetipal complet in fiinta mamei lui Iisus, reunind puritatea, iubirea si blandetea primordiala a primei femei create inainte de a fi atinsa de principiul luciferic, cu intelepciunea si iubirea omeneasca dobandite cu stradanie si multa suferinta de-a lungul a nenumarate incarnari.  In acest moment crucial, Maria isi recapata virginitatea. Este, inca o data, descris intr-un mod extraordinar de catre Emil Bock, ceea ce inseamna de fapt femininul arhetipal complet: unirea in suflet a celor doua principii, a celor doua aspecte ale femininului: cel ceresc, originar, pur, pe care il putem vedeam reprezentat in Madona Sixtina a lui Rafael, si cel omenesc, dobandit prin efort propriu si suferinta, prin metamorfozarea si purificarea sufletului cazut sub influenta luciferica, adica prin mantuirea lui Lucifer in suflet prin intermediul impulsului adus omenirii de catre Christos. “Marea transformare ce a avut loc in Maria ca urmare a convorbirii de adio este arhetipul unei transformari catre care trebuie sa nazuiasca orice suflet uman. Caci versul lui Angelus Silesius:

Tu trebuie sa fii Maria, pe Dumnezeu sa-l nasti in tine,

Ca El si tie fericirea cea vesnica in alt fel sa ti-o dea.

se refera la procesul prin care sufletul uman devine Maria, in sensul cuceririi unei noi feciorelnicii launtrice. “ (Emil Bock)

Stim apoi ca pe drumul spre Iordan, Eu-l lui Zarathustra, indeplinindu-si misiunea de a pregati corporalitatea potrivita pentru intruparea principiului christic, paraseste trupul lui Iisus, iar in momentul in care Ioan Botezatorul il boteaza pe Iisus, Eul macrocosmic al lui Christos coboara in trup fizic si Iisus Christos isi incepe misiunea pe pamant.

Partea a II-a: Craciunul launtric. Trairi la pragul lumii spirituale. Nasterea Eului superior in suflet

Am putea sa ne intrebam de ce, in Evanghelia dupa Luca, pruncul Iisus nathanic – sufletul adamic pur creat de Dumnezeu-Tatal – se naste in conditii atat de grele: in noapte, frig, saracie si umilinta, intr-un grajd intunecos. Explicatia este ca ceea ce s-a  petrecut atunci pe plan exterior, la rascruce de timpuri, reprezinta in acelasi timp si imaginea proceselor sufletesti prin care omul trece in cunoasterea de sine, cand ajunge la pragul lumii spirituale, iar din sufletul intelept da nastere pruncului divin al cunoasterii de sine.

In Contemplarile asupra cele 12 nopti sfinte, Kristina Kaine descrie cum doar curajul michaelic de a privi in intunericul din sufletul nostru, in gandurile moarte intelectuale, in vointa noastra slaba si indecisa ne poate da sansa de a ne naste Eul Superior. Putem patrunde misterul nasterii copilasului spiritual al sufletului in noaptea intunecata si friguroasa din suflet doar atunci cand avem curajul de a o lumina cu lancea gandirii spiritualizate. De-abia atunci putem sa dam nastere la cel ce suntem cu adevarat. Kristina Kaine porneste in contemplarea ei de la indicatia despre noaptea de Craciun pe care Rudolf Steiner a dat-o lui Herbert Hahn, la intrebarea acestuia despre semnificatia celor 12 nopti sfinte: “Aceasta noapte sfanta este noaptea in care Christos este nascut in suflet si sufletul intreaba: Poate fi sufletul meu eliberat, salvat, mantuit cu toate slabiciunile si defectele si pasiunile mele ? Simbol: grajdul din Bethleem in saracie si umilinta in care va fi nascuta Lumina Lumii. Vocea linistii patrunde in suflet si ne invata  cum sa afirmam cu bucurie binele care se afla in noi si in ceilalti. Sufletul cauta misterul in intuneric si in paduri necunoscute. Spiritul divin este nascut in materie; Alpha si Omega se ating si creaza viata.”

Ceea ce in trecut era cufundare mistica in sine, pe calea sentimentului, in zilele noastre este o coborare constienta in suflet, pana la pragul lumii spirituale, inspre cunoasterea de sine. Aici are loc intalnirea cu micul Pazitor al pragului si cu Eul superior, iar la intoarcerea in starea de constienta obisnuita aducem in suflet un germene al partii divine din noi: nasterea copilasului auriu al cunoasterii spirituale din substanta  maternala a intelepciunii. Dar pentru aceasta trebuie sa ajungem la pragul lumii spirituale, unde Rudolf Steiner spune ca sunt douasprezece aspecte de baza in care Pazitorul pragului ni se poate arata. Unul dintre aceste aspecte este reprezentat in aceasta pictura lui David Newbatt, intitulata “Phoenix”, pe care am putea-o numi si  transformarea gandirii (moarte si renastere) la pragul lumii spirituale. Am avut bucuria sa o gasesc pe internet, la putin timp dupa ce avusesem o imaginatiune foarte asemanatoare cu ceea ce este reprezentat artistic in ea. Vedeti in pictura o fiinta spirituala feminina, avand deasupra capului o pasare aurie cu aripile mari larg deschise. In imaginatiunea mea, din inima acestei fiinte feminine sublime izvora un suvoi de forte de viata, care erau in acelasi timp ganduri pure de intelepciune. david-newbattEa este inconjurata de fiinte intunecate si monstruoase: imaginea gandurilor moarte, intelectuale ale omului, deci gandurile cazute sub puterea lui Ahriman. Atat fiinta luminoasa si inteleapta, cat si fiintele intunecate din jurul ei, sunt aspecte din sufletul omenesc, caci la pragul lumii spirituale omul se intalneste cu el insusi. In timp ce partea intunecata releva aspectele pe care omul trebuie sa si le transforme constient, prin stradanie, partea luminoasa reprezinta potentialul sau spiritual, idealul catre care el poate sa aspire.

Devenim astfel constienti de niste aspecte de transformat din noi si in acelasi timp aducem in suflet ceva din Eul nostru superior. Ceva se naste in sufletul nostru din aceasta intalnire la prag, un germene ce poate fi lucrat mai departe, ‘pruncul divin’.

Sorin Stefanescu a mentionat ieri in conferinta sa picturile-imaginatiuni ale lui Goya (“Capriciile”). As spune despre ele ca sunt niste imaginatiuni incomplete, pe care omul le are intr-adevar la atingerea pragului lumii spirituale, dar fiindca ajunge la prag intr-o stare sufleteasca deprimata (cum era Goya cand le-a avut), sau oricum intunecata, aceste imaginatiuni nu sunt complete: omul percepe doar partea lor intunecata, ahrimanica, cea care trebuie transformata de catre fortele Eului. goya1Daca priviti la pictura lui David Newbatt, inchipuiti-va cum este ca cineva sa poata vedea launtric doar acele fiinte ahrimanice: acel om va fi in situatia mielului neajutorat, ingrozit si atacat de acesti monstrii sufletesti. Eu am fost in aceasta situatie intr-un moment biografic greu din viata mea, pe care l-am numit “caderea in abis”, in care pentru un timp m-am simtit pierduta, neputand sa vad nicio lumina.

La polul opus, sunt toate acele trairi extatice, minunate, cand cineva are viziuni luminoase cu ingeri, cu fiinte spirituale divine si atunci omul devine foarte mandru, crede ca a ajuns la un anumit nivel de elevare spirituala. Exemplificand cu  aceeasi pictura a lui Newbatt, inchipuiti-va ca cineva ar vedea doar partea ei aurie, luminoasa. Putem sa le numim viziuni date de Lucifer, in care omul vede doar partea frumoasa, stralucitoare, divina, incantatoare; dar fiindca nu vede si ce anume mai are de transformat, omul cade prada ispitei de a credea ca are deja calitatea reprezentata prin imaginea respectiva si nu trebuie sa mai depuna niciun efort pentru ea. In acest caz, omul evita pragul lumii spirituale si intalnirea cu Pazitorul pragului si nu stie ce are de transformat in fiinta sa. Deci ar trebui sa privim cu mare circumspectie astfel de trairi luminoase, extatice. Este drept, ele sunt intalnite in special pe alte cai spirituale (nu pe calea antroposofica), pe cai ce nu au de-a face cu gandirea si cu spiritualizarea ei.

Desigur, ceea ce am prezentat aici este o forma mult simplificata despre ceea ce inseamna o imaginatiune; lucrurile acestea sunt foarte complexe si greu de pus in cuvinte. Mai importante decat imaginile in sine sunt trairile sufletesti pe care omul le are la pragul lumii spirituale, precum si mesajul pe care il primeste prin ele. O descriere completa a unei imaginatiuni este data de Rudolf Steiner in “Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale” (GA 10), in intalnirea cu micul Pazitor al pragului. Pentru a avea imaginatiuni complete si juste pe calea launtrica a cunoasterii de sine, este absolut necesar sa ne spiritualizam gandirea, iar cea mai sigura si mai grea cale in acest sens este cea data in “Filosofia Libertatii” (GA 4).

Cum s-a mentionat mai devreme, mai este si calea nu atat de grea ca “Filosofia Libertatii”, dar nici atat de sigura: cea data de studiul serios, sustinut, al antroposofiei, la care se adauga meditatiile si exercitiile insotitoare. Caci:

Gandirea pura este lumina soarelui in ceata vietii

Gandul pur este o traire spirituala

Educarea spre gandirea pura este antroposofia

Exersarea formelor de gandire pura este meditatia

Ea il face pe om  calm, interior activ, linistit sufleteste

Ii aduce mantuirea in inima. (Rudolf Steiner)  

Ar fi mult de discutat aici despre ce anume inseamna transformarea si spiritualizarea gandirii, dar aceasta este o mare tema in sine, pe care si eu incerc sa o aprofundez, deci poate vom discuta despre ea alta data.

 (prezentare tinuta de Delia Soare la Simpozionul de Craciun de la S.A.R. din 17 decembrie, 2016)

 

 

Taina abisului (Introducere)

In urmă cu ceva timp incepusem să scriu cartea „Taina abisului”, pornind de la o experienţă personală. A trebuit  să mă opresc curând, căci nu eram suficient de puternică să o pot scrie, încă mă afecta amintirea celor trăite, căci a-ţi aminti cu adevarat nişte experienţe suprasensibile înseamna a le retrăi, într-o anumită măsură.  

Nu am vrut nici să scriu ceva senzaţional şi să am succes de public, deşi ar fi foarte simplu acest lucru, prin însăşi natura trăirilor pe care un om le poate avea într-o astfel de situaţie de viaţă. De asemenea, nu am vrut niciun moment să mă disculp în faţa celor care m-au judecat şi şi-au pierdut cumva încrederea în mine pentru că am ajuns atunci în „lumea mută de lumină”, cum o numeşte Dante. Şi m-a reţinut şi dorinţa de a nu implica în această carte oameni care mi-au fost atât de aproape şi m-au ajutat, dar vor să rămână anonimi, sau oameni care au avut un mare rol atunci dar care, din motive personale sau poate determinate de raţiuni mai înalte, au ales să se dezică de orice implicare. Le respect alegerea, inclusiv acestora din urmă, oricât de dureros a fost pentru mine acest lucru. Consider că este o problemă de karma, dar şi că fiecare om, mai ales când se află pe o cale spirituală, îşi asumă consecinţele alegerilor pe care le face. Aşa că le mulţumesc că au intermediat acest episod în biografia mea.

Între timp, am încercat şi să ajung la o înţelegere cât mai obiectivă a celor trăite, la a descrie o experienţă atât de personală într-un mod în care oricine trece prin aşa ceva sa îşi poată recunoaşte şi înţelege trăirile sufleteşti.

Deci m-am reapucat de scris această carte şi le mulţumesc prietenilor care m-au încurajat şi s-au bucurat că am curajul „să aduc o lumină în întuneric” şi să-i ajut astfel şi pe alţi oameni aflaţi într-o asfel de situaţie de viaţă. Nu ştiu cât anume am să păstrez în carte din introducerea de faţă, scrisa in 2014, dar o republic ca şi articol în sine pe acest blog.

1.  Abisul ca temă biografică Se spune că fiecare om are, în calitatea sa de fiinţă spirituală întrupată pe Pământ, o misiune în această existenţă pământească. În biografia sa, prima parte a vieţii este dedicată identificării şi rezolvării temelor de viaţă majore, ceea ce duce şi la cunoaşterea de sine şi la aflarea misiunii de viaţă. Cea de-a doua parte a vieţii ar trebui să fie dăruită punerii în practică a acestei misiuni de viaţă, ca dar către ceilalţi oameni. Pentru mine, unul din aspectele biografice cele mai importante a fost explorarea şi aflarea a ceea ce s-ar putea numi “Taina abisului”, iar această carte va fi despre misterele şi semnificaţia abisului.

Este o temă pe care am atins-o încă de când eram copil, în unele trăiri sufleteşti şi în coşmaruri, iar apropierea de trăirea abisului s-a intensificat în perioada adolescenţei, în unele stări de depresie şi de lipsă de sens pe care le simţeam uneori, ca o umbră a stărilor de mare idealism si bucurie specifice vârstei. Întâlnirea cu antroposofia a venit în urma căutărilor mele asidue de a afla sensul vieţii, iar tema abisului a rămas ca şi temă de interes şi cercetare, dar şi ca trăire semnificativă în momente biografice importante din viaţa mea.

“Dacă priveşti înspre abis, şi abisul va privi înspre tine”, spunea filosoful Nietzsche. Despre el se ştie că a murit nebun, pierzându-se pe sine în propriul abis sufletesc. Acest lucru ar fi în măsură să ne îndepărteze în grabă de dorinţa de a desluşi tainele abisului. Însă celor ce vor să se cunoască pe ei înşişi în mod serios, le propun un act de curaj michaelic: să privim împreună înspre abis, prin intermediul acestei cărţi. Deoarece am trăit o experienţă de excepţie pe fundul abisului, având capacitatea să văd imaginativ ce se afla acolo şi reuşind sa mă şi întorc, mi-as dori sa pot fi călăuza celor ce vor să desluşească, la rândul lor, o parte din misterele abisului. Trăirea abisului este una dintre cele mai dificile trăiri sufleteşti si am vrea mai degrabă să nu avem de-a face cu aşa ceva, deşi toţi îl purtăm în străfunduri de suflet, fie că îl recunoaştem, fie că nu. Abisul este o problemă a întregii omeniri, căci pe măsură ce omul s-a îndepărtat de lumea spirituală, această prăpastie dintre lumea fizică şi lumea spirituală a devenit tot mai mare. Însă convingerea mea dintotdeauna a fost că adevarul este cel care, luminând un lucru oricât de urât şi de rău, îl poate înfrumuseţa şi metamorfoza în bine – şi în spiritul acestei idei scriu cartea de faţă. În plus, aşa cum îmi spunea biograful Rinke Visser, din abis te întorci întotdeauna cu un “bulgăre de aur”.

2. Ce este abisul ?

În urmă cu mai mulţi ani, în cadrul conferinţelor pe care le ţinea la sediul Societăţii antroposofice, domnul Lazăr Paşca ne spunea o poveste cu tâlc, despre trei prieteni care au plecat într-o călătorie departe, dincolo de pragul ce desparte lumea fizică de lumea spirituală. Ce primejdii au întâlnit ei în drumul lor, ne putem face o idee daca ne amintim de lumea basmelor, în care călătorii treceau peste prăpăstii, prin păduri întunecoase cu creaturi sălbatice, balauri, zmei, vrăjitoare rele ce hrăneau fiarele şi alte fiinţe ale întunericului. Ele reprezintă, într-o formă imaginativă, pericolele sufleteşti pe care călătorul, pe drumul său, le întâlneşte şi trebuie să le învingă. Dintre cei trei prieteni, doar unul s-a mai întors. Din ceilalţi doi, unul şi-a aflat moartea, iar celălalt a înnebunit. Cel ce s-a intors a fost întrebat ce a văzut în călătoria sa şi el a răspuns că dincolo s-a întâlnit cu el însuşi.

Un alt basm impresionant şi sugestiv este “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, scris de Petre Ispirescu. Copilul nu voia să se nască pe pământ, până când nu i se promitea mai mult decat ce îi poate oferi viaţa în mod obişnuit. El îşi dorea “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi tatăl său i le-a promis, dar mai târziu nu a avut de unde să i le dea. Când a crescut, prinţul a plecat să le găsească şi după ce a trecut prin mai multe probe sufleteşti, a ajuns într-un castel unde locuiau trei prinţese frumoase şi unde a găsit ceea ce căuta. Preţul ce i s-a cerut la schimb a fost uitarea: să uite tot ce a trăit până atunci, să nu îşi mai amintească de cei dragi lui. El a trăit fericit o bună perioadă de timp, însă odată, vânând un iepure, a călcat din greşeală în Valea Plângerii, un loc unde i se interzisese să pună piciorul. Şi imediat i-a revenit amintirea despre el aşa cum era în viaţa pământească, despre părinţi, despre ceilalţi oameni – şi un dor nespus i-a produs o mare suferinţă. Încât nu a putut să mai facă nimic decât să plece în căutarea a ceea ce iubise cândva pe pământ. Iar la capătul acestei căutări îl aştepta moartea. În basm se descriu foarte sugestiv fuga sufletului de greutăţile vieţii si de efemeritatea ei în lumea suprasensibilă minunată şi ispititoare a lui Lucifer, uitarea şi căderea mai apoi in abisul disperării, urmată de moartea dată de Ahriman. Capacitatea de amintire este specifică Eu-lui, iar pierderea ei face referire la pierderea Eu-lui omului.

Toate acestea sunt procesele sufleteşti arhetipale prin care poate trece un suflet, descrise imaginativ în multe poveşti şi basme. Omului cu o conştienţă obişnuită apropierea sufletească de abis îi apare ca şi stare de depresie sau chiar de lipsă de sens, mergând până la starea de disperare profundă, când în suflet este numai beznă. Însă conştienţei clarvăzătoare, sau omului ce poate privi dincolo de lumea fizică cu “ochii sufletului”, abisul se înfăţişează drept loc populat de fiinţe create de mintea omenească: ideile spirituale pe care nu le-a înţeles până la capăt, prejudecăţile sale, fricile pe care le poartă în suflet, fapte ce îşi aşteaptă compensarea karmică, iar dincolo de acestea se pot revela legităţi şi entităţi spirituale.

william-blake-divine-comedy-infernoPrin dezvoltarea nobilă a sufletului, prin exerciţii de concentrare şi meditaţie date de ştiinţa spirituală, dar şi prin cunoaşterea de sine, omului îi pot creşte “aripi de suflet” şi poate trece peste abisul de la pragul lumii spirituale, fără a se pierde pe sine. Lumea fizică şi cea spirituală devin atunci una pentru el, aşa cum au fost ele dintotdeauna.

Însă în evoluţia omenirii, odată cu creşterea egoismului şi cu scindarea tot mai puternică dintre gândirea intelectuală şi suflet, abisul sufletesc sau prăpastia dintre lumea fizică şi lumea spirituală a crescut tot mai mult, până când a devenit de netrecut pentru majoritatea oamenilor. Doar foarte puţini se încumetau să îl treacă, una din căi fiind iniţierea din vechile misterii orfice, în Grecia antică. Însă a trece prin abis (sau prin Infern), a-ţi salva sufletul căzut pradă fiinţelor abisului, devenea tot mai greu, mai problematic, aşa cum se arată în legenda lui Orfeu în Infern. Acesta a încercat să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu a eşuat în a o salva, datorită îndoielii ce îi cuprinsese sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa intelectualizată, ce nu mai poartă in ea legile spiritului.

În evoluţia omenirii era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul sub-natural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală. Că omului i s-a dat deja forţa de a trece de abis putem vedea în călătoria în Infern a lui Dante, din Divina Comedie, sau în legenda lui Parsifal – “Cel ce străbate valea”- şi a sa căutare a Cupei Graalului.

3. O prezentare a unei experienţe personale

La Simpozionul de Paşti al Societăţii Antroposofice am ţinut o prezentare despre Taina Abisului, chiar în Sâmbăta Mare, când era momentul Coborârii în infern al lui Christos, după Moartea pe cruce. Prin coborârea în infern, în „închisoarea duhurilor” sau a sufletelor ce şi-au pierdut identitatea, Christos le-a dat puterea de a-şi regăsi şi exprima umanitatea din ele, chiar şi în acele grele condiţii sufleteşti. Ştiam acest lucru din experienţa mea în abis şi am considerat că este de datoria mea să o spun şi altora – deci am vorbit despre trăiri la prag, despre căderea în abis şi despre cum un om care a primit impulsul christic poate ieşi totuşi din abis, spre deosebire de un om care nu l-a primit niciodată în suflet. O astfel de personalitate ce s-a pierdut în abis şi a murit nebun a fost filosoful Nietzsche, o individualitate deosebită, “un luptător contra timpului său”. Rudolf Steiner îl admira mult pe filosoful german pentru curajul său extraordinar în gândire, nemaiântâlnit până atunci la niciun alt om. Ca şi Nietzsche ar fi evoluat omenirea – spunea Rudolf Steiner – dacă nu ar fi primit deloc impulsul adus omenirii prin Misterul de pe Golgotha.

Când am ţinut această prezentare, se impliniseră deja şapte ani de la momentul biografic al căderii mele, când eu însămi fusesem în situaţia de a ajunge doar o umbră pierdută în abis. Datorită faptului că mă aflam pe o cale spirituală, dar şi ca eveniment pre-destinat din biografia mea, căderea mea a fost o experienţă excepţională, deoarece am putut avea perceptii imaginative ale fenomenelor şi fiinţelor ce sălăşluiesc în abis. Atunci, în acea situaţie foarte dificilă, în care mă luptam neputincioasă pentru sufletul meu, a avut loc întâlnirea cu Eul Superior, cu Christos, ca cel mai important eveniment al vieţii mele. Şi astfel am înţeles taina ce se ascunde în prima faptă pe care Christos a făcut-o după moartea pe cruce, când, în Sâmbăta Mare, a coborat în infern, în abisul umanităţii, unde oameni-umbră rătăceau şi sufereau nespus. Prin prezenţa sa plină de iubire, de compasiune, Christos le-a reamintit despre fiinţa lor cea adevărată, daruind o nouă forţă omenirii: posibilitatea ca, chiar şi în această situaţie îngrozitoare, omul să îşi poată manifesta umanitatea din el şi astfel să poată ieşi din abis.

Unul din articolele pe care le-am scris la cateva luni de la evenimentul biografic al trăirii abisului a fost “O poveste de dragoste în infern”, pe care l-am publicat în revista de antroposofie on-line pe care o redactam pe atunci (“Pământ iubit”). În acest articol despre experienţa autobiografică a lui Dante în Infern am încifrat şi povestea reală a căderii mele în abis, o parte din trăirile mele sufleteşti, întâlnirea cu Eul Superior şi ieşirea din abis. Peste spaţiu şi timp, Dante Alighieri mi-a întins mâna şi m-a ajutat să înţeleg călătoria mea în infern, asemănătoare cu cea prin care el trecuse.

La vremea respectivă nu am putut scrie mai mult despre această experienţă personală. A fost nevoie de o lungă perioadă în care, pe de o parte, să înţeleg tot mai mult cele ce le-am trăit atunci, pe de altă parte să ajung să mă iert treptat pentru greşelile spirituale ce m-au condus la a cădea în prăpastia cea fără de lumină. Am fost şi eu în situaţia fiului rătăcitor din Evanghelia după Luca pe care Tatăl îl primeşte cu braţele deschise, căci “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar odată ce am înţeles că această cădere a mea făcea parte din planul meu de evoluţie, din misterele biografiei şi karmei mele, am putut să merg mai departe, să îmi regăsesc liniştea sufletească şi să o transform intr-o experienţă ce poate fi împărtăşită şi folositoare şi altor oameni. Nu mi-a rămas decât să acţionez în sensul cuvintelor lui Rudolf Steiner, adica să scot din această trăire înţelepciune: “Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;  Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Atât Taina abisului, cât şi Taina Răului, ambele făcând parte din cele şapte taine oculte, sunt mistere pentru fiinţele ierarhiilor spirituale, pe care ele vor să le lămurească. Omul, ce face parte din cea de-a zecea ierarhie spirituală, aflat pe calea dezvoltării libertăţii, este singurul care poate greşi, deoarece numai el are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Celelalte ierarhii spirituale nu pot greşi, ele sunt în permanenţă în legatură cu lumea spirituală şi fac binele. Un prieten drag şi înţelept, antroposof, mi-a spus că, prin faptul că am căzut în abis şi am şi perceput şi conştientizat aceste trăiri, lumea spirituală a putut privi împreună cu mine ce se întâmpla acolo şi totodată înţelege mai mult omul. Căci cum de un om poate alege greşit, cum de se poate rătăci şi cădea atât de rău, reprezintă un lucru pe care fiinţele ierarhiilor spirituale îşi doresc să îl poată înţelege.

4. Taina abisului în antroposofie: “Reprezentantul Omenirii”

Representative of HumanitySe spune că, pentru a putea trăi cu adevarat viaţa, trebuie mai întâi să poţi muri sufleteşte şi să reînvii. Goethe a exprimat acest lucru prin versurile: “Şi cât timp aceasta n-o ai, Această: Mori şi Devino !, Eşti doar un palid musafir Pe acest întunecat Pământ.“ In mod similar, cel ce trece prin nebunie şi o depăşeşte, îşi însănătoşeşte gândirea. În antroposofie, o apropiere de semnificaţia abisului este sugerată artistic în statuia creată de Rudolf Steiner şi de Edith Maryon, “Reprezentantul omenirii”. În statuie sunt reprezentate artistic procesele din sufletul omului, sau omul între Lucifer şi Ahriman. În stânga statuii se văd Lucifer şi Ahriman, ce îşi depăşesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Căci domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze numai în gândirea omului. Însă ei ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, în timp ce Ahriman este cel ce aduce moartea sufletului. Îl vedem deci pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi. El nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă şi urâtă şi capul spân, iar cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, este reprezentată în stânga sus, deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. În partea dreaptă a statuii, avem o a doua situaţie, când prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer nu poate suporta puritatea ce radiază din fiinţa plină de nobleţe a lui Christos şi se aruncă în abis, frângându-şi singur aripile de vultur. Ţine de Taina abisului faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte in abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat intr-o noua intelepciune, prin intermediul Duhul Sfânt.

5. Ce veţi găsi în cartea mea

În această carte veţi afla, pe lângă relatarea experienţei mele în abis, un studiu amplu asupra abisului, privit din mai multe puncte de vedere. Aici îşi vor găsi locul relatări ale trăirii abisului din literatură, reprezentări din artă, dar şi biografii ale celor ce au trăit ce înseamnă o cădere în abis, precum călătoria în Infern a lui Dante, în Divina Comedie. Un capitol îi este dedicat lui C.J. Jung, cu remarcabilele sale experienţe privitoare la călătoria în abis. Ceea ce iniţial a fost eveniment de destin pentru psihanalist, mai apoi a devenit coborâre deliberată în străfunduri sufleteşti, explorare ştiinţifică a zonelor ascunse ale sufletului uman, în vederea elaborării operei sale psihanalitice. Apropierea de abis, ca şi stare de depresie, este şi subiect al pshihologiei şi psihoterapiei. Deasemenea, pierderea totală a sufletului în abis, sau nebunia, va fi expusă, împreună cu cazul atât de special al lui Nietzsche. În ortodoxism avem pilda fiului rătăcitor, dar şi Scara virtuţilor a lui Ioan Scărarul, pictura de la Mănăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, în care sunt reprezentate artistic sufletele ce cad în abis şi posibila lor mântuire. În limba engleza, a te îndrăgosti se traduce prin “a cădea în iubire” (falling in love) şi aici înţelepciunea spiritului limbii aminteşte de legătura dintre abis şi sexualitate, pe care o tratez într-un alt capitol, împreună cu tema mitului sufletelor-pereche. Un alt capitol va fi despre trecerea de la vechea iniţiere la noua iniţiere, de la misteriile antice, la Ioan Botezătorul şi mai apoi la Parsifal, cu a sa căutare a Cupei Graalului. În antroposofie, taina abisului este legată de trăirile la pragul lumii spirituale şi face trimitere la eliberarea Sophiei din abis. Dar şi în plan social, Rudolf Steiner ne vorbeşte despre ceva ce putem deja observa în zilele noastre: abisul din planul social şi economic, disperarea pe care o resimt oamenii înlănţuiţi de sistemul bancar, prin datoriile financiare cărora nu le mai pot face faţă. Abisul nu mai este doar o stare sufletească, ci capată tot mai mult o expresie fizică în lumea în care trăim. Toate aceste aspecte, dar şi multe altele referitoare la semnificaţia abisului, le veţi putea intalni  în cartea la care lucrez. (scris de Delia Soare, 28 noiembrie 2014 si publicat in revista „Antroposofia”, nr. 11)

Karma profesiei, cu referire la Goethe (partea I)

In ciclul de conferinte Karma profesiei oamenilor, cu referire la Goethe (GA 172), Rudolf Steiner vorbeste despre urmatoarea problematica: cum se face ca unii oameni, ca de pilda Goethe, sunt chemati de catre karma omenirii la a crea lucruri extreme de importante pentru ceilalti oameni, cum ar fi Faust, si astfel karma unui om individual se uneste cu karma intregii omeniri?

J.W. GoetheCaci, spune el, nu numai nevoile sufletesti ale lui Goethe cereau scrierea operei Faust, ci insasi epoca cerea pe Faust. Viata lui Goethe, ca personalitate caracteristica celei de-a cincea epoca postatlanteeana, este prezentata ca fiind „ceva atat de cuprinzator si de decisiv in planul spiritual al omenirii, incat cu greu putem gasi o alta personalitate despre care sa putem spune acelasi lucru”. (Rudolf Steiner)

Importanta profesiei in zilele noastre

Nu putem intelege karma profesiei si semnificatia profesiei, daca nu stim mai intai ce raport exista intre munca de profesie cu totul exterioara si intreaga evolutie in care este asezat omul zilelor noastre.

Intr-un caz precum cel al cizmarului-filosof Jakob Böhme , ce ducea o viata alternand intre meseria sa de cizmar pe care o efectua cu constinciozitate, pe de o parte, si scrierea marilor sale conceptii mistico-filosofice, pe de alta parte, observam ceva incipient ce se indreapta spre viitor si ceva mult mai profund, ce vine din trecut. Vedem vocatia sa ca filosof, dar si profesia sa de cismar, impusa de necesitatile exterioare. In timp ce scria marile sale conceptii mistic-filosofice, in el activa trecutul sau, din vieti anterioare, un vast fluviu de experiente si trairi de demult ce se exprimau in conceptiile sale mistice asupra vietii. In acelasi timp, prin fabricarea cizmelor pentru oamenii de treaba din Görlitz , el punea bazele a ceva ce se va exprima pe deplin in viitor, in viitoarea etapa Vulcan a Pamantului, asa cum corpul fizic uman a ajuns astazi la o asemenea perfectiune dintr-un germene pus initial pe vechea etapa Saturn a Pamantului.

Astfel se pot exprima intr-un om aptitudini deosebite ce vin din trecutul sau, dar se pot pune si bazele unei activitati noi aflate foarte la inceput, ce isi va atinge maturitatea undeva departe, in viitor, intr-un mod metamorfozat si revivifiat. Ca un indiciu, Rudolf Steiner ne spune doar ca cizmele lucrate de Jakob Böhme s-au indepartat de creatorul lor, dar ele au un efect mai departe in lume, au de-a face cu caldura picioarelor unor oameni, etc.

Asa cum samanta pare insignifianta fata de floare, dar in ea sta ascunsa floarea frumos dezvoltata a unei evolutii viitoare, la fel se poate raporta profesia actuala la ceea ce va insemna ea undeva in viitor.

Profesia de-a lungul epocilor

In epoca actuala, cea de-a cincea epoca din evolutia Pamantului, se schimba cu adevarat si in mod esential toate conditiile in mijlocul carora oamenii traiesc, fata de epocile trecute. Acest lucru se exprima in mod direct asupra profesiei oamenilor, asupra raportului pe care omul il are cu munca sa.

In trecut, in epoca de cultura chaldeo-egipteana, omul nu era liber in a-si alege locul in lume si profesia. Majoritatea oamenilor erau situati intr-o anumita ocupatie prin locul lor in lume, inca de la nastere, deci dat prin karma lor. Pentru anumiti oameni insa, preotii care le faceau educatia intrau in legatura directa, in temple, cu entitatile spirituale ce conduceau omenirea si aflau vointa Cerului in legatura cu un om sau altul. Ei decideau astfel cine trebuia sa ramana in mijlocul unui trib si cine trebuia atras in misterii, cine ocupa o anumita pozitie conducatoare in viata de stat sau in viata preoteasca.

Lucrurile s-au schimbat, in special in epoca a patra de cultura. Nu mai sunt zeii cei care hotarasc ce se va intampla pe Pamant, ci tendinta generala este de a se pune cat mai mult in mana oamenilor. Insa este necesar ca totusi vointa lumii spirituale sa patrunda in conditiile pamantesti, intr-un alt mod – nu bazat pe contextul in care un om s-a nascut, sau prin autoritate exterioara. Dar pentru acest lucru trebuie sa ne dam seama de tendinta vietii de profesie in epocile viitoare, pentru a ne forma reprezentari cat mai clare in aceasta privinta.

Diviziunea muncii, diferentierea tot mai mare, specializarea intr-un domeniu limitat pot fi observate cu claritate in multe din profesiile actuale. Daca in trecut omul putea, cu usurinta, sa observe legatura dintre profesia sa si lume, insemnatatea pe care munca sa o avea pentru contextul general, acest lucru este tot mai dificil omului actual, care trebuie doar sa isi faca „bucatica” sa de treaba, cat mai bine. Sunt multi oameni carora acest lucru le vine tot mai greu, ei tanjesc dupa a face un lucru de la cap la coada, cu implicare sufleteasca si responsabilitate, dorind sa aiba o imagine clara a rezultatului muncii lor, a cum se integreaza acesta in lume.

Totusi, aceasta specializare accentuata in profesie isi are rostul ei in evolutia omenirii si nu trebuie criticata, ci inteleasa, fiindca in evolutia lumii „trebuie sa fie asa” (R. Steiner). In mod evident, prin aceasta specializare, prin diviziunea muncii, omul pierde interesul pentru munca sa. Inainte, omul se lega sufleteste cu munca sa. Era o legatura sufleteasca, intima intre om si rezultatul muncii sale, era important ca omului sa ii placa ceea ce facea, sa isi iubeasca munca, iar munca ii nuanta viata sufleteasca. Oamenii de azi mai poarta in fiinta lor amprenta profesiei dintr-o viata anterioara, lucru ce poate fi uneori observat in fiinta lor intre 7 -14 ani.

Datorita tehnicizarii tot mai accentuate, o mare parte a muncii a fost preluata de catre masini, iar omului i-au ramas de facut doar anumite parti, repetitive, limitate. Omul nu se mai poate implica sufleteste in munca sa, in sensul ca sa iubeasca ceea ce face. Intr-un anumit fel, legatura care se creea inainte intre om si rezultatul muncii sale este rupta.

Deci omul nu se va mai implica in munca sa cu viata de sentiment, numai cu cea de vointa. Si aici exista doua variante: isi face munca intr-un mod mecanic, robotizat, sau se implica cu o parte constienta a vointei sale. Este nevoie ca omul sa ajunga intr-o zona libera a vointei si gandirii, prin studiul stiintei spirituale, creand un alt raport cu masinile cu care lucreaza si cu rodul muncii sale. El isi poate pune amprenta asupra rezultatului muncii sale si masinilor pe care le manuieste intr-un mod nou, constient. Practic, prin munca sa omul creeaza in permanenta fiinte elementare, pe care le poate ignora – si atunci ele sunt luate in stapanire de Ahriman. Sau le poate urmari cu constienta sa si imprima amprenta spirituala a Eu-lui sau, eliberandu-le in acest mod si ajutand la mantuirea si la evolutia lor viitoare, cand aceste fiinte elementare vor forma invelisul direct al unor entitati spirituale.

Asa cum profesia omului a oscilat mult timp intre doi poli: implicarea sentimentala in munca sa, pe de o parte, si polul religios, pe de alta parte, in viitor profesia va oscila intre alti doi poli: implicarea vointei in profesiile tot mai specializate, pe de o parte, si constientizarea inalta datorita studiului stiintei spirituale, pe de alta parte.

Deci celalalt pol, absolut necesar, contrapondere la polul de diviziune si specializare tot mai accentuata a muncii, este ca oamenii sa devina in stare tot mai mult sa-si faca reprezentari concrete despre lumile spirituale, sa isi umple sufletele cu ceea ce-i duce aproape de sufletul oricarui alt om, indiferent cum s-a specializat el.

Inca se mai urmareste, in special in educatia Waldorf, in a se observa copilul in aptitudinile sale, in inclinatiile pe care le are si in a-l indruma in viata de profesie potrivit cu acestea, cu vocatia sa. Totusi, ne spune Rudolf Steiner, acest lucru va fi tot mai dificil, pana la a deveni imposibil – si aceasta nu trebuie sa ne intristeze, fiindca face parte din mersul vremurilor. Deja foarte putini oameni isi mai aleg meseriile conform cu aptitudinile, cu inclinatiile lor sufletesti; mai degraba, societatea, lumea este cea care ne cheama la o profesie sau la alta. Profesia nu mai este subiectiva, nu mai tine de launtricul omului, ci este tot mai obiectiva, tine de evolutia exterioara a lumii. Intr-un fel, profesiile se elibereaza si ele de viata emotiva a omului, isi recapata „castitatea”.

Viata lui Goethe, intre vocatie si profesie

Johann Wolfgang von Goethe s-a nascut la Frankfurt pe Main, la 28 august 1749. Urmarind cursul vietii sale, vedem ca ea se imparte in perioade clare.

Prima perioada se desfasoara astfel incat un anume impuls legat de natura ce apare in copilarie curge mai departe. Mama lui Goethe, o femeie cu simtaminte adanc omenesti, avand multa fantezie, ii spunea copilului basme si povesti, stimulandu-i creativitatea. Tatal era un om sever, jurist bogat, influentat de conceptia juridical romanica, pasionat de Italia si de cultura ei. Copil fiind, Goethe a luat lectii de pian, de arta, nu a fost incorsetat intr-un sistem de invatamant, ci s-a dezvoltat liber, in toata fiinta sa, dezvoltand un corp omenesc spiritualizat pana in varful degetelor. Pe la 6-7 ani, el strangea minerale, pietre pe care le gasea in colectia de minerale a tatalui sau si le aseza pe un pupitru de note, pentru a cladi un altar marelui zeu al naturii. Cu ajutorul unei lupe, copilul prindea primele raze ale soarelui diminetii si aprindea o candela al carui foc il jertfea marelui zeu al naturii. El manifesta o predispozitie catre natura pe care el a adus-o din alta incarnare, in mod karmic.

Goethe tanarCrescand, tanarul Goethe a devenit o personalitate de sine-statatoare, deschis spre lume, independent in gandire si in modul de a se relationa cu lumea, nepervertit de pedanteria societatii, de regulile ei stricte si de prejudecati. Intr-un fel, isi pastra mereu o independenta, o libertate fata de cele care vin dinspre lume spre el. Intre 16 si 19 ani, a fost trimis de tatal sau sa studieze dreptul la Universitatea din Leipzg. Aici a fost influentat de conceptiile culturale ale marelui Gottsched, reprezentant de seama al culturii acelei epoci. Dar a fost dezamagit intalnindu-l in realitate; omuletul chel cu peruca pudrata intr-o mana si care il palmuia zdravan pe servitor pentru ca i-a deschis usa lui Goethe fara sa-l anunte inainte, nu i-a facut o impresie buna tanarului Goethe. La Leipzig a avut si prima deziluzie sentimentala. Cauta deja in perioada aceea „ceea ce tine laolalta lumea in launtricul ei”, incerca sa lase sa actioneze asupra sa toata forta de activare a vietii si nu voia doar „sa scormoneasca prin cuvinte”, cum vazuse ca se facea la Leipzig. In perioada cand incepuse deja sa se adanceasca in vietuirea mistica si intr-o intelegere oculta a lumii, Goethe s-a imbolnavit grav, o hemoragie puternica repetata l-a facut sa stea efectiv in fata mortii.

La varsta de 21 de ani a plecat la Strasbourg sa isi continue studiile juridice, la dorinta tatalui sau, desi pe el il interesa sa studieze mai degraba legile naturii. Aici l-a intalnit pe Herder, care, cu fata sa plina de spiritualitate, imbracat cu o haina lunga si cu reverele ridicate, a facut o impresie colosala asupra sa. Asa a facut cunostinta si cu conceptia despre lume a lui Herder, cum ca totul in lume este in evolutie si ca un plan cosmic poarta intreaga evolutie. Acestea erau ideile lui Herder, nescrise inca, in devenire; incepand de la grauntele de praf si trecand prin toate regnurile pana la Dumnezeu, asa voia el sa urmareasca evolutia – si a si scris mai tarziu opera sa Idei pentru o filosofie a istoriei omenesti. Goethe a primit toate aceste idei in germene, luand parte la nazuinta, la gandurile, la luptele launtrice ale lui Herder. In plus, asa s-a apropiat si de opera lui Shakespeare, pe care Herder il admira cu inflacarare. Personajele lui Shakespeare, libere de reguli si de legi formale, create direct din individualitatea omeneasca, au dus la un mod de a percepe si a crea specific al lui Goethe, in care pe primul loc se afla omul, pe om incerca sa il cuprinda el.

Mai apoi, prin Jung-Stilling, care studia partile oculte ale vietii omenesti si stia sa le descrie intr-un mod detaliat, Goethe a fost introdus in tainele oculte ale vietii omenesti, fiind pregatit in acest sens si de studiul operei lui Swedenborg. Toate acestea fierbeau in sufletul sau si atunci s-au ridicat in el marile probleme ale vietii omenesti, legaturile dintre natura sufleteasca umana cu natura universala. In acea perioada s-a indragostit de Friederike Brion, fiica pastorului.

Si-a luat licenta si doctoratul in drept la Strassbourg, satisfacand dorinta tatalui sau, dar el insusi nefiind atras de meseria de avocat. Era o dizarmonie in sufletul sau, intre preocuparile sale sufletesti si meseria pe care o practica. Desi isi facea bine datoria ca avocat si “nu dadea niciun prilej sa se spuna ca un spirit mare care traieste in idealuri trebuie sa fie neindemanatic in viata” (Rudolf Steiner), totusi gandul sau era la Faust, marea sa opera ale carei idei erau incipiente, si la Götz von Berlichingen . Acesta din urma, o figura specifica secolului XVI care a luat din plin parte la evenimentele de atunci, l-a interest in cel mai inalt grad pe Goethe. Nu atat ce facea in plan exterior, lucruri care se repetau si erau destul de plictisitoare in biografia acestuia – cat personalitatea sa puternica, plina de caracter. Il interesa in cel mai inalt grad cum anume sta un om in istorie, cum se oglindesc in sufletul sau evenimentele exterioare care altminteri nu ar fi remarcabile in sine. Asa a scris el Povestea dramatizata a lui Götz von Berlichingen, in care arata cum o epoca traieste intr-un om. Este vorba tocmai de perioada inceputului celei de-a cincea epoca postatlanteene, a carui reprezentant este Goethe. Scrierea acestei drame reprezinta patrunderea sa in viata omeneasca, modul sau de a se cotopi cu ea.

In acea perioada, deja incepuse sa ia nastere o profunda dizarmonie in sufletele mai adanci, dizarmonie intre aspiratiile sufletesti, idealurile lor, pe de o parte si legea si dreptul pe plan exterior, societatea cu manifestarile ei, pe de alta parte. Aceasta dizarmonie ducea la nazuinta de a depasi dizarmonia lumii, de a cauta pacea in natura, in lucrurile inca neatinse de rau si defectele din lume – dar aceasta nazuinta se manifesta printr-un profund sentimentalism.

Charlotte BuffEste o stare care a continuat pana in a doua jumatate a secolului XVIII si Goethe o intelegea profund, caci simtea si el adevarul care exista intre dizarmonia din viata sufleteasca si ceea ce oferea lumea exterioara. Pe acest fundal sufletesc, el si-a indreptat toate nazuintele sufletului dezorientat in iubirea imposibila pentru logodnica unui prieten, Charlotte Buff. El s-a putut elibera de aceasta stare de disperare scriind romanul Suferintele tanarului Werther – si acest lucru l-a insanatosit sufleteste. Prin personajul Werther, Goethe s-a eliberat de febra sentimentala si in loc sa se sinucida el, l-a facut pe Werther sau sa termine astfel. Romanul a avut mare success si a declansat o adevarata febra wertheriana printre contemporanii atinsi de aceeasi boala sufleteasca de care Goethe tocmai se vindecase.

Insa Goethe, pe langa latura wertheriana din suflet, avea si o latura umoristica aspra, satirica, de carnaval, latura prin care a exprimat-o in alte carti ale sale, Satyros si Pater Brey. Exprimarea acestui contrast, fata de Suferintele tanarului Werther, tine de polaritatile vietii sale launtrice si de profunzimea sa in a intelege fundalurile vietii omenesti.
In aceasta prima etapa a vietii sale, se manifesta in Goethe un puternic spirit de revolta impotriva celor din jurul sau, o forta spirituala de viata puternica pe care el si-a adus-o in aceasta viata si pe care a putut sa o manifeste doar datorita unor imprejurari deosebite.

Caci individualitatea lui Goethe era mult mai mare decat ceea ce organismul sau putea sa primeasca si sa exprime. Dar boala grava de care a suferit la Leipzig, hemoragiile puternice in urma carora a fost la un pas de moarte, au avut un efect deosebit in constitutia sa: corpul sau eteric s-a slobozit pe deplin, incat, dupa aceasta boala, Goethe nu a mai avut aceeasi legatura stransa dintre corpul fizic si corpul eteric. Aceasta a dus ulterior la o structura deosebita a reprezentarilor sale, a modului de a transforma impresiile venite de la lume. Se stie ca unul din efectele exercitiilor de initiere este desprinderea corpului eteric de cel fizic, ceea ce duce la perceptii suprasensibile. Este ceea ce Goethe a primit prin intermediul bolii sale, prin care putem banui actiunea adanca a karmei sale. Rudolf Steiner ne spune ca, daca nu s-ar fi intamplat asa, forta de viata revolutionara foarte puternica pe care el o avea l-ar fi consumat complet.
Deci in acea perioada el s-a si umplut de reprezentari suprasensibile, datorita intereselor sale in acest sens – si tot atunci a avut loc intalnirea cu Herder si cu marile sale conceptii despre lume.

Oamenii care au corpul eteric si cel fizic bine legate si primesc impulsuri puternice de la corpul astral, le exprima ferm in lume, actioneaza si schimba lumea conform cu launtricul lor. Dar la Goethe, schimbarea prin care a trecut in urma bolii a dus totodata la o slabire a fortei actiunilor sale in plan fizic, el de-acum atingand si schimband lucrurile printr-o atingere blanda, artistica, oarecum timida.

Friederike BrionDe exemplu, in iubirea sa pentru Friederike Brion, fiica preotului de langa Strasbourg, el a fost tinut in a actiona de catre multiplele restrictii morale, desi o iubea nespus. Insa, in urma bolii, intre lumea sa launtrica si lumea de afara se crease un fel de prapastie, iar el nu a putut actiona pentru a-si trai iubirea in plan fizic. Un altul, in locul sau, iubind atat de mult pe Friederike, ar fi facut totul pentru a fi impreuna cu ea si a duce astfel la o legatura pe viata cu ea. Insa Goethe nu a putut trece peste prapastia ce statea intre iubirea sa ideala si realitatea concreta, desi o parte din el a ramas peste timp legata de Friederike, prin karma dintre ei doi.

A doua perioada a vietii sale a inceput in anul 1775, cand Goethe avea 26 de ani. El avea in cufarul sau manuscrisul cu primele scene din “Faust”, scrise cu tot entuziasmul tineretii. Insa nu putea continua opera sa capitala atunci, caci avea nevoie de un fel de domolire, de un somn sufletesc partial, care sa slabeasca focul ce ardea in sufletul sau. In destinul sau, aceasta s-a rezolvat prin faptul ca atunci a fost chemat la Weimar de catre printul Karl August si numit ministru. El a ramas in aceasta functie de demnitar guvernamental pentru zece ani si si-a indeplinit cu abnegatie indatoririle de inalt functionar.
In timp ce isi facea munca sa cu constinciozitate, forta spirituala ce ardea in sufletul sau a fost ca si adormita. In acea perioada a trait din plin in lumea exterioara, in aventuri amoroase si in relatia stransa cu doamna de Stein – maritata, cu sapte ani mai mare decat el si avand sapte copii. “Inabusirea” fortei sale launtrice, printr-o profesie efectuala cu constinciozitate dar in care nu era implicat cu toata fiinta, a dus si la o apropiere mai blanda a evenimentelor din viata sa. Goethe dadea o forma artistica tuturor impresiilor ce actionau asupra sa; de pilda, doamna von Stein l-a inspirat pentru un personaj important al dramelor sale. In acea perioada el si-a adancit studiile despre natura, in cautarea sa de a gasi spiritualul, unitatea din lumea vegetala, de a dovedi inrudirea tuturor animalelor. In acel timp, el si Herder erau singurii care cautau unitatea, in rest cercetatorii gaseau mereu diferente si ridicau ziduri in lume cu gandirea lor.

Pana la urma, viata de la curtea din Weimar, ciudateniile ducelui Karl August, relatia prea stransa cu doamna von Stein, soarta ducesei, precum si alte relatii au devenit tot mai apasatoare pentru el, tot mai problematice. Perioada de zece ani de la Weimar, venita ca un somn atunci cand Faust clocotea in venele lui, a luat sfarsit, ei urmandu-i trezirea sufleteasca de la Roma.

Goethe la Roma, de Johann Heinrich Wilhelm TischbeinDeci a treia perioada din viata sa incepe cu plecarea la Roma, unde Goethe a locuit timp de doi ani, primind in continuare salariul de ministru. Aici el s-a transformat profund, fiind ca si renascut, ca si cum s-ar fi trezit din nou la viata dupa un somn lung, iar viata sa a luat un alt curs. Goethe a dus la Roma o viata dedicata creatiei artistice si studiilor despre natura. In gradina de la Palermo a facut descoperirea “plantei primordiale”, punand bazele cartii Metamorfoza plantelor si a teoriei culorilor. In acelasi timp, admiratia pentru operele de arta din Italia l-au facut sa inteleaga faptul ca marile opera de arta ale vechilor greci poarta in ele aceleasi legi spirituale dupa care creeaza si natura. La Roma a reluat Faust, scriind scene importante din el. El a putut scrie despre reintinerirea personajului sau, Faust, pentru ca el insusi se simtea la Roma ca si cum ar fi reintinerit deodata. Totusi, in acea stare de regenerare sufleteasca, Goethe “resimtea un adanc contrast intre nazuinta epocii lui, intre ceea ce vazuse el in jur, pe de o parte si ceea ce invatase el sa simta ca este cea mai inalta plasmuire a purului omenesc, pe de alta parte. “ (Rudolf Steiner)

La intoarcerea in Weimar, el se simtea foarte singur, de altfel era aproape uitat de contemporani. Insa atunci a inceput prietenia profunda cu Schiller, o prietenie cum putine exista in istorie. Cei doi s-au influentat reciproc foarte mult si in sufletele lor traiau marile probleme ale omenirii. Daca Schiller cauta libertatea omului in viata superioara si creatoare a gandirii, in schimb Goethe voia sa arate cum omul se poate dezvolta sufleteste din viata sufleteasca de toate zilele catre o viata superioara. In timp ce Schiller a dat forma ideilor sale in Scrisori despre educatia estetica a omului, Goethe a exprimat ideile sale in mod artistic, intuitiv, in Basmul despre sarpele verde si frumosul crin: “Priveste tot ce este forta de activare si samanta / Si nu mai scotoci in cuvinte”.

In ceea ce se nastea viu in colaborarea sufleteasca dintre cei doi prieteni se afla, intr-un mod cu totul deosebit, nazuinta celei de-a cincea epoci de cultura, stradania de dezvoltare a sufletului constientei, intr-o perioada in care putini oameni isi puneau in mod serios aceste intrebari.

Acest ritm real ce se poate observa in viata lui Goethe, un ritm legat de impulsul sau launtric, precum ritmul dintre starea de veghe si starea de somn, ne poate ajuta sa studiem anumite legi ce se manifesta in biografia unui om si care se leaga si de impulsurile sale launtrice si de viata de profesie. Ceea ce se aplica in viata unei personalitati geniale ca Goethe, se aplica si in viata oricarui om, caci legile ce conduc vietile oamenilor sunt aceleasi pentru toti. (Va urma)

(scris de Delia Soare, dupa ciclul de conferinte al lui Rudolf Steiner, Karma profesiei oamenilor, cu referire la viata lui Goethe, GA 172. Publicat in nr. 6 al revistei Antroposofia)

Controversa ‘Judith von Halle’

Celor interesati de subiect, le recomand sa citeasca si cea mai recenta carte a lui Serghei Prokofieff – “Calatorii in timp”. Am descoperit o analiza remarcabila vis-a-vis de metoda de cercetare a lui Judith von Halle, precum si expunerea contradictiilor majore dintre observatiile ei suprasensibile, pe de o parte, si descrierile facute de Rudolf Steiner si Evanghelii, pe de alta parte – iar Prokofieff explica destul de clar de unde provin aceste scontradictii problematice. (adaugat in septembrie 2013)

___

In urma mai multor discutii, intentionam sa rescriu acest articol despre o controversa pe care am descoperit-o initial in sufletul meu, cand am auzit prima data despre Judith von Halle. Scrierea sa a insemnat pentru mine in primul rand o incercare de a depasi niste prejudecati privitoare la ceea ce inseamna un cercetator stiintific al lumii suprasensibile.

Ii rog pe cititori sa considere ca cele de mai jos reprezinta doar punctul meu de vedere asupra unei situatii atat de speciale si de dificil de apreciat. Articolul de fata are un continut viu, unitar pentru mine; exista in el o idee importanta in care cred si pe care am incercat sa o transmit. De aceea, cel putin pentru moment, nu consider necesar sa ii dau o alta forma. As putea doar sa reformulez titlul astfel: „ Poate fi cercetator stiintific suprasensibil un antroposof care, prin destinul sau, a primit stigmate ?” La aceasta intrebare am incercat sa raspund in cele scrise mai jos, in vara anului 2012.

Imi exprim, in acest punct, admiratia si respectul pentru oamenii atat de deosebiti si de valorosi ce apar in prim plan in articolul meu: Serghej Prokofieff, Judith von Halle si Peter Tradowsky. De la ei toti, eu am numai de invatat, in ciuda acestei controverse – sau si datorita ei. (adaugat in aprilie 2013)

_____

Stigmatele, o problemă de destin

Imaginaţi-vă un om care ar putea relata în amănunt, “de la faţa locului”, evenimente şi trăiri sufleteşti de la cel mai important moment din evoluţia omenirii: Misteriul de pe Golgotha. Acest om ar avea nu numai percepţii vizuale ale personalităţilor, mediului ambiant de atunci, ci ar auzi şi limba vorbită, ar simţi pământul de sub picioare, frigul sau căldura, ca şi cum ar fi de faţă la cele întâmplate. Aceasta este trăirea specifică relatată de-a lungul vremii de către oamenii care au primit stigmatele. Ei sunt, în mod misterios, transpuşi involuntar în evenimentele din preajma Misteriului de pe Golgotha, într-o “călătorie în timp”; se simt contemporani cu acest moment.

Prima dată am auzit despre ‘stigmatizata’ Judith von Halle în anul 2006, la o conferinţă de Paşti. Structurată pe baza relatărilor excepţionale ale lui Judith von Halle, conferinţa conţinea descrieri ale unei vieţuiri nemijlocite a evenimentelor de la răscruce de vremuri. Imediat după conferinţă, am protestat ca aceasta este vechea cale de iniţiere mistică creştină, pe calea simţirii, când discipolul este atât de impresionat de trăirile lui Iisus Christos, încât se identifică cu El şi cu suferinţa Lui şi îi apar şi lui stigmatele în corpul fizic. Ce legătură ar avea aceasta cu calea luminoasă, clară, pornind de la gândirea vie – calea de iniţiere modernă, cea adusă prin antroposofie ? Dar conferenţiarul mi-a replicat că a întâlnit-o personal pe Judith von Halle şi nu este nicidecum o vizionară mistică, ci dimpotrivă, un om integru, treaz, cu o gândire logică, clară, dedicată metodei de cercetare suprasensibile date prin ştiinţa spirituală .

Judith von Halle, antroposof şi architect, colaboratoare a casei Rudolf Steiner din Berlin, avea trăiri suprasensibile încă din copilărie. La 25 de ani, citind Ştiinţa Ocultă (GA 13), a avut experienţe suprasensibile decisive care au determinat-o să aleagă calea de iniţiere antroposofică. În paginile cărţii lui Rudolf Steiner, ea a găsit confirmarea autenticităţii şi explicaţia logică a trăirilor sale sufleteşti. Încă din 2001, tânăra a început să ţină conferinţe antroposofice. Transformarea radicală din viaţa ei a avut loc în timpul Săptămânii Patimilor din 2004, când ea, pe atunci în vârstă de 33 de ani, a experimentat în mod real suferinţele lui Iisus Christos, Moartea pe cruce şi Învierea. Din Vinerea Mare a acelui an, i-au apărut periodic stigmatele pe mâini, picioare şi piept, însoţite de dureri teribile şi de sângerare, iar de atunci ea nu a mai putut mânca şi bea. Pentru câteva luni, s-a retras complet din viaţa publică, neştiind cum să reacţioneze la acest eveniment de destin. Mai apoi s-a decis să vorbească celorlalţi despre trăirile ei, să fie o mărturie pentru realitatea evenimentelor de la răscruce de vremuri. Această realitate de destin – stigmatizarea – a provocat, progresiv, tot mai multe reacţii în cadrul Societăţii Antroposofice. Forurile conducătoare din Germania şi din Dornach nu au putut-o accepta în mod pozitiv şi nepărtinitor, ceea ce a dus în cele din urmă la excluderea lui Judith von Halle din Casa Rudolf Steiner din Berlin.

Ce i se reproşează, de fapt ? Faptul că nu şi-a ascuns stigmatele, care ar fi doar efectul unei abordări greşite a căii de iniţiere creştine; faptul că nu mănâncă şi nu bea; ideea că ea ar fi sugerat că a făcut parte din Consiliul de conducere al Societăţii Antroposofice din jurul lui Rudolf Steiner, fiind dintre cei ce s-au reîntrupat foarte curând, la sfarşitul secolului XX (vezi Consideraţii ezoterice asupra legăturilor karmice, vol. III, GA 237). Ea însăşi a dezminţit această ultimă acuză, la una din conferinţele ei.

Reprezentanţi de seamă ai controversei: Prokofieff şi Tradowsky

Serghej Prokofieff a scris o Anexă la cartea sa Misterul Învierii în lumina antroposofiei, în care se confruntă intens cu problematica stigmatizării într-un mod dezaprobator, dar fără a menţiona numele lui Judith von Halle. El priveşte stigmatizarea ca pe o abordare nereuşită, ba chiar inadmisibilă, a căii de iniţiere creştine, în fundalul stigmatizarii aflându-se nimic altceva decât autosugestia: “ Un lucru poate fi insă constatat neechivoc de către un antroposof: Toate acestea nu au nimic de-a face cu antroposofia şi cu cercetările ei spiritual-ştiinţifice ! Şi dacă asemenea metode de cercetare somnambule pătrund în antroposofie şi ar dori să se extindă în cadrul ei, aceasta ar fi o părăsire a metodei de cercetare spiritual-ştiinţifice ca atare, şi cu aceasta sfârşitul antroposofiei ca ştiinţă spirituală”. În replică, Peter Tradowsky a scris cartea Stigmatele – destin şi cunoaştere, în care demontează pas cu pas argumentele lui Prokofieff, încercând să privească fenomenul stigmatizării într-un mod mai amplu şi strâns legat de omul care le-a primit. Stigmatele, răni ce apar de la sine, fără vreo influenţă exterioară, nu se inflamează şi nici nu se vindecă. Deşi s-au facut cercetări medicale, nu s-a putut găsi o explicaţie ştiinţifică a acestui fenomen. În plus, lipsa de hrănire care apare la cei stigmatizaţi este o stare de fapt uluitoare. Ea nu este rezultatul postirii sau ascezei, ci apare ca imposibilitate de a mânca, cu lipsa totală a dorinţei de a prelua hrana. Ingurgitarea hranei este resimţită ca otrăvire de către cei stigmatizaţi. Totuşi, substanţele corporale se formează şi se refac periodic, la fel ca la orice om, dar ca din nimic. În analiza sa,Tradowsky ia în considerare şi manifestarea lipsei hrănirii, aspect complet ignorat de către Prokofieff. El consideră că aici este vorba de un altfel de hrană, dată direct din lumea spirituală: cea oferită de Graal, hrana Eului, care susţine forţele de formare şi menţinere a trupului omenesc transformat, spiritualizat -“trupul nealterabil” sau corpul învierii. Fenomenul stigmatizării îl vede drept realitate de destin; o problemă de karma, care apare brusc în viaţa omului şi despre care este absurd să îţi pui problema dacă este adevărată sau falsă, ea ţinând de sfera percepţiilor. Percepţiile în sine sunt juste, interpretarea asupra lor poate fi eronată. Iar experienţele celor stigmatizaţi pot fi considerate obiect al cercetărilor spiritual-ştiinţifice, ele pot fi cercetate şi verificate cu mijloace şi metode spiritual-ştiintifice, ca orice alt lucru. Nu se poate spune că aceasta nu are legătură cu antroposofia. În Judith von Halle avem un om care are nişte trăiri deosebite în legătură cu stigmatele primite, dar şi un cercetător spiritual-ştiinţific care ştie exact cum să interpreteze aceste trăiri. Supoziţia lui Tradowski este că apariţia stigmatelor ar putea fi legată de o viaţă anterioară a celui stigmatizat în timpul şi în preajma Misteriului de pe Golgotha. Totuşi, motivele karmice ale fenomenului sunt încă necunoscute. Însă odată acceptată ca şi problematică de destin, stigmatizarea nu mai poate fi considerată drept fenomen provocat voluntar, sau drept efect greşit al căii de iniţiere, aşa cum sugerează Prokofieff.

Despre acest fenomen, Ita Wegman spunea – cu referire la o altă persoană stigmatizată, Therese Neumann – că îl putem privi ca pe o “încercare a lumii spirituale de a aminti oamenilor, în mijlocul unei epoci mai mult materialiste, că mai există şi altceva decât îşi poate imagina gândirea filistină. Şi aşa apar, din când în când, asemenea fenomene ce acţionează ca nişte minuni, care pot fi înţelese doar printr-o cunoaştere a lumii spirituale şi care, pentru că sunt atât de insondabile, îi preocupă pe toţi oamenii şi le reamintesc oamenilor realitatea spiritualului.”

Portretul unui cercetător spiritual-ştiinţific

În iarna trecută, asistand la o conferinţă a lui Georg Glockler despre viaţa lui Elizabeth Vreede şi despre unele conflicte de la Goetheanum – atât cele din vremea lui Rudolf Steiner, cât şi cele din prezent -, am reţinut afirmaţia sa cum că la Goetheanum, în plen în Sala Mare, daca rosteşti nume ca Dorian Schmidt sau Judith von Halle, audienţa se împarte instantaneu în doua grupuri, pro şi contra – şi discuţii aprinse încep. Aşa am aflat prima dată despre controversa ce există în lumea antroposofică, asupra unui dedicat cercetător ştiinţific al lumii suprasensibile pe care avusesem ocazia să-l întalnesc personal – Dorian Schmidt – şi asupra celei ce s-a remarcat într-un mod atât de ieşit din comun datorită stigmatelor sale. Despre Dorian Schmidt ştiam deja că, într-un dificil moment biografic, a avut curajul disperat de a părăsi pentru o vreme calea clasică dată de cunoaşterea pur cognitivă a Operelor Complete ale lui Rudolf Steiner şi de a merge pe un drum individual de cunoaştere, construind o metodă proprie de cercetare suprasensibilă. La vremea respectivă, unele dispute dintre antroposofi pe o anume temă, cu argumente foarte inteligente construite pe citate din opera lui Rudolf Steiner şi ducând totuşi la concluzii radical diferite, l-au făcut să realizeze că doar studiul operei antroposofice, oricat de perspicace, nu poate conduce la adevăr în unele cazuri. Este, de altfel, o situaţie care se poate observa şi în prezent: controversa în legătura cu Judith von Halle, în care antroposofi cu minţi luminate încearcă să ajungă la adevăr pornind de la puţinele citate din antroposofie în legătura cu problematica fenomenului stigmatizării, dar fără să încerce să citească efectiv opera lui Judith von Halle sau să o întâlnească personal şi să o asculte, pentru a-şi forma un punct de vedere obiectiv.

Anul trecut se punea problema organizării celui de-al doilea Congres de cercetare suprasensibilă în România, iar invitaţi urmau să fie tocmai Dorian Schmidth şi Judith von Halle. A fost a doua oară când am întâlnit alăturarea celor două nume, iar la momentul respectiv nu am găsit nicio legătura între cercetătorul serios Dorian Schmidt – primul om la care eu am putut percepe organul suprasensibil al gândirii eliberate, ca înveliş al Eului – şi femeia care, în mintea mea, purta încă o aura de vechi creştinism mistic, extatic, datorită stigmatizării. Din motive pe care nu le cunosc, Congresul s-a amânat şi are loc anul acesta, dar fără Judith von Halle în program (între timp, motivul s-a aflat – vezi comentariile). Însă am rămas atunci, în fundal, cu întrebarea: este oare Judith von Halle un cercetător spiritual-ştiinţific, precum Dorian Schmidt ?

De-abia în acest an, chiar de Paşti, am citit pentru prima data, dintr-o suflare, o carte a ei: Drumul Crucii şi Sângele Graalului – Misteriul transformării. Am fost profund mişcată şi foarte recunoscătoare să întâlnesc o relatare atat de impresionantă, logică şi amănunţită a Drumului Patimilor şi a interpretarii cuvintelor rostite pe cruce. Misterul păcatului omenirii luat asupra Sa de către Iisus Christos şi al transformării sângelui mi-a devenit deodată mai clar; întrebări mai mult sau mai puţin rostite ale sufletului şi-au aflat răspunsul. Impresionante sunt şi autenticitatea, claritatea, bunul simţ, forţa spirituală cu care sunt scrise aceste relatări deosebite. Tonul este cel al unui cercetător ştiinţific suprasensibil, nicidecum al vreunui visător mistic. Modul ei de a gândi, logica şi puritatea în care îşi exprimă ideile m-au dus imediat cu gândul la Dorian Schmidt. Am putut observa şi la ea aceeaşi amprenta obiectivă a Eului şi am înţeles atunci asemănarea dintre cei doi, atât de diferiţi la prima vedere ca mod de abordare. Judith von Halle, ‘stigmatizata’, este într-adevăr un cercetător ştiintific al lumii suprasensibile. Acesta este lucrul greu de acceptat de către unii antroposofi, care nu pot trece de anumite prejudecăţi înspre a cunoaşte omul în sine, cu toate aparentele contradicţii din fiinţa sa. Ei nu realizează că una din condiţiile esenţiale în a-ţi forma o imagine completă, justă despre un om este să îl poţi percepe în acelaşi timp în toate aspectele sale, unele paradoxale, bulversante, datorate karmei sale – şi totuşi să îl poţi vedea aşa cum este el, şi nu cum crezi tu că ar trebui să fie.

În Cuvântul introductiv din cărţile ei, Judith von Halle menţionează: “Omul spiritual poate avea intuiţii privind aceste realităţi cosmice, dacă Eul său, dincolo de prag, se eliberează total din astral, astfel că el, adică Eul său, să ajungă în obiectivitate.” O premisă pentru obiectivitatea percepţiilor este educarea înspre o gândire clară, lipsită de prejudecăţi şi subiectivisme, în viaţa de zi cu zi. “Este o realizare a ştiinţei despre spirit, că astăzi ne este posibil, cu ajutorul unei gândiri educate, clare, să putem transforma percepţiile noastre în cunoaştere fidelă a realităţii.”

Curajul michaelic şi întâlnirea cu forţele răului

Despre problematica răului, se pare că sunt destui antroposofi ce ar prefera să nu aibă de-a face cu acest aspect. Toţi tindem către patria originală, către lumea spirituală în care domnesc Adevărul, Frumosul şi Binele. Şi totusi, ţine de tainele iniţierii şi ale cunoaşterii de sine faptul că nu se poate ajunge acolo decât trecând prin întâlnirea cu răul. Taina Răului şi Taina Abisului fac parte din cele şapte taine ale vieţii despre care aminteşte Rudolf Steiner în Esoterismul creştin (GA 94).

Câţi dintre noi bănuim măcar puterea sufletească, forţa spirituală christică ce îi este necesară unui om pentru a cerceta suprasensibil problematica răului şi cea a nebuniei, ambele legate de coborârea în abis ? O caracteristică a cercetării suprasensibile este necesitatea de a te uni sufleteşte cu obiectul cercetării, fără însă a te pierde pe tine ca Eu spiritual. Numai înarmat cu lancea gândirii mihaelice şi cu un suflet pe deplin christificat poate cercetătorul spiritual să coboare în abisurile omenirii, în substraturile Pămantului şi să se confrunte cu Forţele Răului. Acolo, în adâncurile Pământului – cărora le corespund în fiinţa umană adâncurile greu sondabile ale subconştientului – se află toate greşelile şi păcatele omenirii, în aşteaptarea compensării karmice. Şi tot acolo se află, în mod paradoxal, zona de formare a Cupei Graalului. Imediat după Moartea pe cruce, Christos, ca Eu arhetipal al omenirii, a coborât în abis, pentru a ajuta sufletele ce pierduseră legătura cu lumea spirituală să îşi reamintească de adevărata lor fiinţă şi să se elibereze din regatul plin de suferinţă al lui Ahriman.

Judith von Halle este acest om special, care are curajul michaelic să cerceteze suprasensibil lucrurile teribile din istoria omenirii aflate în straturile profunde ale Pământului, printr-o coborâre supra-personală în Iad. În cartea sa Coborârea în straturile Pământului, ea vorbeşte despre problematica răului. Tot aici menţionează şi despre Coborârea personală în Iad, moment biografic foarte dureros în viaţa unui om, dar care slujeşte evoluţiei sale spirituale. Cine a ajuns în abis ştie câtă suferinţă şi câtă putere spirituală este necesară pentru a ieşi de acolo, transformat – şi poate presimţi astfel forţa spirituală aproape supraomenească a acestui om atât de controversat, Judith von Halle. Cea mai recentă carte a ei este O perspectivă antroposofică asupra demenţei, cu o prefaţă scrisă de Michaela Glockler, conducătoarea secţiei de medicină de la Goetheanum. Prin cercetări asupra aspectelor cele mai triste ale vieţii pe Pământ, Judith von Halle aduce lumina cunoaşterii în zone de întuneric şi ajută la metamorfozarea înspre bine a acestora.

În final, ce o face pe Judith von Halle atat de deosebită ? Piero Cammerinesi, autorul unui articol admirabil despre ea, numit Prejudecată şi gândire liberă, răspunde: “Nu stigmatele, nici faptul că trăieşte fără hrană fizică sunt elementele care o fac specială; ci gândirea ei liberă, capacitatea de a regândi Ştiinţa Spirituală prin prisma abordarii nonconformiste, precum şi clarvederea pusă în serviciul celorlalţi.” (scris de Delia Soare, august 2012)

Despre adevarata simplitate

Mai jos este comentariul meu scris pe un blog frumos al unei fete sensibile si profunde.

Este, totodata, si o anume revolta a mea vis-a-vis de atat de elogiata „simplitate”; este un raspuns dat tuturor celor ce imi reproseaza ca scriu prea complicat si ca imi bat atata capul sa inteleg lucruri „grele”, in loc sa traiesc viata „just like that”. Pentru cine vrea simplitate, sa citeasca eseul meu „Despre indumnezeirea lumii”, care – dincolo de numele pretentios –  vorbeste despre lucruri simple, despre o anumita inocenta re-dobandita in a percepe lumea, dincolo de aparenta.

Simplitate… A devenit un adevarat leit-motiv, ma tot lovesc de asta, in orice domeniu. Intr-o lume in care totul este complicat, greu, toti ne dorim toti lucruri simple, toti cautam frumusetea “banalului”.

Intelepciunea este simpla, da. Insa se confunda simplitatea-naivitate, ca de copil, cu simplitatea ideilor unui batran intelept, ce a facut sa infloreasca trandafirii din fiecare cruce neagra si grea pe care viata l-a rastignit. Se spune: “Intelepciunea adevarate este simpla, hai sa spunem lucrurile banal, necomplicat, frumos ! Ce atatea idei complicate, ce atatea intortocheli ale gandirii ?!” Da, dar se vede, se simte prea bine cand cuvintele simple sunt doar idei imprumutate de la altii si spuse naiv, sau cand sunt ele intr-adevar rezultatul sufletului incercat din greu, ce a slefuit incercarile vietii ca pe niste perle, simple, perfect rotunde, luminoase si curate !

Se vede cand mintea se straduie sa inteleaga niste lucruri de neinteles, cand le macina ca pe niste pietre de moara si mai apoi le recreeaza intr-o forma curata, simpla, dar expresiva, ca de cristal. Efortul acesta este cel ce va da greutate, sens cuvintelor simple de intelepciune nascute de suflet mai apoi.

Si arta adevarata este simpla – daca ne gandim la operele lui Brancusi, de care se tot pomeneste pe aici – ar parea ca orice om le-ar putea face, ce mare lucru, sa sculptezi o forma ca de sageata ce tasneste spre cer si apoi sa ii dai un nume sugestiv: “Zbor” ? Si totusi, prin cata stradanie, cate nopti nedormite, sacrificii si sudoare, trece artistul, pana cand ajunge la acea simplitate geniala ? Undeva nevazut, fiecare sculptura a lui Brancusi poarta in ea toata aceasta munca extraordinara a sufletului, toata inspiratia – si sufletul celui ce o priveste o poate resimti. Este si motivul pentru care Brancusi spunea ca sculpturile sale sunt prilej de meditatie pentru privitor.

La fel, nu prea putem trai banalitatea simpla si atat de expresiva in iubirea de cuplu fara a fi trecut mai intai prin cea mai mare suferinta, prin moartea iubirii, prin miracolul invierii sufletului. Si de-abia de-acum inainte, omul, mai adunat in sine, mai puternic, pregatit de a iubi, se poate darui total fiintei iubite, dar fara a se mai pierde pe sine.

Drumul spre simplitatea autentica trece prin efort, prin complicat, prin sacrificiu… Nu prea sunt scurtaturi. Este doar o iluzie daca cineva da la o parte pe cele complicate si se duce direct la cele simple, banale, frumoase, obtinute fara efort, dar care se vor dovedi la fel de volatile precum o fata Morgana.

Indragostirea, calul negru si caderea in trup

Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea. (Gabriel Liiceanu)

Uneori ma gandesc ca daca cineva ar putea sa vada “conturul nevazut al sufletului” meu, cum asa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de stralucirile ca de licurici ce danseaza uneori in jurul capului meu… Sunt toate aceste ganduri, idei, posibile articole pe care imi doresc sa le scriu candva, dar din varii motive nu apuc sa le dau vreodata trup de cuvinte. Si nu stiu ce se intampla cu ele, poate mor, sau poate dupa un timp se reintorc intr-o lume a ideilor, de unde altcineva le primeste ca inspiratie si mai apoi le imprima in scris amprenta sufletului sau.

Pornind de la un film, despre o alegere esentiala

Unul dintre articolele pe care am vrut sa il scriu in urma cu ceva timp este despre filmul “Lebada neagra”, ce relua o tema importanta pentru mine, cea a omeniei si a egoismul din noi. Dar, prinsa in cele de zi cu zi, am tot amanat scrierea sa pana aproape am uitat de el. Iata subiectul filmului, pe scurt:

Gratioasa, dedicata si pura balerina ce este aleasa pentru rolul principal din “Lacul Lebedelor” se vede in sfarsit aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerina si de a face un spectacol de neuitat. In stradania de a o juca atat pe Lebada alba – rol ce se muleaza perfect pe firea ei – cat si pe sora ei malefica, Lebada Neagra, atat de diferita de ea – eroina intra intr-un vartej de ambitie, frustrare, erotism trezit si reprimat, gelozie, revolta fata de controlul exercitat asupra proprie-i vieti de mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, incat se pierde treptat in partea intunecata, inconstienta a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea pana atunci. De aici la nebunie si mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Exista un moment critic in film, cand balerina, in scenariile imaginative create de mintea ce ii scapase de sub control, este nevoita sa aleaga intre omenie si ambitie egoista: posibilitatea de a salva viata unei alte balerine rivale pe care o ranise fatal, pretul fiind ratarea participarii in scena finala a spectacolului ei de debut ca prim-balerina. Alege sa ascunda trupul balerinei ranite de moarte si sa apara pe scena mai radioasa ca oricand, ridicand sala in picioare cu prestatia extraordinara in rolul seducatoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea si rol este perfecta, pe culmea gloriei se bucura de succesul visat. Dar tot atunci realizeaza ca balerina rivala pe care o ranise si murea era chiar ea. Se ranise singura, sfasiata in propriile-i lupte launtrice si luandu-si viziunile mintii surescitate drept realitati in sine.

Undeva, pe drumul calatoriilor sufletesti ale fiecarui om, apar astfel de momente de rascruce, cand el este pus sa aleaga intre doua drumuri: drumul cel alb, cel care duce catre fiinta sa adevarata – un drum de sacrificiu de sine, in a salva un alt om ce sufera – si drumul cel negru, al egoismului personal, in care tot ceea ce conteaza este realizarea propriului vis, a ambitiilor personale, dincolo de suferinta provocata semenilor. Destinul sau pe mai departe, modul in care el se formeaza ca om, depind de alegerea facuta in momentele critice ale vietii.

Calul negru intra in scena

Mi-am reamintit de sarmana balerina ascultand de curand un audiobook cumparat mai demult, “Ce ne facem cu calul negru ? “, al lui Gabriel Liiceanu, in lectura autorului. Cu vocea sa deosebit de frumoasa, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasa si trista, despre calul alb si calul negru, despre indragostire, caderea in trup si despre ipocrizie.

Se porneste de la mitul lui Platon din “Phaidros”, in care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este vazut ca si atelaj inaripat tras de doi cai si condus de un vizitiu. In cazul zeilor, atat caii cat si atelajul sunt “buni si de vita nobila”, incat este usor si placut pentru vizitiu sa il conduca in fiecare zi inspre “campia adevarului”. Acolo, atat caii cat si vizitiul “se hranesc” prin contemplarea “fiintei adevarate” si astfel aripile cresc si se pastreaza sanatoase. In cazul celorlalte suflete, din care facem parte si noi, muritorii de rand, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultator, cumpatat si usor de condus – si de un cal negru, urat, rebel, nesatios, ingamfat, care nu asculta si incearca mereu sa devieze si sa rastoarne atelajul. In acest caz, evident, sa conduci carul si sa ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divina, nu este nici usor si nici placut. Sanatatea aripii se poate mentine numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hraneste” prin contemplarea valorilor eterne: valorile dreptatii, adevarului, binelui si frumosului in sine, pe care Platon le numeste “fiinta cea adevarata”.

In cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe carari abrupte si inguste, strapungerea boltii ceresti si mentinerea in acel loc in vederea contemplarii sunt extrem de dificile. Fiind impiedicata hranirea adecvata, aripile se imbolnavesc si incep sa pice, ca urmare aceste atelaje se rastoarna si cad pe pamant, iar sufletele respective isi iau “un corp de pamant”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iata, ne-a dus pentru prima data la pierzanie. Si o va mai face pe parcursul vietii noastre, dupa cum ne asigura domnul Liiceanu.

Deci, omul pe pamant, ce nu mai poate zbura, uita ca a avut vreodata aripi, intr-o alta lume si uita si hrana cereasca din acel timp… Odata ajuns pe pamant, el este nevoit sa consume hrana- surogat. Locul idelilor eterne, absolute din “campia adevarului” este luat acum de o realitate de mana a doua, formata din lucruri trecatoare, schimbatoare si coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte., pe care omul, uitand originalele, le ia drept adevarate.

Si totusi, si totusi… Miracolul indragostirii

Si desi povestea incepe cu o cadere si cu o uitare, Platon spune ca nu este totul pierdut. Exista un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta sa isi aminteasca de lumea supracereasca din care au venit si a le da un impuls inspre inmugurirea si cresterea din nou a aripilor: indragostirea. Din categoria “urme si resturi ale mancarii divine” pe pamant, procesul de indragostire este cel prin care se rupe valul compact al uitarii celeilalte lumi si se da posibilitatea omului de a contempla si nazui iar spre “fiinta pura”.

In “Phaidros”, Platon incearca sa ne convinga ca paradisul ne este inca accesibil si ca prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozitiile caderii. In aceasta lume in care valorile absolute sunt aproape uitate, fiinta de care ne indragostim devine astfel un prilej de amintire a fiintei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am cazut. (Imi amintesc acum – nu a trecut atat de mult timp de atunci – de momentul cand m-am indragostit ultima data: am ridicat neatenta ochii din calculator spre barbatul care mi se adresa cu o intrebare si, desi il stiam de ceva timp, mi-a aparut deodata intr-o aura de frumusete, bunatate si noblete de nedescris: Omul, arhetipul originar mi s-a dezvaluit deodata in fata ochilor mei uimiti si recunoscatori de revelatia coplesitoare primita prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un traznet care ne despica viata intr-un inainte si un de-acum incolo si care ne muta pe alta orbita a ei”, cum spune dl. Gabriel Liiceanu in minunata sa conferinta. “Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea.” (G.L.)

“Indragostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere in contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastra. O reimproprietarire divina. Ni se reaminteste acum ca ascendenta noastra este nobila, ca noi venim de pe campia adevarului si ca sufletul nostru poarta in el blazonul Fiintei pure”. (Gabriel Liiceanu). Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealalta lume care se suprapune peste cea de zi cu zi si astfel indragostitii au sentimentul ca traiesc intr-o lume vrajita, intr-un timp al lor in afara timpului celorlalti, intr-o continuitate ca de extaz. Numai ca, ne spune dl. Liiceanu, aici incepe drama indragostitilor, si anume ca indragostirea dureaza tot atat timp cat cei doi sunt capabili sa se mentina in aceasta stare extatica, de dincolo de ei. Dar, cu conditia noastra de fiinte limitate in spatiu si timp, nu este posibila zabovirea indelungata in starea exceptionala de indragostire. Intr-un final, cei doi recad in limitele proprii si ceea ce initial parea un legamant etern, o suprapunere perfecta a doua maini, redevine o intalnire intre doi oameni cu ritmuri diferite si adesea imposibil de sincronizat. Doua fiinte limitate, doua “monade” s-au intalnit cu speranta de a trai o iubire absoluta, fara limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajuta” din nou la caderea celor doi, cand acestia devin robiti placerilor trupesti. Caci inital, cresterea aripilor a echivalat cu o dez-povarare de trup. Si pentru a ramane asa, conform mitului platonician, trupul ar trebui sa fie doar prilejul indragostirii, iar nu telul ei. Calul negru, “mitocan, magar si lipsit de maniere”, cel ce reclama accesul neingradit la placerile trupului, ar trebui tinut sub control, domolit, educat, pentru a nu rasturna iar atelajul inaripat al indragostitilor la pamant si chiar in prapastie. Incepe la indragostiti lupta dintre calul negru, concupiscent si nesatios, si calul cel alb, plin de chibzuinta si bun simt, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „caderi in trup”.

Una din variantele de a tine calul negru in frau a fost de a-i trasa un spatiu ingradit, controlat in care el sa evolueze: monogamia, casatoria consfintita in fata lui Dumnezeu, asa cum ne-a propus-o crestinismul: “un singur barbat si o singura femeie se afla fata in fata, pentru intreaga viata, consumand senzualitatea cu moderatie maxima si sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat in conferinta domnului Liiceanu). Dar, se intreaba domnul Liiceanu, poate fi calul negru imblanzit, poate el renunta la galopurile lui ? Se poate trece peste contradictia in timp din vietile noastre, poate fi viata sexuala subordonata unui contract monogam extins la durata intregii vieti ? Cu rare exceptii, raspunsul este nu. Este suficient sa privim in jur, sau sa ne referim la istoria omenirii si la exemplele din literatura, pentru a ajunge la aceasta concluzie. Din pacate, rezolvarea aleasa in general este ipocrizia. Ipocrizia acoperita de valul marital, in care numai calul cel alb este prezentat la vedere in timp ce calul cel negru isi face de cap galopand ascuns in faldurile noptii, cand nu este vazut de ceilalti. Intre indivizii frustrati ai sentimentelor ucise de norma impusa, si intre fondul pulsional nestapanit al animalului din om, se pare ca ipocrizia este solutia preferata de majoritatea oamenilor la problema calului negru.

De la cei din manastiri, pana la inteleptii omenirii, se pare ca niciunul n-a reusit sa rezolve intr-o maniera convenabila aceasta problema a calului negru, dupa parerea domnului Liiceanu. Sondajele arata (daca mai era nevoie de ele) ca principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atractia fizica, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arata ca inca o data calul negru iese invingator.

Tinerea in frau

In conferinta dlui Liiceanu sunt cateva variante propuse de altii, dar care autorului nu i se par prea realiste, de ex., defularea impulsiunilor sexuale prin literatura, scriind texte fictionale, sau desfiintarea ipocriziei prin varianta “netloving” – retea in care multiplicarea relatiilor dintre sexe sa se faca “la lumina”. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan si grobian, in unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel si nu prea sfios… Totusi, aspectul posesivitatii si al geloziei in relatii nu par sa fie usor de rezolvat.

Problema calului negru – metafora pentru partea din om care nu poate fi tinuta in frau, si care in fiecare din noi “isi face incercarea “- ramane deschisa. Drama sarmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat si scapat complet de sub control. Ceva mai sus s-a incercat o rezolvare a problemei calului negru in plan intelectual, lasand intrucatva la o parte ideea de iubire si cea de responsabilitate. Dar puterea transformatoare a iubirii, nu actioneaza ea oare pana la a metamorfoza complet calul cel negru ? Poate ca am intrat eu iar in lumea ideilor absolute… Dar insusi domnul Liiceanu isi incheie atat de frumos conferinta sa “Ce ne facem cu calul negru ?”, vorbind tot despre iubire:

“Numai ca in iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge pana acolo incat, atunci cand, indragostind fiind, durerea de dinti a iubitei devine automat si a ta, dar totusi unul in care, cum spune atat de frumos Heidegger, noi ajungem sa ne transformam in ceea ce iubim, ramanand totusi noi insine. (…) Intrebarea este cat timp poate functiona inventia unui plaman cu care se respira in doi ?”

Conferinta lui Gabriel Liiceanu o gasiti aici:

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/pages/08_06_iunie/[articol]Liiceanu_Ce_ne_facem_cu_calul_negru_Orizont_mai.pdf

Imblanzirea

Mai este o „metoda de imblanzire a calului negru”, data in antroposofie. Aici, calul negru din imaginatiunea atelajului inaripat data de Platon este numit „dublu” si trebuie recunoscut prin cunoasterea de sine si transformat, prin constientizare, meditatie si exercitiile insotitoare date de Rudolf Steiner. Dar despre asta, alta data. Sau ii las pe altii, care stiu mai bine, sa vorbeasca despre ea.

(articol de Delia Soare)

Misiunea lui Eros

„Adevarata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinta iubita, de a o sustrage realmente mortii si degradarii, de a o regenera definitiv in frumusete.” (Vladimir Soloviov, in “Drama vietii lui Platon”)

Am citit de curand, cu uimire, admiratie dar si cu repros pe alocuri, carticica „Drama vietii lui Platon”, a filosofului crestin rus Vladimir Soloviov. Cumparata cu mult timp in urma, cartea mi-a atras atunci atentia datorita titlului deosebit, eu fiind dintotdeauna o admiratoare a lui Platon si dorind sa aflu cat mai multe despre “parintele fondator al idealismului”, cum il numeste Soloviov.

Unul din aspectele principale ale dramei vietii lui Platon, in viziunea filosofului rus, este neintelegerea de catre acesta a misiunii iubirii. El analizeaza “criza erotica” a inteleptului grec, presupusa a fi traita la mijlocul vietii sale, imortalizata in dialogurile “Phaidros” si “Banchetul”. Atat subiectul deosebit, cat si buna dispozitie luminoasa si bucuria de a trai, le detaseaza net, in viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele doua lumi, in conceptia lui Platon

Soloviov porneste in a arata prapastia uriasa ce se casca intre cele doua lumi in conceptia lui Platon: lumea materiala, concreta, dar iluzorie si trecatoare, continand viata trupeasca, si lumea ideilor, transcendenta, in care se afla tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare ca nu reuseste sa intinda o punte adevarata intre aceste lumi. Omul insusi, apartinand ambelor lumi, este dual in fiinta sa si trebuie sa isi rezolve in sine aceasta problema. Pentru Platon, rezolvarea consta in aceea ca omul intelept si drept isi indreapta constienta in mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenta de pe pamant fiind iluzorie si doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune si in conceptia despre iubire. Dupa cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupeasca, indiferent de forma sa, este considerata de el ca fiind vulgara, nedemna de adevarata vocatie umana, spre deosebire de iubirea autentica, ideala sau celesta, de o mare valoare.  Insa filosoful rus ia apararea iubirii carnale: “E drept ca pentru un pamantean, amandoua felurile de iubire au aceeasi origine si provin dintr-un singur si acelasi domeniu material; dar ce importanta are asta ? Stim ca cele mai frumoase flori si cele mai savuroase fructe cresc pe pamant si sub un pamant dintre cele mai impure, in plus fiind si ingrasat cu balegar. Aceasta nu le strica nici gustul si nici parfumul, chiar daca nu transmit un miros placut gunoiului ce nu-i innobilat de admirabilele plante ajutate de el sa creasca.” Din intunecimea materna senzoriala, principiul patern luminos poate scoate la iveala lumina, in masura in care el este cel ce predomina acest proces. In capitolul “Lumina venita din intuneric”, Soloviov aminteste de legea pamantului, in care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide si roadele nemuritoare ale vietii. Filosoful rus considera ca, pe malul erotismului ce i-a rapit fiinta pentru o perioada, Platon a facut sa creasca floarea stralucitoare si pura a teoriei sale despre iubire, nereusind insa sa mearga mai departe pana la roadele vii ale regenerarii spirituale.

Daimonul Eros uneste cele doua lumi

In ce consta splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire ?

Intre „plenitudinea absoluta a lumii ideilor si vidul fiintarii muritoare”, Zeii au hotarat sa apara Eros, fiinta intermediara intre om si zei, cu misiunea de a arunca o punte intre cer si pamant, intre acestea si infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenta divina) si al Peniei (saracia materiala), este preotul natural suprem al divinitatii, este intermediarul, cel ce construieste poduri intre materie si spirit. Dupa Soloviov, problema e doar de a sti cum va folosi omul acest ajutor divin si cat din cele bune ceresti va trece el in existenta muritoare prin intermediul sau.

Cand Eros patrunde intr-un pamantean, acesta este transfigurat prin procesul indragostirii. Odata cu Eros patrunde in el un intreg continut al infinitului, simte o stare de implinire, de gratie, primeste un excedent de forte spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci incepe rivalitatea dintre cele doua parti ale fiintei sale: cea trupeasca si cea ideala, fiecare vrand sa foloseasca pentru sine acest dar deosebit. Avem odata omul condus de instincte, cel care vrea sa il foloseasca pe Eros inspre obtinerea placerii, repetand aceleasi fenomene trecatoare, simtind o sete permanenta si o foame fara sat. Aici, daimonul Eros este inlantuit in lumea simturilor, cu aripile taiate, legat la ochi si folosit pana la epuizarea darurilor sale. Si avem omul aflat deasupra instinctelor sale, in care Eros cel inaripat este dedicat sufletului superior rational. Aici Eros, ca puternica forta creatoare ce zamisleste necontenit, are la dispozitie domeniul de tranzitie dintre cele doua lumi, dintre materie si spirit: sufletul – domeniu pe care Platon il numeste frumusete. In acest loc din opera platoniciana lucrurile devin putin neclare, dupa parerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creatia artistica, dar se stie ca inteleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de cand il intalnise pe maestrul sau Socrate si se orientase catre filosofie. Platon priveste opera lui Eros in suflete ca fiind o lucrare fundamentala, la fel de reala ca si procreerea in domeniul material, dar mult mai insemnata si potrivita demnitatii omului – fiinta rationala, inteleapta, dreapta.

Soloviov duce mai departe teoria lui Platon despre iubire

Pana aici ajunge Platon, pana la creatia intru frumusete a lui Eros. Teoria lui este frumoasa, nemaiauzita, dar neterminata. Daca Eros – iubirea erotica – este legatura dintre cele doua naturi ale omului, cea divina si cea muritoare, despartite in univers si reunite in om doar aparent , Soloviov duce ideea despre misiunea sa mai departe. El ajunge la concluzia ca opera lui Eros in om nu poate consta in nimic altceva decat in a face nemuritoare insasi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar in a transmite nemurirea acelei parti din natura noastra care nu o poseda in sine, fiind in mod obisnuit absorbita de valul material al zamislirii si al mortii.”

Si in omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creeaza ceva concret, ca si in cazul procrearii, caci Eros are legatura cu viata trupeasca totala. Desi nu o spune explicit, Soloviov face trimitere directa la construirea in om a corpului invierii: “Eros-ul uman superior trebuie sa aiba drept tel autentic regenerarea sau reinvierea vietii pentru eternitate in trupurile sustrase evolutiei materiei”.

Iubirea erotica, indiferent ca e indreptata inspre cele inferioare sau inspre cele sublime, are o natura specifica, ce o face diferita de orice alt tip de iubire (iubirea fata de Dumnezeu, fata de oameni in general, sau cea fata de parinti, iubirea fata de frati, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspira sa transmita corporalului viata reala intru frumusete, nemurire, unitate a fiintei. “Adevarata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinta iubita, de a o sustrage realmente mortii si degradarii, de a o regenera definitiv in frumusete.” (Soloviov)

Cele cinci cai ale iubirii

Cerul, pamantul si infernul il urmaresc pe om cu un interes deosebit din momentul in care Eros patrunde in el, fiecare dintre parti dorind sa castige in interesul sau abundenta de forte spirituale si fizice ce se manifesta atunci in cel indragostit. Soloviov distinge cinci cai ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalica a omului supus total instinctelor sale, 3) calea casatoriei, 4) calea ascetica si 5) “calea perfecta si definitiva a iubirii ce regenereaza si indumnezeieste”. Pe primele doua le considera nedemne de om; cea de-a treia, a casatoriei, este o cale nobila, in care ratiunea predomina asupra instinctelor si pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numita si monahala sau angelica, desi spirituala, nu este totusi cea mai inalta; iar pe a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Daca omul poate alege calea angelica, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum ingerii, totusi se stie ca nu acesta este idealul cel mai inalt al fiintei umane, facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In acest context, ingerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Insa dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea sa, l-a creat barbat si femeie”. Nu barbat sau femeie, ci amandoua odata: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat in om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implica unirea pozitiva a principiilor masculin si feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporala a omului, la care omul trebuie sa participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul si spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interactiunea dintre divin si uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu intelesul de patos erotic, a avut intotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adica frumos si nemuritor, nu iese asa cum era din pamant si nu cade de-a gata din cer; el se dobandeste printr-un efort spiritual si fizic, divin si uman.” (ambele citate din Soloviov)

Soloviov spune unde trebuie sa se ajunga pe a cincea cale, dar nu spune si cum se poate realizeaza aceasta. Omul liber – „liber” in sensul dat de Rudolf Steiner, in „Filosofia Libertatii” – stie, prin intermediul fanteziei morale, cum sa realizeze aceasta nobila misiune. Un raspuns vag ar putea fi: prin iubirea de cuplu autentica, sau prin initiere (ceea ce am incercat sa descriu si in articolul meu Mitul sufletelor-pereche); filosoful rus nu da un raspuns concret aici. Este o problema individuala a fiecarui om, odata ajuns la acest punct in dezvoltarea sa sufleteasca.

In apararea lui Platon

Zamislirea intru frumusete a lui Platon presupune o realizare perceptibila a idealului, dar, dupa Soloviov, Platon ar fi lasat ideea sa zamisleasca doar in speculatie, neputand sa o duca la indeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, pana la a-l caracteriza drept mediocru ca barbat, chiar ratat in plan personal, in ciuda genialitatii sale in sfera ideilor. Aici este momentul in care eu, citind cartea sa, m-am intristat si m-am revoltat. Am de adus doua idei in apararea lui Platon.

Prima, trebuie tinut cont ca Platon este un precursor al crestinismului. Intiat in Misteriile antice, el a trait inainte de Christos si nu se legase inca de curentul crestinismului. Regenerarea, resurectia materiei prin iubire, asa cum o numeste Soloviov, a aparut ca posibilitate in lume odata cu Misteriul de pe Golgotha si a patruns sufletele umane si implicit modul de a gandi al filosofilor crestini, cum este si filosoful rus. El a putut intelege astfel taina invierii, prin care tot ce fiinteaza in lume trece prin moarte si prin inviere. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum ca aceasta ar fi neterminata, nu este justa, Platon daruind lumii teoria iubirii intr-un mod absolut minunat, pana la punctul la care era posibil sa o duca la acea vreme.

Cea de-a doua idee este ca in “Drama vietii lui Platon”, Vladimir Soloviov “si-a incifrat cautarile si esecurile dramatice” (Ion Ianosi). Dincolo de modul extraordinar in care a dus ideea iubirii pana la capat, Soloviov se infatiseaza privirii sufletesti tot ca un idealist aflat in cautarea si rezolvarea problematicii existentiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului in care folosoful rus percepe iubirea platoniciana, el proiectandu-si propriile dileme si nemultumiri asupra inteleptului grec si a operei sale. Conceptia despre lume a lui Platon a dat nastere la multe intelegeri eronate de-a lungul vremii.

Totusi, despre Vladimir Soloviov, amintit adesea in conferintele sale, Rudolf Steiner spunea: “Dintre toti cei care nu au fost departe de Stiinta Spirituala, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansata despre Christos.” (GA 121)

Si in final, inchei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevarul despre ceea ce inseamna de fapt iubirea platonica: “In conceptia despre lume a lui Platon patrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rau inteles si rau folosit: termenul de iubire platonica. Iubirea spiritualizata, care s-a dezbracat in gradul cel mai inalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, aceasta daruire spiritualizata fata de lume, fata de viata, fata de om, fata de Dumnezeu, fata de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent in conceptia platoniciana despre viata” (GA 238). (Delia Soare)