Taina abisului (Introducere)

In urmă cu ceva timp incepusem să scriu cartea „Taina abisului”, pornind de la o experienţă personală. A trebuit  să mă opresc curând, căci nu eram suficient de puternică să o pot scrie, încă mă afecta amintirea celor trăite, căci a-ţi aminti cu adevarat nişte experienţe suprasensibile înseamna a le retrăi, într-o anumită măsură.  

Nu am vrut nici să scriu ceva senzaţional şi să am succes de public, deşi ar fi foarte simplu acest lucru, prin însăşi natura trăirilor pe care un om le poate avea într-o astfel de situaţie de viaţă. De asemenea, nu am vrut niciun moment să mă disculp în faţa celor care m-au judecat şi şi-au pierdut cumva încrederea în mine pentru că am ajuns atunci în „lumea mută de lumină”, cum o numeşte Dante. Şi m-a reţinut şi dorinţa de a nu implica în această carte oameni care mi-au fost atât de aproape şi m-au ajutat, dar vor să rămână anonimi, sau oameni care au avut un mare rol atunci dar care, din motive personale sau poate determinate de raţiuni mai înalte, au ales să se dezică de orice implicare. Le respect alegerea, inclusiv acestora din urmă, oricât de dureros a fost pentru mine acest lucru. Consider că este o problemă de karma, dar şi că fiecare om, mai ales când se află pe o cale spirituală, îşi asumă consecinţele alegerilor pe care le face. Aşa că le mulţumesc că au intermediat acest episod în biografia mea.

Între timp, am încercat şi să ajung la o înţelegere cât mai obiectivă a celor trăite, la a descrie o experienţă atât de personală într-un mod în care oricine trece prin aşa ceva sa îşi poată recunoaşte şi înţelege trăirile sufleteşti.

Deci m-am reapucat de scris această carte şi le mulţumesc prietenilor care m-au încurajat şi s-au bucurat că am curajul „să aduc o lumină în întuneric” şi să-i ajut astfel şi pe alţi oameni aflaţi într-o asfel de situaţie de viaţă. Nu ştiu cât anume am să păstrez în carte din introducerea de faţă, scrisa in 2014, dar o republic ca şi articol în sine pe acest blog.

1.  Abisul ca temă biografică Se spune că fiecare om are, în calitatea sa de fiinţă spirituală întrupată pe Pământ, o misiune în această existenţă pământească. În biografia sa, prima parte a vieţii este dedicată identificării şi rezolvării temelor de viaţă majore, ceea ce duce şi la cunoaşterea de sine şi la aflarea misiunii de viaţă. Cea de-a doua parte a vieţii ar trebui să fie dăruită punerii în practică a acestei misiuni de viaţă, ca dar către ceilalţi oameni. Pentru mine, unul din aspectele biografice cele mai importante a fost explorarea şi aflarea a ceea ce s-ar putea numi “Taina abisului”, iar această carte va fi despre misterele şi semnificaţia abisului.

Este o temă pe care am atins-o încă de când eram copil, în unele trăiri sufleteşti şi în coşmaruri, iar apropierea de trăirea abisului s-a intensificat în perioada adolescenţei, în unele stări de depresie şi de lipsă de sens pe care le simţeam uneori, ca o umbră a stărilor de mare idealism si bucurie specifice vârstei. Întâlnirea cu antroposofia a venit în urma căutărilor mele asidue de a afla sensul vieţii, iar tema abisului a rămas ca şi temă de interes şi cercetare, dar şi ca trăire semnificativă în momente biografice importante din viaţa mea.

“Dacă priveşti înspre abis, şi abisul va privi înspre tine”, spunea filosoful Nietzsche. Despre el se ştie că a murit nebun, pierzându-se pe sine în propriul abis sufletesc. Acest lucru ar fi în măsură să ne îndepărteze în grabă de dorinţa de a desluşi tainele abisului. Însă celor ce vor să se cunoască pe ei înşişi în mod serios, le propun un act de curaj michaelic: să privim împreună înspre abis, prin intermediul acestei cărţi. Deoarece am trăit o experienţă de excepţie pe fundul abisului, având capacitatea să văd imaginativ ce se afla acolo şi reuşind sa mă şi întorc, mi-as dori sa pot fi călăuza celor ce vor să desluşească, la rândul lor, o parte din misterele abisului. Trăirea abisului este una dintre cele mai dificile trăiri sufleteşti si am vrea mai degrabă să nu avem de-a face cu aşa ceva, deşi toţi îl purtăm în străfunduri de suflet, fie că îl recunoaştem, fie că nu. Abisul este o problemă a întregii omeniri, căci pe măsură ce omul s-a îndepărtat de lumea spirituală, această prăpastie dintre lumea fizică şi lumea spirituală a devenit tot mai mare. Însă convingerea mea dintotdeauna a fost că adevarul este cel care, luminând un lucru oricât de urât şi de rău, îl poate înfrumuseţa şi metamorfoza în bine – şi în spiritul acestei idei scriu cartea de faţă. În plus, aşa cum îmi spunea biograful Rinke Visser, din abis te întorci întotdeauna cu un “bulgăre de aur”.

2. Ce este abisul ?

În urmă cu mai mulţi ani, în cadrul conferinţelor pe care le ţinea la sediul Societăţii antroposofice, domnul Lazăr Paşca ne spunea o poveste cu tâlc, despre trei prieteni care au plecat într-o călătorie departe, dincolo de pragul ce desparte lumea fizică de lumea spirituală. Ce primejdii au întâlnit ei în drumul lor, ne putem face o idee daca ne amintim de lumea basmelor, în care călătorii treceau peste prăpăstii, prin păduri întunecoase cu creaturi sălbatice, balauri, zmei, vrăjitoare rele ce hrăneau fiarele şi alte fiinţe ale întunericului. Ele reprezintă, într-o formă imaginativă, pericolele sufleteşti pe care călătorul, pe drumul său, le întâlneşte şi trebuie să le învingă. Dintre cei trei prieteni, doar unul s-a mai întors. Din ceilalţi doi, unul şi-a aflat moartea, iar celălalt a înnebunit. Cel ce s-a intors a fost întrebat ce a văzut în călătoria sa şi el a răspuns că dincolo s-a întâlnit cu el însuşi.

Un alt basm impresionant şi sugestiv este “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, scris de Petre Ispirescu. Copilul nu voia să se nască pe pământ, până când nu i se promitea mai mult decat ce îi poate oferi viaţa în mod obişnuit. El îşi dorea “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi tatăl său i le-a promis, dar mai târziu nu a avut de unde să i le dea. Când a crescut, prinţul a plecat să le găsească şi după ce a trecut prin mai multe probe sufleteşti, a ajuns într-un castel unde locuiau trei prinţese frumoase şi unde a găsit ceea ce căuta. Preţul ce i s-a cerut la schimb a fost uitarea: să uite tot ce a trăit până atunci, să nu îşi mai amintească de cei dragi lui. El a trăit fericit o bună perioadă de timp, însă odată, vânând un iepure, a călcat din greşeală în Valea Plângerii, un loc unde i se interzisese să pună piciorul. Şi imediat i-a revenit amintirea despre el aşa cum era în viaţa pământească, despre părinţi, despre ceilalţi oameni – şi un dor nespus i-a produs o mare suferinţă. Încât nu a putut să mai facă nimic decât să plece în căutarea a ceea ce iubise cândva pe pământ. Iar la capătul acestei căutări îl aştepta moartea. În basm se descriu foarte sugestiv fuga sufletului de greutăţile vieţii si de efemeritatea ei în lumea suprasensibilă minunată şi ispititoare a lui Lucifer, uitarea şi căderea mai apoi in abisul disperării, urmată de moartea dată de Ahriman. Capacitatea de amintire este specifică Eu-lui, iar pierderea ei face referire la pierderea Eu-lui omului.

Toate acestea sunt procesele sufleteşti arhetipale prin care poate trece un suflet, descrise imaginativ în multe poveşti şi basme. Omului cu o conştienţă obişnuită apropierea sufletească de abis îi apare ca şi stare de depresie sau chiar de lipsă de sens, mergând până la starea de disperare profundă, când în suflet este numai beznă. Însă conştienţei clarvăzătoare, sau omului ce poate privi dincolo de lumea fizică cu “ochii sufletului”, abisul se înfăţişează drept loc populat de fiinţe create de mintea omenească: ideile spirituale pe care nu le-a înţeles până la capăt, prejudecăţile sale, fricile pe care le poartă în suflet, fapte ce îşi aşteaptă compensarea karmică, iar dincolo de acestea se pot revela legităţi şi entităţi spirituale.

william-blake-divine-comedy-infernoPrin dezvoltarea nobilă a sufletului, prin exerciţii de concentrare şi meditaţie date de ştiinţa spirituală, dar şi prin cunoaşterea de sine, omului îi pot creşte “aripi de suflet” şi poate trece peste abisul de la pragul lumii spirituale, fără a se pierde pe sine. Lumea fizică şi cea spirituală devin atunci una pentru el, aşa cum au fost ele dintotdeauna.

Însă în evoluţia omenirii, odată cu creşterea egoismului şi cu scindarea tot mai puternică dintre gândirea intelectuală şi suflet, abisul sufletesc sau prăpastia dintre lumea fizică şi lumea spirituală a crescut tot mai mult, până când a devenit de netrecut pentru majoritatea oamenilor. Doar foarte puţini se încumetau să îl treacă, una din căi fiind iniţierea din vechile misterii orfice, în Grecia antică. Însă a trece prin abis (sau prin Infern), a-ţi salva sufletul căzut pradă fiinţelor abisului, devenea tot mai greu, mai problematic, aşa cum se arată în legenda lui Orfeu în Infern. Acesta a încercat să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu a eşuat în a o salva, datorită îndoielii ce îi cuprinsese sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa intelectualizată, ce nu mai poartă in ea legile spiritului.

În evoluţia omenirii era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul sub-natural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală. Că omului i s-a dat deja forţa de a trece de abis putem vedea în călătoria în Infern a lui Dante, din Divina Comedie, sau în legenda lui Parsifal – “Cel ce străbate valea”- şi a sa căutare a Cupei Graalului.

3. O prezentare a unei experienţe personale

La Simpozionul de Paşti al Societăţii Antroposofice am ţinut o prezentare despre Taina Abisului, chiar în Sâmbăta Mare, când era momentul Coborârii în infern al lui Christos, după Moartea pe cruce. Prin coborârea în infern, în „închisoarea duhurilor” sau a sufletelor ce şi-au pierdut identitatea, Christos le-a dat puterea de a-şi regăsi şi exprima umanitatea din ele, chiar şi în acele grele condiţii sufleteşti. Ştiam acest lucru din experienţa mea în abis şi am considerat că este de datoria mea să o spun şi altora – deci am vorbit despre trăiri la prag, despre căderea în abis şi despre cum un om care a primit impulsul christic poate ieşi totuşi din abis, spre deosebire de un om care nu l-a primit niciodată în suflet. O astfel de personalitate ce s-a pierdut în abis şi a murit nebun a fost filosoful Nietzsche, o individualitate deosebită, “un luptător contra timpului său”. Rudolf Steiner îl admira mult pe filosoful german pentru curajul său extraordinar în gândire, nemaiântâlnit până atunci la niciun alt om. Ca şi Nietzsche ar fi evoluat omenirea – spunea Rudolf Steiner – dacă nu ar fi primit deloc impulsul adus omenirii prin Misterul de pe Golgotha.

Când am ţinut această prezentare, se impliniseră deja şapte ani de la momentul biografic al căderii mele, când eu însămi fusesem în situaţia de a ajunge doar o umbră pierdută în abis. Datorită faptului că mă aflam pe o cale spirituală, dar şi ca eveniment pre-destinat din biografia mea, căderea mea a fost o experienţă excepţională, deoarece am putut avea perceptii imaginative ale fenomenelor şi fiinţelor ce sălăşluiesc în abis. Atunci, în acea situaţie foarte dificilă, în care mă luptam neputincioasă pentru sufletul meu, a avut loc întâlnirea cu Eul Superior, cu Christos, ca cel mai important eveniment al vieţii mele. Şi astfel am înţeles taina ce se ascunde în prima faptă pe care Christos a făcut-o după moartea pe cruce, când, în Sâmbăta Mare, a coborat în infern, în abisul umanităţii, unde oameni-umbră rătăceau şi sufereau nespus. Prin prezenţa sa plină de iubire, de compasiune, Christos le-a reamintit despre fiinţa lor cea adevărată, daruind o nouă forţă omenirii: posibilitatea ca, chiar şi în această situaţie îngrozitoare, omul să îşi poată manifesta umanitatea din el şi astfel să poată ieşi din abis.

Unul din articolele pe care le-am scris la cateva luni de la evenimentul biografic al trăirii abisului a fost “O poveste de dragoste în infern”, pe care l-am publicat în revista de antroposofie on-line pe care o redactam pe atunci (“Pământ iubit”). În acest articol despre experienţa autobiografică a lui Dante în Infern am încifrat şi povestea reală a căderii mele în abis, o parte din trăirile mele sufleteşti, întâlnirea cu Eul Superior şi ieşirea din abis. Peste spaţiu şi timp, Dante Alighieri mi-a întins mâna şi m-a ajutat să înţeleg călătoria mea în infern, asemănătoare cu cea prin care el trecuse.

La vremea respectivă nu am putut scrie mai mult despre această experienţă personală. A fost nevoie de o lungă perioadă în care, pe de o parte, să înţeleg tot mai mult cele ce le-am trăit atunci, pe de altă parte să ajung să mă iert treptat pentru greşelile spirituale ce m-au condus la a cădea în prăpastia cea fără de lumină. Am fost şi eu în situaţia fiului rătăcitor din Evanghelia după Luca pe care Tatăl îl primeşte cu braţele deschise, căci “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar odată ce am înţeles că această cădere a mea făcea parte din planul meu de evoluţie, din misterele biografiei şi karmei mele, am putut să merg mai departe, să îmi regăsesc liniştea sufletească şi să o transform intr-o experienţă ce poate fi împărtăşită şi folositoare şi altor oameni. Nu mi-a rămas decât să acţionez în sensul cuvintelor lui Rudolf Steiner, adica să scot din această trăire înţelepciune: “Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;  Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Atât Taina abisului, cât şi Taina Răului, ambele făcând parte din cele şapte taine oculte, sunt mistere pentru fiinţele ierarhiilor spirituale, pe care ele vor să le lămurească. Omul, ce face parte din cea de-a zecea ierarhie spirituală, aflat pe calea dezvoltării libertăţii, este singurul care poate greşi, deoarece numai el are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Celelalte ierarhii spirituale nu pot greşi, ele sunt în permanenţă în legatură cu lumea spirituală şi fac binele. Un prieten drag şi înţelept, antroposof, mi-a spus că, prin faptul că am căzut în abis şi am şi perceput şi conştientizat aceste trăiri, lumea spirituală a putut privi împreună cu mine ce se întâmpla acolo şi totodată înţelege mai mult omul. Căci cum de un om poate alege greşit, cum de se poate rătăci şi cădea atât de rău, reprezintă un lucru pe care fiinţele ierarhiilor spirituale îşi doresc să îl poată înţelege.

4. Taina abisului în antroposofie: “Reprezentantul Omenirii”

Representative of HumanitySe spune că, pentru a putea trăi cu adevarat viaţa, trebuie mai întâi să poţi muri sufleteşte şi să reînvii. Goethe a exprimat acest lucru prin versurile: “Şi cât timp aceasta n-o ai, Această: Mori şi Devino !, Eşti doar un palid musafir Pe acest întunecat Pământ.“ In mod similar, cel ce trece prin nebunie şi o depăşeşte, îşi însănătoşeşte gândirea. În antroposofie, o apropiere de semnificaţia abisului este sugerată artistic în statuia creată de Rudolf Steiner şi de Edith Maryon, “Reprezentantul omenirii”. În statuie sunt reprezentate artistic procesele din sufletul omului, sau omul între Lucifer şi Ahriman. În stânga statuii se văd Lucifer şi Ahriman, ce îşi depăşesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Căci domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze numai în gândirea omului. Însă ei ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, în timp ce Ahriman este cel ce aduce moartea sufletului. Îl vedem deci pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi. El nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă şi urâtă şi capul spân, iar cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, este reprezentată în stânga sus, deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. În partea dreaptă a statuii, avem o a doua situaţie, când prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer nu poate suporta puritatea ce radiază din fiinţa plină de nobleţe a lui Christos şi se aruncă în abis, frângându-şi singur aripile de vultur. Ţine de Taina abisului faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte in abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat intr-o noua intelepciune, prin intermediul Duhul Sfânt.

5. Ce veţi găsi în cartea mea

În această carte veţi afla, pe lângă relatarea experienţei mele în abis, un studiu amplu asupra abisului, privit din mai multe puncte de vedere. Aici îşi vor găsi locul relatări ale trăirii abisului din literatură, reprezentări din artă, dar şi biografii ale celor ce au trăit ce înseamnă o cădere în abis, precum călătoria în Infern a lui Dante, în Divina Comedie. Un capitol îi este dedicat lui C.J. Jung, cu remarcabilele sale experienţe privitoare la călătoria în abis. Ceea ce iniţial a fost eveniment de destin pentru psihanalist, mai apoi a devenit coborâre deliberată în străfunduri sufleteşti, explorare ştiinţifică a zonelor ascunse ale sufletului uman, în vederea elaborării operei sale psihanalitice. Apropierea de abis, ca şi stare de depresie, este şi subiect al pshihologiei şi psihoterapiei. Deasemenea, pierderea totală a sufletului în abis, sau nebunia, va fi expusă, împreună cu cazul atât de special al lui Nietzsche. În ortodoxism avem pilda fiului rătăcitor, dar şi Scara virtuţilor a lui Ioan Scărarul, pictura de la Mănăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, în care sunt reprezentate artistic sufletele ce cad în abis şi posibila lor mântuire. În limba engleza, a te îndrăgosti se traduce prin “a cădea în iubire” (falling in love) şi aici înţelepciunea spiritului limbii aminteşte de legătura dintre abis şi sexualitate, pe care o tratez într-un alt capitol, împreună cu tema mitului sufletelor-pereche. Un alt capitol va fi despre trecerea de la vechea iniţiere la noua iniţiere, de la misteriile antice, la Ioan Botezătorul şi mai apoi la Parsifal, cu a sa căutare a Cupei Graalului. În antroposofie, taina abisului este legată de trăirile la pragul lumii spirituale şi face trimitere la eliberarea Sophiei din abis. Dar şi în plan social, Rudolf Steiner ne vorbeşte despre ceva ce putem deja observa în zilele noastre: abisul din planul social şi economic, disperarea pe care o resimt oamenii înlănţuiţi de sistemul bancar, prin datoriile financiare cărora nu le mai pot face faţă. Abisul nu mai este doar o stare sufletească, ci capată tot mai mult o expresie fizică în lumea în care trăim. Toate aceste aspecte, dar şi multe altele referitoare la semnificaţia abisului, le veţi putea intalni  în cartea la care lucrez. (scris de Delia Soare, 28 noiembrie 2014 si publicat in revista „Antroposofia”, nr. 11)

Anunțuri

Sfinţi şi păcătoşi (including English version)

See the English version at the link: https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/09/saints-and-sinners/

Un articol mai vechi al meu, in care am încercat să arăt legătura dintre ortodoxism şi ştiinţa spirituală (antroposofie). A înţelege ortodoxismul – pe care îl criticam cândva pentru atitudinea de tipul „crede şi nu cerceta”, dar pe care l-am descoperit tot mai esoteric şi mai profund – este una din temele majore din viata mea. În plus, articolul abordează o altă temă de interes pentru mine, tema abisului, văzută atât din perspectiva ortodoxă, precum şi din cea a antroposofiei.

Între timp, părintele Teofil Paraian, pe care îl amintesc în articol, a trecut pragul dincolo şi îmi exprim cu această ocazie admiraţia pentru el şi pentru alţi părinţi ai ortodoxismului românesc, şi nu numai.

Scriu aceste rânduri pornind de la un interviu dat de unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii ortodoxe române, părintele Teofil Paraian, interviu citit într-un număr recent al revistei Formula As. [1]

Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Părintele Teofil Paraian spunea în acest interviu că dacă nu ar fi ajuns la comorile ortodoxiei, ar fi fost poate antroposof. Foarte tânăr fiind şi frecventând un cerc de antroposofi, era fascinat de ideile antrenante pe care le auzea la antroposofi, idei care explicau şi semnificaţia gesturilor de cult din biserică.

Şi totuşi, mai spune părintele, antroposofia se ocupă să îl înţeleagă pe om, în timp ce el îl căuta pe Dumnezeu. Acesta este unul dintre reproşurile care li se aduc antroposofilor de către unii reprezentanţi ai bisericii ortodoxe: cum că antroposofii încearcă să îl pună pe om în locul lui Dumnezeu. Iată ce spune Rudolf Steiner, în ciclul Viaţa între moarte şi o nouă naştere (GA 37):

„Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Iisus Christos vrea să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că Dumnezeu trăieşte ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Iisus Christos face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa şi puterea: „Voi toţi sunteţi Dumnezei !”. Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: „Veţi fi ca Dumnezeu”. Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Christos, rostesc o frază cu acelaşi conţinut: Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu. În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: Tu eşti un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu.” Este extrem de important cine anume rosteşte aceste cuvinte, precum şi atitudinea cu care omul le primeşte în suflet. Christos subliniază devenirea, evoluţia sufletesc-spirituală treptată, prin strădanie, în timp ce Lucifer amăgeşte omul că este deja un Dumnezeu, că nu trebuie să depună efort pentru aceasta.

Antroposofie sau ortodoxism ?

Antroposofia nu este o religie, ci o cale de iniţiere profund creştină, care priveşte Evenimentul de pe Golgota, când Iisus Christos a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat, ca fiind evenimentul central al evoluţiei omenirii. Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Fiul său pe pământ să devină om şi de atunci îl avem pe Christos, Dumnezeu-Om, ca ideal, ca model spre care tinde fiecare om în evoluţia sa – conştient sau mai puţin conştient. În ce măsură reuşeşte un om să se apropie de fiinţa lui Christos, aceasta se poate vedea din relaţiile sale cu ceilalţi oameni, din modul său de a se raporta la existenţa cotidiană.

Părintele Teofil Paraian, ca şi alţi mari părinţi şi duhovnici ai ortodoxiei, insistă asupra faptului că mântuirea omului se poate face numai prin Biserică, adică prin participarea regulată a creştinului ortodox la slujbele bisericeşti şi prin rugăciune. Acest lucru îşi are temeiul său, deoarece Biserica Ortodoxă Română este un cult religios. Biserica ortodoxă nu încurajează gândirea independentă a omului, ci creştinul ortodox trebuie să ducă un trai bazat pe normele de conduită morală date prin ea. Printr-un mare accent pe care îl pun pe smerenie, reprezentanţii Bisericii ortodoxe încearcă să combată influenţa lui Lucifer în sufletul omului, acesta fiind văzut ca acela ce îl duce pe om în păcat şi îl îndepărtează de Dumnezeu. Într-adevăr, Lucifer, spiritul rebel, este cel care i-a insuflat omului dorinţa către libertate, către independentă în gândire şi cunoaştere. Pe calea de cult ortodox, apropierea de Sfintele Taine se face în primul rând prin participarea la slujbă şi prin rugăciune – deci se lucrează cu forţele sufleteşti de voinţă şi simţire. În antroposofie, ca şi cale de iniţiere, omul porneşte de la gândire în înţelegerea lumii şi a propriei fiinţe.  Din antroposofie aflăm că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală: spirite ale libertăţii, având o libertate conştientă şi pătrunsă de iubire si responsabilitate. Deocamdată, omul nu este liber, ci se află pe calea către libertate. Problemele încep atunci când, ispitit de Lucifer, el se consideră DEJA liber, fără să fi ajuns la înţelegerea reală a ceea ce înseamnă libertatea. Atunci se poate îndepărta de legile divine, de Dumnezeu, atrăgând inevitabil şi acţiunea lui Ahriman – spirit al morţii – în viaţa sa sufletească.

Părintele Teofil Paraian mai spunea că după ce a aflat de antroposofie şi mai apoi descoperit şi comorile ortodoxiei, a luat hotărârea să îl urmeze pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care era sfânt, şi nu pe Rudolf Steiner, care era antroposof. Trebuie să menţionăm aici că pe calea antroposofică nu există împărţirea în „sfinţi” şi „păcătoşi”, ci antroposofii sunt oameni care se străduiesc să devină mai buni în mod conştient, să ajungă să se unească în suflet cu Christos – arhetip al Omului.

Pilda fiului risipitor

Ce este un om sfânt, conform Bisericii ortodoxe? Un om sfânt este cel care duce o viaţă extrem de curată din punct de vedere moral şi este recunoscut ca sfânt de către Biserică. De obicei, sfinţii sunt oameni ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind departe de lume cu ispitele ei. Ce se întâmplă cu noi, oamenii obişnuiţi, care trăim în lume, ce şansă de mântuire avem noi?

Să încercăm să lămurim puţin cum este cu oamenii sfinţi şi oamenii păcătoşi.

Părintele Arsenie Boca, cel mai mare duhovnic din ortodoxia românească, spunea: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Arhetipurile de sfânt şi păcătos apar descrise în Evanghelia după Luca, în pilda despre fiul rătăcitor, spusă de Iisus Christos: un om avea doi fii, unul asculta de tatăl său şi îl slujea cu credinţă, iar celălalt i-a cerut tatălui partea sa de avere şi a plecat în lume. Fiul al doilea s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. După ce a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi fiul trăia în mare lipsă. Atunci el s-a angajat îngrijitor la porci şi tânjea şi după cele ce mâncau porcii, atât era de sărman de-acum. Şi atunci el şi-a dat seama că a greşit şi s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Ştim că tatăl său l-a primit cu braţele deschise, îmbrăcându-l cu haine scumpe şi tăind viţelul cel gras şi bucurându-se foarte pentru cel ce „era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Averea fiului risipitor se referă la potenţialul său spiritual, pe care el l-a jertfit pe plăceri, părăsind casa tatălui său, adică împărăţia spirituală a lui Dumnezeu. Împărăţia străină în care s-a dus este lumea de iluzii şi amăgiri a lui Lucifer. Iar porcii pe care îi hrănea arată decăderea sa în lumea poftelor. Faptul că tatăl, când îl primeşte înapoi, “taie viţelul cel gras”, reprezintă transformarea forţelor sufleteşti inferioare de vointa în intuiţie, iar hainele cele scumpe reprezintă trupul învierii. Privirii clarvăzătoare, voinţa nespiritualizată îi apare la pragul lumii spirituale ca un taur deformat („viţelul cel gras”). Rudolf Steiner explică acest lucru în ciclul Macrocosmos şi microcosmos (GA 119): la trecerea corectă a pragului lumii spirituale se pot vedea părţile din suflet căzute sub stăpânirea lui Lucifer, în Păzitorul Pragului. Discipolului i se infăţişează una sau o combinaţie a celor patru arhetipuri ale forţelor sufletului: caricatura vulturului, reprezentând gândirea netransformată încă de către forţele Eului; cea a leului, pentru simţirea netransformată; cea a taurului, pentru voinţa netransformată şi caricatura-om („vrăjitoarea”) pentru Ego-ul netransformat încă de către forţele de iubire ale inimii. Discipolul spiritual îşi poate da seama astfel de ceea ce mai are de transformat în sufletul său şi la ce trebuie să renunţe la intrarea în lumea spirituală. Dar există şi posibilitatea ca omul să treacă pragul lumii spirituale evitând întâlnirea cu Păzitorul Pragului, cu ajutorul lui Lucifer, lăsându-se ademenit de false viziuni, de trăiri extatice. El ajunge astfel nu în adevarata lumea spirituală, ci în „împărăţia spirituală” a lui Lucifer, unde este stors de forţele de viaţă şi lăsat apoi să cadă pe fundul abisului, pradă lui Ahriman.

Scara virtutilor si Taina abisului 

În această pildă se atinge una dintre cele 7 taine ale ocultismului, Taina abisului, care are legătură cu mântuirea lui Lucifer în sufletul omului prin acţiunea Sfântului Duh. În una din Dramele-Mister (Rudolf Steiner, Trezirea sufletelor, GA 14), se spune:

„Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Cum se regăseşte această înţelepciune despre omul sfânt şi omul păcătos în ortodoxia românească? M-a impresionat renumita frescă de la Mânăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, numită Scara virtuţilor, a sfântului Ioan Scărarul. Iată nişte reproduceri ale acestei fresce:


Se poate vedea aici omul sfânt, urcând pe scara către Dumnezeu, călăuzit de îngerul său păzitor. Fiecare treaptă pe care o urcă este o virtute sufletească câştigată cu multă strădanie, iar cu fiecare treaptă îngerul se apropie şi mai mult de om, purtând coroana de aur a Eului Superior. Omul sfânt urcă pas cu pas, plin de credinţă, răbdare şi smerenie pe scara virtuţilor şi la capătul ei îngerul îi pune pe cap coroana de aur a îndumnezeirii.

Şi avem reprezentat şi omul păcătos, cel care cade de pe scara către Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitelor luciferice sau judecăţilor ahrimanice: fiinţele demonice ce îl trag pe om în abis, încercând să îl facă să uite de partea divină din sufletul său.

Dar în frescă vedem că mai este o şansă şi pentru acest om păcătos să revină pe scară: acolo sus este un alt înger, având o lance cu care îi străpunge pe demoni şi îl eliberează pe om de sub stăpânirea lor. Este vorba despre Arhanghelul Mihael, conducătorul cetelor îngereşti şi purtătorul gândirii cosmice, după cum este descris el în antroposofie. El îl ajută pe omul disperat, ce cade în abis şi care îi cere ajutor lui Dumnezeu-Tată, să se recunoască drept fiinţă spirituală şi să conştientizeze procesele sufleteşti prin care trece. Lancea este lancea gândirii, iar fiecare astfel de fiinţă astrală străpunsă de lance, deci conştientizată şi înţeleasă până la capăt în apariţia şi evoluţia ei în sufletul omului, este transformată într-o calitate sufletească: în virtutea care era iniţial, până să cadă sub stăpânirea forţelor luciferice şi ahrimanice. Deci cu ajutorul lui Mihael – arhanghelul numit şi „faţa lui Christos” – omul poate reveni pe scara către Dumnezeu.

O reconciliere posibila

Revenind la ceea ce spunea în interviu Părintele Teofil Paraian, cum că singura cale de mântuire a omului este prin Biserică: avem deci şi o cale de mântuire pornind de la conştientizare, de la gândirea vie, spiritualizată, în încercarea de a înţelege intenţiile lui Dumnezeu cu omul, cu lumea. Este calea propusă de antroposofie, pentru omul care trăieşte în lume şi care nu se mai mulţumeşte doar cu ce îi oferă Biserica, ci are nevoie de a găsi răspuns la întrebările existenţiale ce trăiesc în sufletul său. Desigur, mersul la biserică, practica religioasă şi antroposofia nu se exclud, poţi fi un bun creştin ortodox şi totodată antroposof. „Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun, capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.”[2] (de Delia Soare, publicat în aprilie 2009 în revista Pământ iubit)

[1] Web: http://www.formula-as.ro/2009/858/spiritualitate-39/parintele-teofil-paraian-10831.

[2] Petre Papacostea, prefaţa ciclului Pietre fundamentale pentru cunoasterea misterului de pe Golgota, Rudolf Steiner, Editura Univers Enciclopedic.