Taina abisului (Introducere)

In urmă cu ceva timp incepusem să scriu cartea „Taina abisului”, pornind de la o experienţă personală. A trebuit  să mă opresc curând, căci nu eram suficient de puternică să o pot scrie, încă mă afecta amintirea celor trăite, căci a-ţi aminti cu adevarat nişte experienţe suprasensibile înseamna a le retrăi, într-o anumită măsură.  

Nu am vrut nici să scriu ceva senzaţional şi să am succes de public, deşi ar fi foarte simplu acest lucru, prin însăşi natura trăirilor pe care un om le poate avea într-o astfel de situaţie de viaţă. De asemenea, nu am vrut niciun moment să mă disculp în faţa celor care m-au judecat şi şi-au pierdut cumva încrederea în mine pentru că am ajuns atunci în „lumea mută de lumină”, cum o numeşte Dante. Şi m-a reţinut şi dorinţa de a nu implica în această carte oameni care mi-au fost atât de aproape şi m-au ajutat, dar vor să rămână anonimi, sau oameni care au avut un mare rol atunci dar care, din motive personale sau poate determinate de raţiuni mai înalte, au ales să se dezică de orice implicare. Le respect alegerea, inclusiv acestora din urmă, oricât de dureros a fost pentru mine acest lucru. Consider că este o problemă de karma, dar şi că fiecare om, mai ales când se află pe o cale spirituală, îşi asumă consecinţele alegerilor pe care le face. Aşa că le mulţumesc că au intermediat acest episod în biografia mea.

Între timp, am încercat şi să ajung la o înţelegere cât mai obiectivă a celor trăite, la a descrie o experienţă atât de personală într-un mod în care oricine trece prin aşa ceva sa îşi poată recunoaşte şi înţelege trăirile sufleteşti.

Deci m-am reapucat de scris această carte şi le mulţumesc prietenilor care m-au încurajat şi s-au bucurat că am curajul „să aduc o lumină în întuneric” şi să-i ajut astfel şi pe alţi oameni aflaţi într-o asfel de situaţie de viaţă. Nu ştiu cât anume am să păstrez în carte din introducerea de faţă, scrisa in 2014, dar o republic ca şi articol în sine pe acest blog.

1.  Abisul ca temă biografică Se spune că fiecare om are, în calitatea sa de fiinţă spirituală întrupată pe Pământ, o misiune în această existenţă pământească. În biografia sa, prima parte a vieţii este dedicată identificării şi rezolvării temelor de viaţă majore, ceea ce duce şi la cunoaşterea de sine şi la aflarea misiunii de viaţă. Cea de-a doua parte a vieţii ar trebui să fie dăruită punerii în practică a acestei misiuni de viaţă, ca dar către ceilalţi oameni. Pentru mine, unul din aspectele biografice cele mai importante a fost explorarea şi aflarea a ceea ce s-ar putea numi “Taina abisului”, iar această carte va fi despre misterele şi semnificaţia abisului.

Este o temă pe care am atins-o încă de când eram copil, în unele trăiri sufleteşti şi în coşmaruri, iar apropierea de trăirea abisului s-a intensificat în perioada adolescenţei, în unele stări de depresie şi de lipsă de sens pe care le simţeam uneori, ca o umbră a stărilor de mare idealism si bucurie specifice vârstei. Întâlnirea cu antroposofia a venit în urma căutărilor mele asidue de a afla sensul vieţii, iar tema abisului a rămas ca şi temă de interes şi cercetare, dar şi ca trăire semnificativă în momente biografice importante din viaţa mea.

“Dacă priveşti înspre abis, şi abisul va privi înspre tine”, spunea filosoful Nietzsche. Despre el se ştie că a murit nebun, pierzându-se pe sine în propriul abis sufletesc. Acest lucru ar fi în măsură să ne îndepărteze în grabă de dorinţa de a desluşi tainele abisului. Însă celor ce vor să se cunoască pe ei înşişi în mod serios, le propun un act de curaj michaelic: să privim împreună înspre abis, prin intermediul acestei cărţi. Deoarece am trăit o experienţă de excepţie pe fundul abisului, având capacitatea să văd imaginativ ce se afla acolo şi reuşind sa mă şi întorc, mi-as dori sa pot fi călăuza celor ce vor să desluşească, la rândul lor, o parte din misterele abisului. Trăirea abisului este una dintre cele mai dificile trăiri sufleteşti si am vrea mai degrabă să nu avem de-a face cu aşa ceva, deşi toţi îl purtăm în străfunduri de suflet, fie că îl recunoaştem, fie că nu. Abisul este o problemă a întregii omeniri, căci pe măsură ce omul s-a îndepărtat de lumea spirituală, această prăpastie dintre lumea fizică şi lumea spirituală a devenit tot mai mare. Însă convingerea mea dintotdeauna a fost că adevarul este cel care, luminând un lucru oricât de urât şi de rău, îl poate înfrumuseţa şi metamorfoza în bine – şi în spiritul acestei idei scriu cartea de faţă. În plus, aşa cum îmi spunea biograful Rinke Visser, din abis te întorci întotdeauna cu un “bulgăre de aur”.

2. Ce este abisul ?

În urmă cu mai mulţi ani, în cadrul conferinţelor pe care le ţinea la sediul Societăţii antroposofice, domnul Lazăr Paşca ne spunea o poveste cu tâlc, despre trei prieteni care au plecat într-o călătorie departe, dincolo de pragul ce desparte lumea fizică de lumea spirituală. Ce primejdii au întâlnit ei în drumul lor, ne putem face o idee daca ne amintim de lumea basmelor, în care călătorii treceau peste prăpăstii, prin păduri întunecoase cu creaturi sălbatice, balauri, zmei, vrăjitoare rele ce hrăneau fiarele şi alte fiinţe ale întunericului. Ele reprezintă, într-o formă imaginativă, pericolele sufleteşti pe care călătorul, pe drumul său, le întâlneşte şi trebuie să le învingă. Dintre cei trei prieteni, doar unul s-a mai întors. Din ceilalţi doi, unul şi-a aflat moartea, iar celălalt a înnebunit. Cel ce s-a intors a fost întrebat ce a văzut în călătoria sa şi el a răspuns că dincolo s-a întâlnit cu el însuşi.

Un alt basm impresionant şi sugestiv este “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, scris de Petre Ispirescu. Copilul nu voia să se nască pe pământ, până când nu i se promitea mai mult decat ce îi poate oferi viaţa în mod obişnuit. El îşi dorea “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi tatăl său i le-a promis, dar mai târziu nu a avut de unde să i le dea. Când a crescut, prinţul a plecat să le găsească şi după ce a trecut prin mai multe probe sufleteşti, a ajuns într-un castel unde locuiau trei prinţese frumoase şi unde a găsit ceea ce căuta. Preţul ce i s-a cerut la schimb a fost uitarea: să uite tot ce a trăit până atunci, să nu îşi mai amintească de cei dragi lui. El a trăit fericit o bună perioadă de timp, însă odată, vânând un iepure, a călcat din greşeală în Valea Plângerii, un loc unde i se interzisese să pună piciorul. Şi imediat i-a revenit amintirea despre el aşa cum era în viaţa pământească, despre părinţi, despre ceilalţi oameni – şi un dor nespus i-a produs o mare suferinţă. Încât nu a putut să mai facă nimic decât să plece în căutarea a ceea ce iubise cândva pe pământ. Iar la capătul acestei căutări îl aştepta moartea. În basm se descriu foarte sugestiv fuga sufletului de greutăţile vieţii si de efemeritatea ei în lumea suprasensibilă minunată şi ispititoare a lui Lucifer, uitarea şi căderea mai apoi in abisul disperării, urmată de moartea dată de Ahriman. Capacitatea de amintire este specifică Eu-lui, iar pierderea ei face referire la pierderea Eu-lui omului.

Toate acestea sunt procesele sufleteşti arhetipale prin care poate trece un suflet, descrise imaginativ în multe poveşti şi basme. Omului cu o conştienţă obişnuită apropierea sufletească de abis îi apare ca şi stare de depresie sau chiar de lipsă de sens, mergând până la starea de disperare profundă, când în suflet este numai beznă. Însă conştienţei clarvăzătoare, sau omului ce poate privi dincolo de lumea fizică cu “ochii sufletului”, abisul se înfăţişează drept loc populat de fiinţe create de mintea omenească: ideile spirituale pe care nu le-a înţeles până la capăt, prejudecăţile sale, fricile pe care le poartă în suflet, fapte ce îşi aşteaptă compensarea karmică, iar dincolo de acestea se pot revela legităţi şi entităţi spirituale.

william-blake-divine-comedy-infernoPrin dezvoltarea nobilă a sufletului, prin exerciţii de concentrare şi meditaţie date de ştiinţa spirituală, dar şi prin cunoaşterea de sine, omului îi pot creşte “aripi de suflet” şi poate trece peste abisul de la pragul lumii spirituale, fără a se pierde pe sine. Lumea fizică şi cea spirituală devin atunci una pentru el, aşa cum au fost ele dintotdeauna.

Însă în evoluţia omenirii, odată cu creşterea egoismului şi cu scindarea tot mai puternică dintre gândirea intelectuală şi suflet, abisul sufletesc sau prăpastia dintre lumea fizică şi lumea spirituală a crescut tot mai mult, până când a devenit de netrecut pentru majoritatea oamenilor. Doar foarte puţini se încumetau să îl treacă, una din căi fiind iniţierea din vechile misterii orfice, în Grecia antică. Însă a trece prin abis (sau prin Infern), a-ţi salva sufletul căzut pradă fiinţelor abisului, devenea tot mai greu, mai problematic, aşa cum se arată în legenda lui Orfeu în Infern. Acesta a încercat să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu a eşuat în a o salva, datorită îndoielii ce îi cuprinsese sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa intelectualizată, ce nu mai poartă in ea legile spiritului.

În evoluţia omenirii era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul sub-natural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală. Că omului i s-a dat deja forţa de a trece de abis putem vedea în călătoria în Infern a lui Dante, din Divina Comedie, sau în legenda lui Parsifal – “Cel ce străbate valea”- şi a sa căutare a Cupei Graalului.

3. O prezentare a unei experienţe personale

La Simpozionul de Paşti al Societăţii Antroposofice am ţinut o prezentare despre Taina Abisului, chiar în Sâmbăta Mare, când era momentul Coborârii în infern al lui Christos, după Moartea pe cruce. Prin coborârea în infern, în „închisoarea duhurilor” sau a sufletelor ce şi-au pierdut identitatea, Christos le-a dat puterea de a-şi regăsi şi exprima umanitatea din ele, chiar şi în acele grele condiţii sufleteşti. Ştiam acest lucru din experienţa mea în abis şi am considerat că este de datoria mea să o spun şi altora – deci am vorbit despre trăiri la prag, despre căderea în abis şi despre cum un om care a primit impulsul christic poate ieşi totuşi din abis, spre deosebire de un om care nu l-a primit niciodată în suflet. O astfel de personalitate ce s-a pierdut în abis şi a murit nebun a fost filosoful Nietzsche, o individualitate deosebită, “un luptător contra timpului său”. Rudolf Steiner îl admira mult pe filosoful german pentru curajul său extraordinar în gândire, nemaiântâlnit până atunci la niciun alt om. Ca şi Nietzsche ar fi evoluat omenirea – spunea Rudolf Steiner – dacă nu ar fi primit deloc impulsul adus omenirii prin Misterul de pe Golgotha.

Când am ţinut această prezentare, se impliniseră deja şapte ani de la momentul biografic al căderii mele, când eu însămi fusesem în situaţia de a ajunge doar o umbră pierdută în abis. Datorită faptului că mă aflam pe o cale spirituală, dar şi ca eveniment pre-destinat din biografia mea, căderea mea a fost o experienţă excepţională, deoarece am putut avea perceptii imaginative ale fenomenelor şi fiinţelor ce sălăşluiesc în abis. Atunci, în acea situaţie foarte dificilă, în care mă luptam neputincioasă pentru sufletul meu, a avut loc întâlnirea cu Eul Superior, cu Christos, ca cel mai important eveniment al vieţii mele. Şi astfel am înţeles taina ce se ascunde în prima faptă pe care Christos a făcut-o după moartea pe cruce, când, în Sâmbăta Mare, a coborat în infern, în abisul umanităţii, unde oameni-umbră rătăceau şi sufereau nespus. Prin prezenţa sa plină de iubire, de compasiune, Christos le-a reamintit despre fiinţa lor cea adevărată, daruind o nouă forţă omenirii: posibilitatea ca, chiar şi în această situaţie îngrozitoare, omul să îşi poată manifesta umanitatea din el şi astfel să poată ieşi din abis.

Unul din articolele pe care le-am scris la cateva luni de la evenimentul biografic al trăirii abisului a fost “O poveste de dragoste în infern”, pe care l-am publicat în revista de antroposofie on-line pe care o redactam pe atunci (“Pământ iubit”). În acest articol despre experienţa autobiografică a lui Dante în Infern am încifrat şi povestea reală a căderii mele în abis, o parte din trăirile mele sufleteşti, întâlnirea cu Eul Superior şi ieşirea din abis. Peste spaţiu şi timp, Dante Alighieri mi-a întins mâna şi m-a ajutat să înţeleg călătoria mea în infern, asemănătoare cu cea prin care el trecuse.

La vremea respectivă nu am putut scrie mai mult despre această experienţă personală. A fost nevoie de o lungă perioadă în care, pe de o parte, să înţeleg tot mai mult cele ce le-am trăit atunci, pe de altă parte să ajung să mă iert treptat pentru greşelile spirituale ce m-au condus la a cădea în prăpastia cea fără de lumină. Am fost şi eu în situaţia fiului rătăcitor din Evanghelia după Luca pe care Tatăl îl primeşte cu braţele deschise, căci “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar odată ce am înţeles că această cădere a mea făcea parte din planul meu de evoluţie, din misterele biografiei şi karmei mele, am putut să merg mai departe, să îmi regăsesc liniştea sufletească şi să o transform intr-o experienţă ce poate fi împărtăşită şi folositoare şi altor oameni. Nu mi-a rămas decât să acţionez în sensul cuvintelor lui Rudolf Steiner, adica să scot din această trăire înţelepciune: “Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;  Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Atât Taina abisului, cât şi Taina Răului, ambele făcând parte din cele şapte taine oculte, sunt mistere pentru fiinţele ierarhiilor spirituale, pe care ele vor să le lămurească. Omul, ce face parte din cea de-a zecea ierarhie spirituală, aflat pe calea dezvoltării libertăţii, este singurul care poate greşi, deoarece numai el are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Celelalte ierarhii spirituale nu pot greşi, ele sunt în permanenţă în legatură cu lumea spirituală şi fac binele. Un prieten drag şi înţelept, antroposof, mi-a spus că, prin faptul că am căzut în abis şi am şi perceput şi conştientizat aceste trăiri, lumea spirituală a putut privi împreună cu mine ce se întâmpla acolo şi totodată înţelege mai mult omul. Căci cum de un om poate alege greşit, cum de se poate rătăci şi cădea atât de rău, reprezintă un lucru pe care fiinţele ierarhiilor spirituale îşi doresc să îl poată înţelege.

4. Taina abisului în antroposofie: “Reprezentantul Omenirii”

Representative of HumanitySe spune că, pentru a putea trăi cu adevarat viaţa, trebuie mai întâi să poţi muri sufleteşte şi să reînvii. Goethe a exprimat acest lucru prin versurile: “Şi cât timp aceasta n-o ai, Această: Mori şi Devino !, Eşti doar un palid musafir Pe acest întunecat Pământ.“ In mod similar, cel ce trece prin nebunie şi o depăşeşte, îşi însănătoşeşte gândirea. În antroposofie, o apropiere de semnificaţia abisului este sugerată artistic în statuia creată de Rudolf Steiner şi de Edith Maryon, “Reprezentantul omenirii”. În statuie sunt reprezentate artistic procesele din sufletul omului, sau omul între Lucifer şi Ahriman. În stânga statuii se văd Lucifer şi Ahriman, ce îşi depăşesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Căci domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze numai în gândirea omului. Însă ei ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, în timp ce Ahriman este cel ce aduce moartea sufletului. Îl vedem deci pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi. El nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă şi urâtă şi capul spân, iar cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, este reprezentată în stânga sus, deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. În partea dreaptă a statuii, avem o a doua situaţie, când prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer nu poate suporta puritatea ce radiază din fiinţa plină de nobleţe a lui Christos şi se aruncă în abis, frângându-şi singur aripile de vultur. Ţine de Taina abisului faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte in abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat intr-o noua intelepciune, prin intermediul Duhul Sfânt.

5. Ce veţi găsi în cartea mea

În această carte veţi afla, pe lângă relatarea experienţei mele în abis, un studiu amplu asupra abisului, privit din mai multe puncte de vedere. Aici îşi vor găsi locul relatări ale trăirii abisului din literatură, reprezentări din artă, dar şi biografii ale celor ce au trăit ce înseamnă o cădere în abis, precum călătoria în Infern a lui Dante, în Divina Comedie. Un capitol îi este dedicat lui C.J. Jung, cu remarcabilele sale experienţe privitoare la călătoria în abis. Ceea ce iniţial a fost eveniment de destin pentru psihanalist, mai apoi a devenit coborâre deliberată în străfunduri sufleteşti, explorare ştiinţifică a zonelor ascunse ale sufletului uman, în vederea elaborării operei sale psihanalitice. Apropierea de abis, ca şi stare de depresie, este şi subiect al pshihologiei şi psihoterapiei. Deasemenea, pierderea totală a sufletului în abis, sau nebunia, va fi expusă, împreună cu cazul atât de special al lui Nietzsche. În ortodoxism avem pilda fiului rătăcitor, dar şi Scara virtuţilor a lui Ioan Scărarul, pictura de la Mănăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, în care sunt reprezentate artistic sufletele ce cad în abis şi posibila lor mântuire. În limba engleza, a te îndrăgosti se traduce prin “a cădea în iubire” (falling in love) şi aici înţelepciunea spiritului limbii aminteşte de legătura dintre abis şi sexualitate, pe care o tratez într-un alt capitol, împreună cu tema mitului sufletelor-pereche. Un alt capitol va fi despre trecerea de la vechea iniţiere la noua iniţiere, de la misteriile antice, la Ioan Botezătorul şi mai apoi la Parsifal, cu a sa căutare a Cupei Graalului. În antroposofie, taina abisului este legată de trăirile la pragul lumii spirituale şi face trimitere la eliberarea Sophiei din abis. Dar şi în plan social, Rudolf Steiner ne vorbeşte despre ceva ce putem deja observa în zilele noastre: abisul din planul social şi economic, disperarea pe care o resimt oamenii înlănţuiţi de sistemul bancar, prin datoriile financiare cărora nu le mai pot face faţă. Abisul nu mai este doar o stare sufletească, ci capată tot mai mult o expresie fizică în lumea în care trăim. Toate aceste aspecte, dar şi multe altele referitoare la semnificaţia abisului, le veţi putea intalni  în cartea la care lucrez. (scris de Delia Soare, 28 noiembrie 2014 si publicat in revista „Antroposofia”, nr. 11)

Anunțuri

Cum am ajuns la antroposofie (including English version)

See also the English version at the link:

https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/18/how-i-found-antroposophy/

Drumul meu spiritual a inceput cu o traire zguduitoare de prag, intr-o dupa-amiaza din anii mei de studentie, pe vremea cand ma confruntam cu o stare de depresie creata de prapastia dintre lumea mea launtrica, idealurile mele, pe de o parte, si realitatea materialista, lipsita de sens si de orice idealuri, a lumii inconjuratoare, pe de alta parte.

Am fost crescuta in spirit ateist, cu ideea ca Biblia este o carte naiva pentru oamenii care nu gandesc. Dar la 18 ani, aveam ca si calauza de drum idealurile mele ce luminau deasupra mea precum stelele: adevar, bine, frumos, dreptate si mai ales iubirea, despre care am aflat dupa mai multi ani ca sunt idealurile platoniciene. Asa am parasit casa parinteasca din Ramnicu Valcea, cand am plecat la Bucuresti si am inceput anii de studentie. Insa nu mi-a trebuit prea mult ca sa realizez ca aceste idealuri nu erau de gasit in lumea in care traiam de acum, cred ca nu gasisem un loc mai indepartat de ele decat viata din complexul studentesc Regie, ca sa nu mai vorbesc de materiile de la facultate, care imi produceau rau pana aproape de fizic. Mi-era greu sa gasesc ceva mai departe de hrana dupa care tanjea sufletul meu, decat structura unui strung, de pilda.

Acesta era contextul sufletesc pe la 21 de ani cand, intr-o dupamiaza de toamna inspre amurg, in camera de camin studentesc, singura fiind si dormind, m-am trezit brusc la intalnirea cu o fiinta suprasensibila monstruoasa si neagra, un vultur rau pe care stiam ca nu il vad cu ochii fizici si care statea cu ghearele pe pieptul meu, aproape oprindu-mi rasuflarea si paralizandu-ma. Pentru mine, a fost prima intalnire cu moartea dar si cu constientizarea faptului ca exista o lume concreta ce nu este vizibila ochilor fizici. M-am simtit foarte neputincioasa, strivita si ingrozita de acel vultur negru si stiam ca daca nu reusesc sa il inving, ma va trage intr-un somn profund si vesnic si acela imi va fi sfarsitul. Si atunci i-am cerut ajutorul, pentru prima data, lui Dumnezeu in care nu credeam pana atunci si am incercat sa imi fac semnul crucii. Dar tot corpul imi era paralizat, am reusit cu mare stradanie sa il schitez cu degetul mic de la mana stanga, era tot ce mai puteam misca. Atunci vulturul negru a disparut si eu am reusit sa ma misc, mi-am revenit.

Insa ceva s-a intamplat atunci cu mine, am fost zguduita pana  in strafundurile sufletului, era ca si cum o parte din sufletul meu se trezise si am stiut ca nu voi mai avea liniste pana cand nu o sa inteleg ce s-a intamplat, ce este acel vultur negru, exista intr-adevar Dumnezeu, exista ceva mai mult decat aceasta realitate fizica ce imi parea lipsita de sens ?

treptele-initierii-rsSi de atunci am inceput sa caut raspunsuri, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata atunci. In fiecare seara ma rugam unui posibil Dumnezeu cu cuvintele: „Daca existi intr-adevar, ajuta-ma sa gasesc sensul vietii mele si al vietii in general, altfel eu refuz sa traiesc o viata ce pentru mine nu are sens, refuz sa fiu precum cei din jurul meu !”  Si incepusem sa citesc tot ceea ce gaseam pe la tarabe, toate cartile despre esoterism, despre o posibila lume de dincolo de simturile fizice. Pentru mine aceasta devenise o problema de viata si de moarte, careia ii dedicam tot timpul meu. Nu aveam cu cine sa vorbesc despre aceaste lucruri, nu era nimeni care sa ma sfatuiasca in acest sens. Din punct de vedere exterior, am fost complet singura pe drumul meu, in acei primi ani de cautari.

Din tot ce citeam si analizam, doua idei imi atrageau atentia cu deosebire: prima, ideea de reincarnare si karma, venita pe linie orientala, care imi parea singura ce ar putea sa explice nedreptatea existenta in lume, inegalitatile dintre oameni ce apar inca de la nastere. Caci amaraciunii pentru viata insuportabila pe care imi parea ca o am, sufletul meu opusese imaginea unor vieti cu adevarat grele, pe langa care a mea parea de-a dreptul frumoasa: vietile copiilor extrem de saraci din Africa, ce sunt condamnati la moarte prin foame inca de mici. Iar cealalta idee era ceva ce primisem dintr-un roman autobiografic al lui Giovanni Papini: „Un om sfarsit”, pe care o cumparasem datorita titlului cu care rezonasem. Prin ea l-am descoperit pe Iisus Christos, caci nu aveam nicio Biblie si nici nu mi-am cumparat mult timp asa ceva. Insa simteam profund adevarul existentei sale si mult timp mi-a fost calauza si reper in cautarea mea.

Imi era clar pe atunci ca eu imi doream sa gasesc o cale, o conceptie despre lume ce uneste aceste doua lucruri, aparent contradictorii intre ele: reincarnarea si karma, pe de o parte, si  Iisus Christos, pe de alta parte. Si am gasit doua astfel de cai, in carti desigur, in cautarile mele de atunci. Insa de amandoua m-am indepartat rapid, intemeietorii lor suferind de acelasi pacat: dupa un timp, pe la a doua sau a treia carte scrisa de ei, se autoproclamau ca fiind a doua intrupare a lui Iisus Christos pe Pamant. Mi se pare si acum interesanta forta si certitudinea cu care STIAM launtric ca acest lucru este profund neadevarat, ca Iisus Christos s-a intrupat o singura data pe Pamant si nu va mai veni vreodata in forma fizica. Nu stiam cum sa explic aceasta certitudine launtrica, dar asa am iesit de pe cele doua cai si pot spune ca am avut norocul sa nu ajung suficient de departe in cautarile mele, incat sa ma alatur si in plan fizic vreuneia din ele. Nu le mentionez aici numele, nu ar avea sens.

rsLa un moment dat, in cautarile mele, am vazut pe o taraba o carte a lui Rudolf Steiner, nu-i mai stiu numele, cred ca „Stiinta spirituala”; am deschis-o, am citit putin din ea, mi s-a parut foarte grea si serioasa atunci, apoi am privit la poza autorului, la chipul nobil, spiritualizat de ganditor, privirea serioasa si luminoasa a ochilor negrii ce parca m-au privit cu inteles – si mi-am spus: da, o sa citesc ce scrie acest om, dar mai tarziu, este inca prea greu pentru mine.

A mai trecut un an de cautari de atunci, apoi o vara cu o vacanta pe care prin forta imprejurarilor am facut-o singura, prietena cu care trebuia sa plec se imbolnavise. Si a trebuit atunci sa imi depasesc niste temeri, sa fac niste eforturi de vointa de care nu ma credeam in stare, sa depasesc niste prejudecati si asa vacanta respectiva s-a transformat intr-un fel de drum initiatic. Aveam cartile mele in care cautam raspunsuri si intr-o seara in care ploua torential am ramas in casuta de pe malul marii in care eram cazata si am citit mult despre lumea spirituala, ploaia curgea in valuri la geam si la usa, iar eu am pus cartea de-o parte si mi-am spus cu tristete: „Toate acestea lucruri spirituale sunt idei frumoase, dar cum sa stiu daca sunt adevarate sau doar o creatie a mintii omenesti ? Doar in momentul mortii voi afla cu adevarat daca lumea spirituala exista….” Si asa am adormit.

Pesemne lumii spirituale i s-a facut mila de cautarile mele si a hotarat ca e timpul sa imi dea un semn. Era in apropiere de 15 august, daca nu chiar atunci, de aniversarea Adormirii Maicii Domnului, dar eu nu eram interesata de aceste sarbatori religioase pe atunci. M-am trezit brusc si extrem de lucida in acea noapte si intr-o stare de profunda claritate mi-am zis: „Acum stiu ! Lumea spirituala exista, Dumnezeu exista si niciodata nu ma voi mai indoi ce acest lucru !” Dupa care m-am mirat singura de certitudinea cu care m-am intors din somn si am incercat sa imi amintesc ce s-a intamplat, ce am visat. Se facea ca fusesem intr-o sala mare, unde erau multe fiinte, atat oameni cat si fiinte spirituale, ciudat ca nu imi aminteam chipuri, imagini sau culori, ci cumva doar trairile sufletesti, ca un ecou a celor ce se discuta acolo. Era o adunare, un fel de consiliu in care se hotarau destine, acum era vorba de destinul meu. Nu imi amintesc ce au vorbit atunci, insa stiu ca adunarea s-a terminat intr-o nota de multa incredere si binecuvantare la adresa mea, apoi cineva in care l-am identificat ulterior pe Ingerul meu pazitor m-a condus spre iesire si cand am iesit pe usa m-am trezit foarte lucida in patul meu, cu certitudinea de care am pomenit mai sus. Si niciodata de atunci nu m-am mai indoit de existenta lumii spirituale.

In toamna ce a urmat, la cateva luni dupa acest eveniment, cand deja uitasem si iar ma scufundasem in viata studenteasca de consum si atat de lipsita de idealuri, la un moment dat am fost atat de dezamagita de tot, incat am plecat in oras, m-am dus fara ezitare la prima taraba  de carti pe care am gasit-o, am cumparat cartea lui Rudolf Steiner „Treptele initierii” (cu titlul adevarat de :”Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?”) de parca anume pentru ea venisem, desi nu stiam asta, m-am intors la camin si am citit-o de la cap la coada fara nicio pauza.

Nu am inteles prea multe la prima citire, dar in ea am gasit explicate unele din trairile spirituale pe care le avusesem, inclusiv trairea la prag cu vulturul cel negru in ceea ce inseamna intalnirea cu Micul pazitor al pragului, dar mai ales m-a impresionat adevarul si naturaletea care reiesea din fiecare fraza a cartii. Am stiut ca am gasit ceea ce cautam de mult, in sfarsit. Si am scris pe prima pagina a cartii: „Iata calea !” Era octombrie 1994 si eu aveam 23 de ani, iar timp de vreun an-doi imi cautasem calea spirituala. (de Delia Soare)

Kaspar Hauser – „Copilul Europei”

“În cazul în care Kaspar Hauser nu ar fi trăit și murit în modul în care a făcut-o, contactul dintre Pământ și lumea spirituală ar fi fost pe deplin întrerupt”. (Rudolf Steiner)

În data de 26 mai 1828, de Rusalii, un adolescent își făcea apariția pe străzile din orașul Nürnberg din Germania. Clătinandu-se, gata la orice pas să se prăbușească, cu dureri teribile în picioare, el înainta cu mare greutate. Nu putea rosti decât câteva cuvinte, avea ochii foarte  iritați de la lumina zilei și ținea în mână o scrisoare.

Pe numele său Kaspar Hauser, tânarul deveni în curând un caz urmărit cu interes și curiozitate de către contemporanii săi. Această individualitate, ce suferise o detenție plină de cruzime din anii fragezi ai copilăriei, manifesta o inimă atât de deschisă și de iubitoare, multă blândețe și o puritate de nedescris, împreună cu un interes plin de nevinovăție pentru lume, încât mulți au  văzut în el reprezentantul a tot ceea ce este inocent și mântuitor în copilărie. Profesorul Daumer l-a numit “om primordial paradisiac”, iar baronul Tucher îl caracteriza drept “ primul om din Paradis înainte de căderea în păcat.” Remarcabilă era și extrema sa compasiune față de oameni și animale. Într-o conferință (GA 104), amintind despre Kaspar Hauser, Rudolf Steiner observa blândețea lui ieșită din comun, relevată prin faptul că atunci când a fost pus la un loc cu animale sălbatice fioroase și agitate, acestea, pe măsură ce se apropiau de adolescent, se îmblânzeau și se ghemuiau liniștite lângă el. Pe oricare alt om, ele l-ar fi sfâșiat, cu siguranță. Prezența lui Kaspar Hauser a atins profund inimile multor dintre cei care l-au întâlnit, încât ei, presimțind ceva din individualitatea sa extraordinară, l-au supranumit “Copilul Europei”.  “Copilul din adult” este o realitate sufletească pe care mulți oameni se străduiesc să o retrezească, iar în adolescentul blând și nevinovat au găsit o sursă de inspirație. Kaspar Hauser

Destinul lui Kaspar Hauser (1812 – 1833) constituie un mister: un copil care a fost încarcerat înainte de a împlini 3 ani, ținut departe de orice contact uman, fără să mai vadă lumina zilei, natura, cerul, soarele, luna și stelele, până când a împlinit 15 ani; iar la varsta de 21 de ani a fost înjunghiat mortal de un necunoscut.  Povestea vieții sale a rămas o enigmă încă nedezlegată, deși câțiva oameni adevărați și-au făcut din elucidarea ei o misiune de viață și o datorie de suflet. Ei au încercat să răspundă la următoarele întrebari: cine era copilul ținut întemnițat în împrejurări atât de crude și sordide, cine erau părinții săi;  de ce s-a urmărit ca băiatul, prin acest prizonierat, să fie reținut din dezvoltarea sa normală, firească; cine erau dușmanii  săi și, în final, cine l-a ucis pe Kaspar Hauser?

Sunt intrebări ce au fost mult dezbătute, mai ales de când criminalistul, juristul și psihologul Anselm von Feuerbach a afirmat, pe vremea când Kaspar Hauser încă trăia, că acesta era moștenitorul legal la tronul Badenului și că ar fi fost îndepărtat datorită ambițiilor unei case rivale.

Antroposofia ne poate ajuta să avem o viziune mult mai cuprinzătoare asupra destinului straniu al lui Kaspar Hauser și a implicațiilor pe care l-a avut în viețile multor oameni, precum și în evoluția Germaniei și chiar în destinele multor popoare.

Este evident că dușmanii săi știau anumite lucruri și erau speriați de potențialul spiritual al copilului. Acesta este motivul pentru care au hotărât să îi țină prizonier spiritul în corpul fizic, luându-i șansa de a se dezvolta normal, firesc, de a-și îndeplini destinul său pământesc; dar împiedicand și o eventuală reîntrupare a sa, în cazul în care l-ar fi omorât. Acest lucru arată că ei aveau o cunoaștere ocultă a misiunii lui Kaspar Hauser în istoria Germaniei, precum și în cea a desfășurării evenimentelor din Europa.

De atunci, au avut loc două războaie mondiale, umanitatea s-a prăbușit în holocaust, au urmat decenii de decădere în materialism – dezastre pe care influența lui Kaspar Hauser de pe tronul Badenului le-ar fi putut preveni.

Nașterea, copilăria și adolescența lui Kaspar Hauser

S-au scris multe cărți pro și contra lui Kaspar Hauser. Unul din cei care au ținut conferințe și a cercetat toate sursele și documente existente privitoare la acest caz este antroposoful Peter Tradovsky. El a încercat să elucideze, în cartea sa “ Kaspar Hauser sau Bătălia pentru spirit”, urmatoarele teme: viața scurtă a lui Kaspar Hauser, semnificația spirituală a încarnării sale, natura sa spirituală și individualitatea sa. Tradovsky a sintetizat si a dus mai departe cercetările, studiile și mărturiile strânse de-a lungul timpului în legătură cu individualitatea Kaspar Hauser.

Înțelegerea biografiei lui Kaspar Hauser a fost îngreunată încă de la început de aspectul enigmatic al nașterii sale. Cercetările lui Feuerbach au arătat că numai o înaltă descendență ar fi putut justifica o crimă atat de periculoasă și  de crudă, întinsă pe mai bine de două decenii. El a dovedit că nașterea copilului a avut loc în data de 29 septembrie 1812, chiar de ziua arhanghelului Michael. Este un indiciu revelator asupra importanței spirituale al individualității ce s-a întrupat drept Kaspar Hauser. Baiatul era fiul legal al marelui duce Karl și al soției sale, Stephanie de Beauharnais, fiind moștenitor de drept la tronul Badenului. Copilul, perfect sănătos, a fost răpit și substituit cu un bebeluș mort, în încercarea de a realiza o crimă perfectă, dar neregulile descoperite de Feuerbach după mai mulți ani au dat în vileag înșelătoria. După îndepărtarea de familie, bebelușul a fost dus undeva unde a primit îngrijiri bune, fiind chiar și vaccinat. În acele vremuri, numai copiii de familie bună aveau acces la vaccinare. Până pe la 2 ani, el a fost crescut izolat, dar ca un copil normal, adică a învățat să meargă, iar gândirea și vorbirea au fost lăsate să se dezvolte normal – deci s-a urmărit ca el să se consolideze în această întrupare. Însă la vârsta când în copil încep să apară amintiri durabile, el a fost dus și întemnițat în subteran, separat complet de lume în închisoarea întunecată, în care a rămas până la 15 ani. În temniță nu avea loc să se ridice in picioare, deci stătea așezat tot timpul. Periodic, i se punea opium în apă și în acea stare de inconștiență era spălat, schimbat, i se tăiau unghiile și părul. Era hrănit doar cu pâine și apă. Nu zărea lumina zilei, nu își vedea niciodată temnicierul, nici vreun alt om, iar de jucat avea doar doi cai de lemn. La 15 ani a fost scos din temniță, a fost pus pe picioare și i s-a arătat cum să meargă, a fost învățat câteva cuvinte și să își scrie numele de către temnicierul său. Acesta și-a ferit în continuare chipul de el, dar băiatul l-a recunoscut după miros. Apoi a fost trimis în lume, cu o scrisoare adresată comandantului de cavalerie, în care băiatului  i se contura o identitate falsă, de orfan, iar comandantul era rugat să-l primească drept grăjdar. Așa și-a facut Kaspar Hauser apariția pe străzile din Nürnberg.

Cercul de destin al lui Kaspar Hauser

Kaspar Hauser - statuieTânărului straniu care mergea cu multă greutate, oamenii i-au oferit hrană, dar el a primit doar pâine și apă. Căpitanul de cavalerie, după ce a citit scrisoarea, l-a trimis pe adolescent la poliție, la comisarul Feuerbach. Drumul până acolo, destul de lung, a fost pentru Kaspar Hauser un adevărat “drum al crucii”, datorită durerilor provocate de mersul cu care nu era obișnuit și picioarelor deformate de la poziția așezat de atâția ani în temniță. Ochii săi, obișnuiți cu întunericul, îl dureau și îi lăcrimau de la lumina soarelui. La Poliție l-a întâlnit pe comisarul Feuerbach, cel care a fost unul din oamenii care l-au iubit imediat, el dedicându-și viața cercetării și restabilirii adevarului despre Kaspar Hauser. Un alt om bun din destinul său a fost paznicul Hiltel, sub supravegherea căruia a stat o perioadă la închisoarea din Nürnberg și în casa căruia a locuit o perioadă, împreună cu numeroasa sa familie. Hiltel, un om simplu si inimos, a văzut de la început în Kaspar Hauser un suflet pur, nevinovat, foarte copilaros. Fața băiatului exprima o blândețe nemărginită și cine se apropia de el, îl îndrăgea imediat. Mai târziu, când alți oameni l-au acuzat pe Kaspar Hauser de minciună și înșelatorie, Hiltel a depus din tot sufletul mărturie în favoarea inocenței și copilăriei acestuia: “Kaspar Hauser mi-a plăcut atât de mult prin bunătatea lui și dorința de a învăța, încât nu l-aș fi lăsat să părăsească locuința mea, dacă nu aș fi avut eu însumi în grijă opt copii.”

Doctorul Preu, medicul legist care l-a consultat la două zile după ce băiatul apăruse în Nürnberg, scria despre Kaspar Hauser în raportul său: “Acest om nu este nici nebun nici retardat, ci a fost în mod evident îndepărtat cu forța în modul cel mai lipsit de scrupule de orice formare umana și socială.”

Un alt om care a făcut parte din cercul de destin al lui Kaspar Hauser – din cei șapte oameni de bine care l-au îndrăgit din prima clipă și au presimțit individualitatea sa deosebită, ajutând astfel la trezirea sa – a fost primarul Binder. Lui îi datoreaza Kaspar Hauser porecla de “Copilul Europei”. La propunerea primarului Binder,  profesorul Daumer a devenit tutorele și îngrijitorul băiatului. Daumer avea 28 de ani când l-a văzut prima dată pe baiatul de 16 ani și a recunoscut în el sarcina sa de viață. De atunci și până în ultima clipă a vieții sale, profesorul Daumer s-a luptat pentru reabilitarea lui Kaspar Hauser. Prietenia pentru el,  îngrijirea și educația plina de iubire pe care i-a acordat-o băiatului, dedicația sa de-o viață pentru aflarea adevarului și înțelegerea destinului greu al lui Kaspar Hauser, justifică de ce a fost numit de Rudolf Steiner “ultimul rosicrucian ”. Steiner a mai spus despre profesor ca acesta “a fost capabil să observe fenomenele exact așa cum erau ele, fără păreri preconcepute, și să învețe din ele cum să procedeze în acel caz, în sensul lui Goethe de observare.”

Kaspar Hauser era foarte ascultător față de oamenii buni din destinul său, autorități iubite pentru el – Hiltel, Binder si Daumer – și nu ieșea nicidecum din cuvintele acestora. Îi plăcea să deseneze și să învețe orice, nu-l interesa atât obiectul învățării, cât îl fascina procesul de învățare în sine. Băiatul avea o capacitate de memorare și simțire cu totul ieșite din comun, precum vechii atlanteeni. Datorită consumului de carne și dezvoltării intelectului, aceste capacități deosebite s-au diminuat treptat până aproape de dispariție.

Pentru Kaspar Hauser, toți oamenii erau buni și frumoși, inclusiv “omul la care fusese dintotdeauna”, cel care îl ținuse prizonier. Când a înțeles că omul care îl ținuse în grotă îi făcuse rău, a resimțit teamă, dar nu și resentimente.

Locuitorii din Nürnberg l-au privit luni de zile pe Kaspar Hauser ca pe un obiect al curiozității publice. El primea în flux continuu vizitatori și era purtat de Hiltel peste tot pe unde i se cerea, precum un animăluț de circ. Deși inițial bucuros să cunoască oameni noi și încântat de cadourile de la vizitatori, tânărul ajunse să fie obosit, chiar epuizat de tot acest du-te-vino din camera lui, dorindu-și doar liniște și timp de învățare. Feuerbach a început să țină un jurnal despre evoluția sa, și tot el a propus ca băiatul să aibă un cămin stabil, liniștit. Așa s-a stabilit ca băiatul să fie mutat acasă la profesorul Daumer. Din cauza experimentelor la care fusese supus în ultima vreme, băiatul s-a îmbolnăvit grav. Înțelepciunea, bunătatea și dedicarea profesorului Daumer l-au ajutat să își revină și să își găsească liniștea în acest prim cămin adevărat al său.

Peste un an, datorită evoluției foarte benefice avută sub îndrumarea profesorului Daumer, Kaspar Hauser a anunțat public că vrea să își scrie biografia. La scurt timp după acest anunț a avut loc asupra sa prima tentativă de omor, prin înjunghiere. În agresorul mascat, Kaspar Hauser l-a recunoscut, după miros, pe cel ce-l ținuse în temniță toată copilăria. Din fericire, atacatorul și-a greșit ținta. Atitudinea lui Kaspar față de acest eveniment a fost descrisă mai târziu de pastorul Fuhrmann prin următoarele cuvinte: “Simțirea sa copilărească nu a resimțit față de acest eveniment decât durere și teamă, dar nicio amărăciune și nici mânie.”  Casa lui Daumer nemaifiind sigură, băiatul a fost mutat în casa comerciantului Biberbach, dar Daumer a continuat să îi fie profesor. Baronul Tucher, un alt om benefic din destinul lui Kaspar Hauser, primul său tutore oficial, declara: “Kaspar Hauser nu cunoaște deosebirea dintre bine și rău și nu cunoaște alt rău decât durerea fizică.” “Singurul lucru pe care i-l pot reproșa este că avea un zel prea mare de a învăța. Eram îngrijorat pentru sănătatea sa”. Băiatul “învăța în câteva zile lucruri pentru care alții au nevoie de luni sau chiar de ani”.

Calea patimilor lui Kaspar Hauser

În 1831, Lord Stanhope, aparent foarte prietenos față de băiat, primește dreptul de a-i fi tutore. Astfel, Kapar Hauser se mută în Ansbach, unde singura persoană cunoscută și familiară era comisarul Feuerbach ce locuia în același oraș. Aici profesorul Mayer îl va educa într-un mod plin de filistinism și fără pic de suflet, chinuindu-l cu gramatica latină, cu învățatul textelor grele și seci pe care tânărul nu le înțelegea. Feuerbach spunea că, strâns în menghina școlii latine, spiritul lui Kaspar Hauser a suferit atunci o a doua detenție; el a fost separat din nou de oameni și de natură, printr-o educație intelectuală lipsită de viață, similară cu modul de predare actual. Kaspar a avut însă șansa de a-l primi drept profesor de religie pe pastorul evanghelic Furhmann, un reprezentant al creștinismului viu. Tânărul a fost botezat într-un cadru plin de emoție, iar rugăciunea murmurată de el a produs un mare efect asupra adunării prezente la Confirmarea sa.

Kaspar_Hauser 3Kaspar Hauser a vizitat Nürnberg și i-a mărturisit profesorului Daumer ca ar vrea să se reîntoarcă la el și chiar, dacă se poate, să ducă o existență independentă. La scurt timp după ce și-a exprimat această intenție, pe când se afla în grădina regală din Ansbach, a fost ademenit de un străin într-un colț mai îndepărtat al gradinii și înjunghiat mortal în abdomen, cu 4 lovituri de cuțit. A patra zi de la eveniment, în 17 decembrie 1833, Kaspar Hauser murea, afirmând că “răul a fost mai puternic”. Pastorul Furhmann i-a stat aproape în ultimele sale clipe, în care muribundul le-a multumit tuturor și i-a iertat pe toți cei care l-au făcut să sufere, spunând: “Nimeni nu mi-a făcut niciun rău”. Sub îndrumarea blândă și plina de evlavie a pastorului, în acele momente în Kaspar Hauser a strălucit limpede lumina creștinismului.  La înmormantarea sa se spune că pe cer se aflau în același timp soarele la apus și luna la răsărit, aruncând aceeași lumină palidă.

Cu ceva timp înainte de a muri, Kaspar Hauser le povestise celor apropiați că avusese un vis în care o ființă luminoasă îi spusese: “Este spre binele tău să părăsești acest pământ înainte de a fi trăit mai mult pe el”.

Despre Lordul Stanhope, care a făcut totul pentru a împiedica dezvoltarea sufletească a lui Kaspar Hauser, se crede că era în legătură strânsă cu dușmanii săi și că nu a fost deloc străin de  omorarea sa. Dacă la început părea prietenul părintesc binefăcător, a devenit rapid ironic și distant față de Kaspar Hauser, în final transformându-se în cel mai mare adversar și denigrator al său. Dupa moartea acestuia, Lord Stanhope, împreună cu profesorul Mayer, a desfășurat o campanie de-a dreptul uluitoare în scopul defăimării lui Kaspar Hauser.

Paradoxal, tocmai prin drumul de jertfă pe care adversarii săi i l-au pregătit, Kaspar Hauser s-a putut uni profund în această încarnare pământească cu impulsul lui Christos. Un aport decisiv în acest sens l-a avut credința profundă a pastorului Fuhrmann în Înviere. Dupa Tradovsky (în “Kaspar Hauser sau Batalia pentru spirit”), calea patimilor lui Kaspar Hauser până la moarte cuprinde patru etape: 1. Prima tentativă de asasinare a sa, care îl face să se confrunte profund cu teama de moarte. 2. Ispitirile, confuzia și încercarea de pervertire morala din partea Lordului Stanhope. 3. Chinul și constrângerea în învățare și în viață impuse de profesorul Mayer. 4. Rănirea și cele trei zile până la moarte. Din depășirea fiecărei etape, Kaspar Hauser a ieșit mai puternic, păstrându-și încrederea în oameni și bunatatea și acceptându-și destinul cu recunoștință și răbdare. Fiecare etapă depășită l-a dus tot mai aproape de ființa lui Christos.

“Dupa Christian Rosencreutz, Kaspar Hauser e cel care a resimțit cel mai puternic suferințele lui Christos”. (Rudolf Steiner).

Kaspar Hauser și spiritul poporului german

În cartea sa “Kaspar Hauser sau Bătălia pentru spirit”, Peter Tradovsky face afirmații de o importanță copleșitoare, subliniind că misiunea lui Kaspar Hauser, în calitate de moștenitor al tronului din Baden, era să aducă spiritul poporului german într-o legătură pe cât de strâns posibilă cu trupul poporului, cu oamenii care trăiau fizic în Germania. El urma să conducă spiritul Europei Centrale în activitatea socială și în configurarea socială. Fiindcă a fost impiedicat în activitatea de intermediar al spiritului poporului german, a intervenit în mod fatal o îmbolnavire maladivă a sufletului poporului german, în decursul sec. XIX, prin pierderea legăturii poporului cu Sinea sa Spirituală.

Într-o convorbire cu contele Polzer-Hoditz, în anul 1916, Rudolf Steiner spunea: “Germania de sud trebuia să devină noua cetate a Graalului, a noilor luptători pentru spirit și leagănul viitoarelor evenimente. Spațiul spiritual fusese bine pregătit de către toate acele personalități pe care le cunoaștem drept Goethe, Schiller, Herder, Hölderlin, etc. Kaspar Hauser trebuia să reunească în jurul său tot ceea ce trăia în acest spațiu spiritual astfel pregătit. Însă acest lucru nu a fost vrut de către acele cercuri (Loje vestice și iezuiți). Ei nu puteau să accepte trezirea mijlocului Europei pentru că nu voiau să renunțe la puterea lor și la strădaniile lor de putere. Spiritualitatea lui Goethe îi speria. Napoleon îi constrânge să se alieze în vederea dominării lumii în domeniul concepției despre lume și în cel economic. Napoleon contracarase deja strădaniile lor și, în fond, el este acela care a împins cele două curente la o alianță.”  Tradovsky explica citatul astfel: sarcina de pregătire a drumului lui Kaspar Hauser fusese implinită de Napoleon, însă numai exterior. Misiunea lăuntrică cu care Napoleon venise în această întrupare, anume de a contribui la unitatea Europei prin pace, el și-o uitase. Tot ce a reușit a fost să trezească rezistența și alierea organizațiilor vestice și iezuite, făcând pe mai departe imposibilă misiunea lui Kaspar Hauser.

Împiedicarea misiunii lui Kaspar Hauser a avut consecințe funeste pentru nenumărate destine omenești, ba chiar pentru destine ale popoarelor, fiind cea mai mare catastrofă din evoluția poporului german. De aici a rezultat contraimaginea a ceea ce se dorea să fie înfăptuit prin Kaspar Hauser. Eu-l poporului german neprimind substanța Sinei Spirituale, a atras forțele antichristice distrugătoare și pustiitoare, așa cum s-a arăta în istoria ulterioară a Germaniei prin acțiunea lui Hitler.  Acesta s-a manifestat fatal ca și entitate opusă lui Kaspar Hauser.

Rudolf Steiner ar fi trebuit să continuie munca spirituală în plan social a lui Kaspar Hauser, dacă acesta nu ar fi fost oprit din evoluția și misunea sa. În  anul 1918, Rudolf Steiner a avut o încercare  de a implementa tripartiția socială cu ajutorul cancelarul Max von Baden, pe care l-a sfătuit sa schimbe sistemul social. Acesta părea că este de acord, dar în ziua urcării pe tron, Rudolf Steiner a aflat din ziare că Max von Baden și-a dat demisia, renunțând la tronul Badenului. Fusese marea speranță a lui Rudolf Steiner să îndrepte astfel, cu ajutorul lui Max von Baden, marea nedreptate comisă asupra lui Kaspar Hauser. Cei din preajma sa au afirmat că nu l-au văzut niciodată pe Rudolf Steiner atât de dezamăgit ca în acele momente.

Prin toată munca sa spirituală, Rudolf Steiner a încercat să oprească evoluția fatală a poporului german. Pornind de la opera lui Goethe, a continuat să dezvolte pe mai departe spiritul Europei Centrale, pentru a-l trezi și a-l face creator în plan fizic. “Pentru început, lui nu i s-a hărăzit un succes vizibil la dimensiunea istorică” (Peter Tradovsky despre Rudolf Steiner).

Datorită loviturii de destin pe care a primit-o Kaspar Hauser, oamenilor le-a rămas ascuns faptul că el era purtator al spiritului german și că era menit să acționeze în acest sens. Cei din cercul său de destin au presimțit natura deosebită a lui Kaspar Hauser, puritatea, bunătatea și blândețea sa extraordinară, și de aceea primarul Binder l-a numit intuitiv “Copilul Europei”. Iar Daumer a simțit cu toată ființa legătura pe care elevul său o avea cu ceea ce este mai bun și mai curat în sufletul poporului german. “Daumer a descoperit că poporul german va renunța la adevărata sa ființă dacă îl pierde realmente și definitiv pe Kaspar Hauser.” (Tradovsky, în cartea despre Kaspar Hauser).

Prin Kaspar Hauser, pentru prima dată ar fi fost posibil ca regatul Graalului să se manifeste în plan fizic, direct în istorie. Kaspar Hauser este un Parsifal ce a fost împiedicat să își rostească întrebarea în mod conștient – însă destinul său este cel ce pune omenirii o mare întrebare. “La pragul lumii spirituale este condus cu necesitate acela care caută o înțelegere a modului în care a fost tratat Kaspar Hauser”. (Rudolf Steiner)

În cadrul cercetărilor sale spirituale asupra entității lui Kaspar Hauser, Rudolf Steiner a afirmat că nu găsit vreo încarnare anterioară și nici una ulterioară a individualității ce a apărut drept Kaspar Hauser, deoarece este vorba de o ființă superioară cu o misiune unică, deosebită pe Pământ.

Ne rămâne strădania autentică de a înțelege tot mai profund destinul și misiunea lui Kaspar Hauser, în lumina cuvintelor lui Rudolf Steiner: “Nu trebuia deloc să fie așa cum s-a întâmplat, dar tot ce s-a întâmplat este întotdeauna necesar.”

(scris de Delia Soare pentru nr. 4 al revistei „Antroposofia”, 23 februarie 2013)

Controversa ‘Judith von Halle’

Celor interesati de subiect, le recomand sa citeasca si cea mai recenta carte a lui Serghei Prokofieff – “Calatorii in timp”. Am descoperit o analiza remarcabila vis-a-vis de metoda de cercetare a lui Judith von Halle, precum si expunerea contradictiilor majore dintre observatiile ei suprasensibile, pe de o parte, si descrierile facute de Rudolf Steiner si Evanghelii, pe de alta parte – iar Prokofieff explica destul de clar de unde provin aceste scontradictii problematice. (adaugat in septembrie 2013)

___

In urma mai multor discutii, intentionam sa rescriu acest articol despre o controversa pe care am descoperit-o initial in sufletul meu, cand am auzit prima data despre Judith von Halle. Scrierea sa a insemnat pentru mine in primul rand o incercare de a depasi niste prejudecati privitoare la ceea ce inseamna un cercetator stiintific al lumii suprasensibile.

Ii rog pe cititori sa considere ca cele de mai jos reprezinta doar punctul meu de vedere asupra unei situatii atat de speciale si de dificil de apreciat. Articolul de fata are un continut viu, unitar pentru mine; exista in el o idee importanta in care cred si pe care am incercat sa o transmit. De aceea, cel putin pentru moment, nu consider necesar sa ii dau o alta forma. As putea doar sa reformulez titlul astfel: „ Poate fi cercetator stiintific suprasensibil un antroposof care, prin destinul sau, a primit stigmate ?” La aceasta intrebare am incercat sa raspund in cele scrise mai jos, in vara anului 2012.

Imi exprim, in acest punct, admiratia si respectul pentru oamenii atat de deosebiti si de valorosi ce apar in prim plan in articolul meu: Serghej Prokofieff, Judith von Halle si Peter Tradowsky. De la ei toti, eu am numai de invatat, in ciuda acestei controverse – sau si datorita ei. (adaugat in aprilie 2013)

_____

Stigmatele, o problemă de destin

Imaginaţi-vă un om care ar putea relata în amănunt, “de la faţa locului”, evenimente şi trăiri sufleteşti de la cel mai important moment din evoluţia omenirii: Misteriul de pe Golgotha. Acest om ar avea nu numai percepţii vizuale ale personalităţilor, mediului ambiant de atunci, ci ar auzi şi limba vorbită, ar simţi pământul de sub picioare, frigul sau căldura, ca şi cum ar fi de faţă la cele întâmplate. Aceasta este trăirea specifică relatată de-a lungul vremii de către oamenii care au primit stigmatele. Ei sunt, în mod misterios, transpuşi involuntar în evenimentele din preajma Misteriului de pe Golgotha, într-o “călătorie în timp”; se simt contemporani cu acest moment.

Prima dată am auzit despre ‘stigmatizata’ Judith von Halle în anul 2006, la o conferinţă de Paşti. Structurată pe baza relatărilor excepţionale ale lui Judith von Halle, conferinţa conţinea descrieri ale unei vieţuiri nemijlocite a evenimentelor de la răscruce de vremuri. Imediat după conferinţă, am protestat ca aceasta este vechea cale de iniţiere mistică creştină, pe calea simţirii, când discipolul este atât de impresionat de trăirile lui Iisus Christos, încât se identifică cu El şi cu suferinţa Lui şi îi apar şi lui stigmatele în corpul fizic. Ce legătură ar avea aceasta cu calea luminoasă, clară, pornind de la gândirea vie – calea de iniţiere modernă, cea adusă prin antroposofie ? Dar conferenţiarul mi-a replicat că a întâlnit-o personal pe Judith von Halle şi nu este nicidecum o vizionară mistică, ci dimpotrivă, un om integru, treaz, cu o gândire logică, clară, dedicată metodei de cercetare suprasensibile date prin ştiinţa spirituală .

Judith von Halle, antroposof şi architect, colaboratoare a casei Rudolf Steiner din Berlin, avea trăiri suprasensibile încă din copilărie. La 25 de ani, citind Ştiinţa Ocultă (GA 13), a avut experienţe suprasensibile decisive care au determinat-o să aleagă calea de iniţiere antroposofică. În paginile cărţii lui Rudolf Steiner, ea a găsit confirmarea autenticităţii şi explicaţia logică a trăirilor sale sufleteşti. Încă din 2001, tânăra a început să ţină conferinţe antroposofice. Transformarea radicală din viaţa ei a avut loc în timpul Săptămânii Patimilor din 2004, când ea, pe atunci în vârstă de 33 de ani, a experimentat în mod real suferinţele lui Iisus Christos, Moartea pe cruce şi Învierea. Din Vinerea Mare a acelui an, i-au apărut periodic stigmatele pe mâini, picioare şi piept, însoţite de dureri teribile şi de sângerare, iar de atunci ea nu a mai putut mânca şi bea. Pentru câteva luni, s-a retras complet din viaţa publică, neştiind cum să reacţioneze la acest eveniment de destin. Mai apoi s-a decis să vorbească celorlalţi despre trăirile ei, să fie o mărturie pentru realitatea evenimentelor de la răscruce de vremuri. Această realitate de destin – stigmatizarea – a provocat, progresiv, tot mai multe reacţii în cadrul Societăţii Antroposofice. Forurile conducătoare din Germania şi din Dornach nu au putut-o accepta în mod pozitiv şi nepărtinitor, ceea ce a dus în cele din urmă la excluderea lui Judith von Halle din Casa Rudolf Steiner din Berlin.

Ce i se reproşează, de fapt ? Faptul că nu şi-a ascuns stigmatele, care ar fi doar efectul unei abordări greşite a căii de iniţiere creştine; faptul că nu mănâncă şi nu bea; ideea că ea ar fi sugerat că a făcut parte din Consiliul de conducere al Societăţii Antroposofice din jurul lui Rudolf Steiner, fiind dintre cei ce s-au reîntrupat foarte curând, la sfarşitul secolului XX (vezi Consideraţii ezoterice asupra legăturilor karmice, vol. III, GA 237). Ea însăşi a dezminţit această ultimă acuză, la una din conferinţele ei.

Reprezentanţi de seamă ai controversei: Prokofieff şi Tradowsky

Serghej Prokofieff a scris o Anexă la cartea sa Misterul Învierii în lumina antroposofiei, în care se confruntă intens cu problematica stigmatizării într-un mod dezaprobator, dar fără a menţiona numele lui Judith von Halle. El priveşte stigmatizarea ca pe o abordare nereuşită, ba chiar inadmisibilă, a căii de iniţiere creştine, în fundalul stigmatizarii aflându-se nimic altceva decât autosugestia: “ Un lucru poate fi insă constatat neechivoc de către un antroposof: Toate acestea nu au nimic de-a face cu antroposofia şi cu cercetările ei spiritual-ştiinţifice ! Şi dacă asemenea metode de cercetare somnambule pătrund în antroposofie şi ar dori să se extindă în cadrul ei, aceasta ar fi o părăsire a metodei de cercetare spiritual-ştiinţifice ca atare, şi cu aceasta sfârşitul antroposofiei ca ştiinţă spirituală”. În replică, Peter Tradowsky a scris cartea Stigmatele – destin şi cunoaştere, în care demontează pas cu pas argumentele lui Prokofieff, încercând să privească fenomenul stigmatizării într-un mod mai amplu şi strâns legat de omul care le-a primit. Stigmatele, răni ce apar de la sine, fără vreo influenţă exterioară, nu se inflamează şi nici nu se vindecă. Deşi s-au facut cercetări medicale, nu s-a putut găsi o explicaţie ştiinţifică a acestui fenomen. În plus, lipsa de hrănire care apare la cei stigmatizaţi este o stare de fapt uluitoare. Ea nu este rezultatul postirii sau ascezei, ci apare ca imposibilitate de a mânca, cu lipsa totală a dorinţei de a prelua hrana. Ingurgitarea hranei este resimţită ca otrăvire de către cei stigmatizaţi. Totuşi, substanţele corporale se formează şi se refac periodic, la fel ca la orice om, dar ca din nimic. În analiza sa,Tradowsky ia în considerare şi manifestarea lipsei hrănirii, aspect complet ignorat de către Prokofieff. El consideră că aici este vorba de un altfel de hrană, dată direct din lumea spirituală: cea oferită de Graal, hrana Eului, care susţine forţele de formare şi menţinere a trupului omenesc transformat, spiritualizat -“trupul nealterabil” sau corpul învierii. Fenomenul stigmatizării îl vede drept realitate de destin; o problemă de karma, care apare brusc în viaţa omului şi despre care este absurd să îţi pui problema dacă este adevărată sau falsă, ea ţinând de sfera percepţiilor. Percepţiile în sine sunt juste, interpretarea asupra lor poate fi eronată. Iar experienţele celor stigmatizaţi pot fi considerate obiect al cercetărilor spiritual-ştiinţifice, ele pot fi cercetate şi verificate cu mijloace şi metode spiritual-ştiintifice, ca orice alt lucru. Nu se poate spune că aceasta nu are legătură cu antroposofia. În Judith von Halle avem un om care are nişte trăiri deosebite în legătură cu stigmatele primite, dar şi un cercetător spiritual-ştiinţific care ştie exact cum să interpreteze aceste trăiri. Supoziţia lui Tradowski este că apariţia stigmatelor ar putea fi legată de o viaţă anterioară a celui stigmatizat în timpul şi în preajma Misteriului de pe Golgotha. Totuşi, motivele karmice ale fenomenului sunt încă necunoscute. Însă odată acceptată ca şi problematică de destin, stigmatizarea nu mai poate fi considerată drept fenomen provocat voluntar, sau drept efect greşit al căii de iniţiere, aşa cum sugerează Prokofieff.

Despre acest fenomen, Ita Wegman spunea – cu referire la o altă persoană stigmatizată, Therese Neumann – că îl putem privi ca pe o “încercare a lumii spirituale de a aminti oamenilor, în mijlocul unei epoci mai mult materialiste, că mai există şi altceva decât îşi poate imagina gândirea filistină. Şi aşa apar, din când în când, asemenea fenomene ce acţionează ca nişte minuni, care pot fi înţelese doar printr-o cunoaştere a lumii spirituale şi care, pentru că sunt atât de insondabile, îi preocupă pe toţi oamenii şi le reamintesc oamenilor realitatea spiritualului.”

Portretul unui cercetător spiritual-ştiinţific

În iarna trecută, asistand la o conferinţă a lui Georg Glockler despre viaţa lui Elizabeth Vreede şi despre unele conflicte de la Goetheanum – atât cele din vremea lui Rudolf Steiner, cât şi cele din prezent -, am reţinut afirmaţia sa cum că la Goetheanum, în plen în Sala Mare, daca rosteşti nume ca Dorian Schmidt sau Judith von Halle, audienţa se împarte instantaneu în doua grupuri, pro şi contra – şi discuţii aprinse încep. Aşa am aflat prima dată despre controversa ce există în lumea antroposofică, asupra unui dedicat cercetător ştiinţific al lumii suprasensibile pe care avusesem ocazia să-l întalnesc personal – Dorian Schmidt – şi asupra celei ce s-a remarcat într-un mod atât de ieşit din comun datorită stigmatelor sale. Despre Dorian Schmidt ştiam deja că, într-un dificil moment biografic, a avut curajul disperat de a părăsi pentru o vreme calea clasică dată de cunoaşterea pur cognitivă a Operelor Complete ale lui Rudolf Steiner şi de a merge pe un drum individual de cunoaştere, construind o metodă proprie de cercetare suprasensibilă. La vremea respectivă, unele dispute dintre antroposofi pe o anume temă, cu argumente foarte inteligente construite pe citate din opera lui Rudolf Steiner şi ducând totuşi la concluzii radical diferite, l-au făcut să realizeze că doar studiul operei antroposofice, oricat de perspicace, nu poate conduce la adevăr în unele cazuri. Este, de altfel, o situaţie care se poate observa şi în prezent: controversa în legătura cu Judith von Halle, în care antroposofi cu minţi luminate încearcă să ajungă la adevăr pornind de la puţinele citate din antroposofie în legătura cu problematica fenomenului stigmatizării, dar fără să încerce să citească efectiv opera lui Judith von Halle sau să o întâlnească personal şi să o asculte, pentru a-şi forma un punct de vedere obiectiv.

Anul trecut se punea problema organizării celui de-al doilea Congres de cercetare suprasensibilă în România, iar invitaţi urmau să fie tocmai Dorian Schmidth şi Judith von Halle. A fost a doua oară când am întâlnit alăturarea celor două nume, iar la momentul respectiv nu am găsit nicio legătura între cercetătorul serios Dorian Schmidt – primul om la care eu am putut percepe organul suprasensibil al gândirii eliberate, ca înveliş al Eului – şi femeia care, în mintea mea, purta încă o aura de vechi creştinism mistic, extatic, datorită stigmatizării. Din motive pe care nu le cunosc, Congresul s-a amânat şi are loc anul acesta, dar fără Judith von Halle în program (între timp, motivul s-a aflat – vezi comentariile). Însă am rămas atunci, în fundal, cu întrebarea: este oare Judith von Halle un cercetător spiritual-ştiinţific, precum Dorian Schmidt ?

De-abia în acest an, chiar de Paşti, am citit pentru prima data, dintr-o suflare, o carte a ei: Drumul Crucii şi Sângele Graalului – Misteriul transformării. Am fost profund mişcată şi foarte recunoscătoare să întâlnesc o relatare atat de impresionantă, logică şi amănunţită a Drumului Patimilor şi a interpretarii cuvintelor rostite pe cruce. Misterul păcatului omenirii luat asupra Sa de către Iisus Christos şi al transformării sângelui mi-a devenit deodată mai clar; întrebări mai mult sau mai puţin rostite ale sufletului şi-au aflat răspunsul. Impresionante sunt şi autenticitatea, claritatea, bunul simţ, forţa spirituală cu care sunt scrise aceste relatări deosebite. Tonul este cel al unui cercetător ştiinţific suprasensibil, nicidecum al vreunui visător mistic. Modul ei de a gândi, logica şi puritatea în care îşi exprimă ideile m-au dus imediat cu gândul la Dorian Schmidt. Am putut observa şi la ea aceeaşi amprenta obiectivă a Eului şi am înţeles atunci asemănarea dintre cei doi, atât de diferiţi la prima vedere ca mod de abordare. Judith von Halle, ‘stigmatizata’, este într-adevăr un cercetător ştiintific al lumii suprasensibile. Acesta este lucrul greu de acceptat de către unii antroposofi, care nu pot trece de anumite prejudecăţi înspre a cunoaşte omul în sine, cu toate aparentele contradicţii din fiinţa sa. Ei nu realizează că una din condiţiile esenţiale în a-ţi forma o imagine completă, justă despre un om este să îl poţi percepe în acelaşi timp în toate aspectele sale, unele paradoxale, bulversante, datorate karmei sale – şi totuşi să îl poţi vedea aşa cum este el, şi nu cum crezi tu că ar trebui să fie.

În Cuvântul introductiv din cărţile ei, Judith von Halle menţionează: “Omul spiritual poate avea intuiţii privind aceste realităţi cosmice, dacă Eul său, dincolo de prag, se eliberează total din astral, astfel că el, adică Eul său, să ajungă în obiectivitate.” O premisă pentru obiectivitatea percepţiilor este educarea înspre o gândire clară, lipsită de prejudecăţi şi subiectivisme, în viaţa de zi cu zi. “Este o realizare a ştiinţei despre spirit, că astăzi ne este posibil, cu ajutorul unei gândiri educate, clare, să putem transforma percepţiile noastre în cunoaştere fidelă a realităţii.”

Curajul michaelic şi întâlnirea cu forţele răului

Despre problematica răului, se pare că sunt destui antroposofi ce ar prefera să nu aibă de-a face cu acest aspect. Toţi tindem către patria originală, către lumea spirituală în care domnesc Adevărul, Frumosul şi Binele. Şi totusi, ţine de tainele iniţierii şi ale cunoaşterii de sine faptul că nu se poate ajunge acolo decât trecând prin întâlnirea cu răul. Taina Răului şi Taina Abisului fac parte din cele şapte taine ale vieţii despre care aminteşte Rudolf Steiner în Esoterismul creştin (GA 94).

Câţi dintre noi bănuim măcar puterea sufletească, forţa spirituală christică ce îi este necesară unui om pentru a cerceta suprasensibil problematica răului şi cea a nebuniei, ambele legate de coborârea în abis ? O caracteristică a cercetării suprasensibile este necesitatea de a te uni sufleteşte cu obiectul cercetării, fără însă a te pierde pe tine ca Eu spiritual. Numai înarmat cu lancea gândirii mihaelice şi cu un suflet pe deplin christificat poate cercetătorul spiritual să coboare în abisurile omenirii, în substraturile Pămantului şi să se confrunte cu Forţele Răului. Acolo, în adâncurile Pământului – cărora le corespund în fiinţa umană adâncurile greu sondabile ale subconştientului – se află toate greşelile şi păcatele omenirii, în aşteaptarea compensării karmice. Şi tot acolo se află, în mod paradoxal, zona de formare a Cupei Graalului. Imediat după Moartea pe cruce, Christos, ca Eu arhetipal al omenirii, a coborât în abis, pentru a ajuta sufletele ce pierduseră legătura cu lumea spirituală să îşi reamintească de adevărata lor fiinţă şi să se elibereze din regatul plin de suferinţă al lui Ahriman.

Judith von Halle este acest om special, care are curajul michaelic să cerceteze suprasensibil lucrurile teribile din istoria omenirii aflate în straturile profunde ale Pământului, printr-o coborâre supra-personală în Iad. În cartea sa Coborârea în straturile Pământului, ea vorbeşte despre problematica răului. Tot aici menţionează şi despre Coborârea personală în Iad, moment biografic foarte dureros în viaţa unui om, dar care slujeşte evoluţiei sale spirituale. Cine a ajuns în abis ştie câtă suferinţă şi câtă putere spirituală este necesară pentru a ieşi de acolo, transformat – şi poate presimţi astfel forţa spirituală aproape supraomenească a acestui om atât de controversat, Judith von Halle. Cea mai recentă carte a ei este O perspectivă antroposofică asupra demenţei, cu o prefaţă scrisă de Michaela Glockler, conducătoarea secţiei de medicină de la Goetheanum. Prin cercetări asupra aspectelor cele mai triste ale vieţii pe Pământ, Judith von Halle aduce lumina cunoaşterii în zone de întuneric şi ajută la metamorfozarea înspre bine a acestora.

În final, ce o face pe Judith von Halle atat de deosebită ? Piero Cammerinesi, autorul unui articol admirabil despre ea, numit Prejudecată şi gândire liberă, răspunde: “Nu stigmatele, nici faptul că trăieşte fără hrană fizică sunt elementele care o fac specială; ci gândirea ei liberă, capacitatea de a regândi Ştiinţa Spirituală prin prisma abordarii nonconformiste, precum şi clarvederea pusă în serviciul celorlalţi.” (scris de Delia Soare, august 2012)

August Strindberg – o biografie spirituală

 O iubire telepatică

 “El mi-a povestit cât de grea şi dură a fost viaţa pentru el, cât de mult dorea să găsească o rază de lumină, o femeie care ar fi putut să-l împace cu umanitatea şi cu femeia. Apoi a pus mâinile pe umerii mei, m-a privit profund şi cu căldură şi m-a întrebat:”Domnişoară Bosse, vreţi să aveţi un copil cu mine ?” Am făcut o reverenţă şi, hipnotizată complet, am răspuns: “Da, mulţumesc” şi astfel am fost logodiţi.” (Hariett Bosse în jurnalul ei, vorbind despre Strindberg).

Când a întâlnit-o pe Hariett Bosse, cea de-a treia lui soţie, August Strindberg tocmai ieşise dintr-o criză sufletească puternică, în perioada cât a locuit la Paris, criză consemnată în romanul parţial autobiografic  “Inferno. Legende”.  A fost perioada în care el s-a ocupat cu mai multe experimente oculte, alchimice, încercând să producă aur din sinteza altor elemente, bând mult absint pentru a intra în stări de transă şi având şi o tentativă de sinucidere. Unii critici literari spun că Strindberg suferea de procesul de distrugere a omului, datorat mediului social nepotrivit sau unor trăsături ereditare, dar a reuşit să învingă acest proces cu puterea sa titanică. El a ajuns până la a vedea suferinţa sa paranoică şi obsesivă ca pe un dar de la Dumnezeu, menit să îi deschidă o perspectivă mai largă asupra lucrurilor, ca pe o distrugere necesară în vederea recompunerii lui ca om. Scrierile misticului Swedenborg l-au ajutat să îşi revină din această criză. O consecinţă a fost că Strindberg şi-a restrâns activitatea socială şi contactele cu lumea exterioară. În mod straniu, avea capacitatea imaginativă de “a face să devină prezente” persoanele la care se gândea, ca urmare nu mai simţea nevoia să le întâlnească şi în realitate.

August Strindberg avea peste 50 de ani când s-a îndrăgostit de foarte tânăra actriţă Hariett Bosse, în anul 1900. Ea fusese aleasă să joace rolul principal în una din piesele dramaturgului suedez, rolul Doamnei din “Spre Damasc”. În timpul unei discuţii serioase cu actriţa despre scena sărutului din piesă, el avu prima trăire ocultă în legătură cu ea: “faţa mică a lui Bosse se transformă, se însenină, dobândi o frumuseţe supranaturală; mi se păru că faţa ei s-a apropiat de a mea şi ochii ei mă învăluiau în flăcări negre. Apoi, fără să se scuze, ea fugi, iar eu rămăsei uluit, simţind că a avut loc un miracol şi că primisem un sărut care m-a îmbătat”. De atunci, deşi raporturile dintre ei erau încă doar profesionale, el începu să simtă cum Hariett îl vizita suprasensibil în camera sa, ca o prezenţă nevăzută.

Este doar începutul unei perioade de şapte ani, cât timp dureaza relaţia lor, plină de astfel de trăiri oculte, pe fundalul logodnei, căsătoriei şi a scurtului mariaj în care se naşte fetiţa lor. A fost o perioadă benefică atât pentru el ca scriitor, cât şi pentru Hariett Bosse ca actriţă, ea jucând în mai multe piese de teatru ale lui, cu personaje inspirate de ea sau scrise anume pentru ea. Însă, în afara unor scurte momente de iubire şi fericire liniştită între ei, pentru amandoi a fost o perioadă de multă suferinţă. Căsătoria s-a deteriorat curând datorită acuzaţiilor de gelozie,  jocurilor de putere, reproşurilor crude şi intereselor diferite. Deşi divorţati la puţin timp după naşterea fetiţei, ei au continuat să se vadă ocazional şi să trăiască împreună, până în anul 1907. Culminaţia trăirilor oculte a avut loc după despărţirea lor definitivă, când, timp de încă un an,  Strindberg a rămas într-o legătură suprasensibilă, de iubire erotică, cu Hariett Bosse. Cel puţin el aşa vedea relaţia lor imaterială, violentă şi pasională, ca fiind o “iubire telepatică”, în ultima parte stimulată fiind şi de gelozia faţă de apariţia rivalului, noul logodnic al lui Hariett.

În una din ultimele lui note din “Jurnalul ocult”, din anul 1908, el spunea: “Ştiu că în societate, în tramvai, în plină stradă, ca şi în plină zi, ea e în contact cu mine; suntem uniţi şi creştem îmbinaţi ca doi arbori, noi formăm o singură fiinţă, cu toate acestea nu putem trăi împreună. Nu ne putem separa niciodată !”. Momentele de iubire şi extaz alternau la el cu cele de îndoială şi disperare, datorită confuziei şi sentimentelor de vinovăţie religioasă cu privire la aceste întâlniri astrale, în care Hariett îl căuta “cu iubire tristă, infinită, disperată”. Nu ştia dacă era o comuniune între spirite, sau era doar dublul ei, sau un succub ce il amăgea. Nu avea certitudinea daca ea era conştientă sau nu de aceste “întâlniri de dragoste” ale lor. Ea îl vizita fără trup, zi şi noapte: când prezenţă înaltă, pură şi plină de iubire, cu miros de trandafiri, geniu inspirator lângă biroul său, uneori tristă; când aproape senzorială, strecurându-i-se în pat, cu tandreţe, cu pasiune, sau chiar atacându-l cu răutate. Această iubire nefirească îl devora încetul cu încetul. Fiecare îmbrăţişare a iubitei astrale îi lua puţin câte puţin din forţele de viaţă şi apropierea ei deveni tot mai chinuitoare, sfârşind prin a-l îmbolnăvi grav.

În realitate, Hariett încetase orice contact cu el şi refuza să îi mai răspundă la ultimele scrisori: “Mi-e imposibil să descriu tot ce am suferit în acel timp, când Strindberg se gândea la mine, în toate zilele, orele şi trăia cu mine în gând. Voiam să rup orice contact cu el, şi l-am implorat să nu îmi mai scrie, dar degeaba. Nu l-am mai văzut apoi pe Strindberg din primăvara anului 1908. Dar fata mea a continuat să-l vadă până cu câteva luni înaintea morţii sale.”

După logodna cu cel de-al doilea soţ al ei, Gunner Wingard, Hariett Bosse îi scria lui Strindberg, în una din ultimele ei scrisori către el, că acesta “suferă din pricină că noi suntem în legătură unul cu altul, a simţit asta intuitiv”. Wingard va divorţa de Hariett în 1911 şi în 1912 se va sinucide. În mod curios şi grăitor, acesta a fost şi anul morţii lui Strindberg (eveniment de la care tocmai s-au implinit 100 de ani).

Strindberg şi femeile

August Strindberg, prolificul scriitor suedez, cu o viaţă aventuroasă, tumultoasă şi imprevizibilă, adesea trăită la graniţa dintre genialitate şi nebunie, a stârnit multe controverse printre contemporanii săi. În timp ce mulţi l-au simpatizat şi admirat, alţii i-au văzut doar firea barbară şi mai ales ura sa declarată împotriva femeilor. În urma publicării cărţii “Întâmplări cu însurătoarea”, i s-a intentat proces sub acuza de blasfemie la adresa femeii, de către feministele în lupta pentru apararea drepturilor femeii, dar a fost declarat nevinovat.

În realitate,  niciun alt scriitor nu a slăvit atât de mult femeia ca Strindberg. E drept, el se opunea emancipării femeii şi adula femeia tradiţională, bună, blândă, maternă, dedicată soţului şi casei. Totuşi, soţiile şi iubitele lui au fost, fără excepţie,  femei independente, sofisticate: Siri von Essen, prima lui soţie, era actriţă, ca şi Hariett Bosse, iar Frida Uhl, a doua soţie, jurnalistă. O altă iubită a sa, Dagny Juel, era prietena pictorului Edward Munch. Toate au fost femei idolatrizate şi în egală măsură detestate de el.

Într-un fel, în această relaţie de adoraţie-ură se revela relaţia duală, chinuitoare, a lui Strindberg cu elementul feminin în general. Pentru el, femeia era când un înger plin de bunătate, blândeţe şi lumină, când un demon decăzut şi mincinos, un vampir, răul întruchipat, ce îl poate trage pe bărbat în cele mai îngozitoare abisuri. Vedea femeia ca fiind sfântă numai în ipostaza de mamă, pentru că ea năştea copilul. Şi în copil se mai află încă Paradisul originar, înainte de căderea în păcat. Asupra copilului, sexualitatea nu are încă nicio putere, iar omul rămâne bun în măsura în care mai are încă acces la forţele sufleteşti ale copilăriei sale. “Ceea ce admira Strindberg cel mai mult la femeie era vocaţia de soţie şi de mamă, căci soţia şi mama reprezentau idealul său feminin: vasul alchimic de mare preţ în care viaţa se crea într-un joc cosmic fără sfârşit.” (Gabriela Melinescu, în postfaţa “Jurnalului ocult”).

Căutarea aurului, atât în forma sa fizică, prin numeroasele sale strădanii alchimice (a scris mai multe articole şi tratate despre experienţele sale), cât şi în forma sufletească, prin iubirea pentru femeie înspre refacerea unităţii originare, în căutarea androginului, este tema principală a vieţii lui Strindberg. În fond, toată viaţa sa tumultoasă şi plină de suferinţă este o continuă luptă înspre a afla sensurile ultime, înspre a trăi dincolo de limitele condiţiei umane.  Este o încercare, sub diferite forme, de a ridica vălul lui Isis…

Un destin plin de suferinţă, creat în vieţi pământeşti anterioare

Putem spune că August Strindberg a avut o viaţă nefericită – aşa şi-o vedea şi el, ca fiind plină de suferinţă şi misticism. O viaţă plină de trăiri suprasensibile, de treceri nefireşti ale pragului lumii spirituale, pe care  le-a evidenţiat  în special în cărţile sale “Inferno. Legende” şi în “Jurnal ocult”.

În consideraţiile sale ezoterice asupra legăturilor karmice, Rudolf Steiner spunea că “o viaţă umană apare în justa ei lumină abia atunci când avem în vedere, conform adevărului ei, mai multe existenţe pământeşti succesive.” Din cercetările sale spirituale întreprinse cu deosebită rigurozitate şi seriozitate, se desprind principalele trăsături ale vieţilor anterioare ale lui August Strindberg, ce pot arunca o lumină asupra vieţii sale.

Avem mai întâi în Egiptul antic un fel de căpetenie, care primise cu o mare forţă vechea iniţiere egipteană şi a cărui principală îndatorire consta în ritualurile de îmbălsămare şi înmormântare a celor morţi. Ca iniţiat în misterele lui Isis, el putea să însoţească sufleteşte, în mod clarvăzător, sufletul celui decedat prin poarta lumii de dincolo, peste abisul ce separă cele doua lumi, până la lumina emanată de Osiris, marea zeitate masculină, “Soarele din noapte”, care îl călăuzea apoi pe cel decedat mai departe, în lumea spirituală. Însă această căpetenie începuse  să nu mai ia prea în serios iniţierea, ba chiar să aibă o atitudine destul de ironică faţă de ea, ajungând până la a-l lăsa pe slujitorul său – un om extrem de serios şi de plin de devotament faţă de zeităţi şi tradiţii – să se ocupe de această muncă. În încercarea de a se degreva de munca pe care o avea de făcut, căpetenia i-a dezvăluit treptat slujitorului său misterele îmbălsămării şi ale ritualului de înmormântare, taine pe care acesta le-a primit cu veneraţie şi le-a pus în practică, devenind un îmbălsămator dedicat.

Căpetenia a ajuns nici să nu mai asiste la această muncă ritualică, dar şi-a păstrat privilegiile sociale. Însă treptat a intrat în mai multe conflicte în această întrupare, datorită neseriozităţii sale. Este vorba aici despre un iniţiat ce a decăzut, trădând şi prin vorbă, şi prin faptă misterele iniţierii: Misterele lui Isis, mama-feciorelnică înţeleaptă, marea zeitate feminină.

Isis… Tot ce există e ţesut în vălul ei dintotdeauna. Vălul ei cuprinde piatră, floare, pasăre, animal, stelele – viaţa, într-un cuvânt. “Eu sunt ceea ce este, ce-a fost şi ce va fi.”

Mai în detaliu, este descrisă această viaţă anterioară a lui Strindberg din Egiptul antic în volumul IV al “Consideraţiilor esoterice asupra legăturilor karmice”, de Rudolf Steiner,  iar într-o formă artistică extraordinar de sugestivă,  în cartea “Renăscut. Căile vieţii lui August Strindberg şi Carl Ludwig Schleich”, a lui Wilfried Hammacher. Însă ce vreau să subliniez aici este faptul că drama lui Strindberg a început cu această trădare de demult a misterelor femininului arhetipal, Misterele lui Isis -Sophia, pe cand el era o căpetenie iniţiată.

Trecând prin poarta morţii, în lumea de dincolo l-au întâmpinat suprasensibil propriile fapte personificate, făcute pe când căpetenia era în viaţă – acest lucru este descris imaginativ într-un mod just în cartea lui Hammacher. În loc să întâlnească şi să fie călăuzit spiritual, la rândul său, de către sufletele îmbălsămate de el, este întâmpinat de forme demonice, ce îl batjocoresc, pentru că el însuşi nu a tratat cu seriozitate şi veneraţie munca sa în templu. Iar în locul zeităţii supreme Isis, frumoasă, blândă, nobilă şi înţeleaptă, îl întâmpină o fiinţă feminină schimonisită, îngrozitoară, demonică: replica imaginativă a trădării sale.

După timpul necesar petrecut în lumea spirituală, căpetenia revine într-o nouă încarnare, unit sufleteşte cu forma feminină arhetipală schimonosită. De data aceasta, el este Iulia, fiica împăratului Augustus din Imperiul Roman. Deosebit de frumoasă şi de inteligentă, Iulia excelează însă prin desfrânare şi neseriozitate, până la cruzime. Robită fiecărui viciu, Iulia este,  în cele din urmă, repudiată de poporul său şi exilată pe o insulă, unde moare singură şi nefericită.

Trecând din nou pragul lumii spirituale, realizează cât de mult a decăzut sufleteşte în această încarnare feminină. În viaţa urmatoare aduce în suflet, în mod inconştient, o antipatie profundă faţă de viaţa ca Iulia, antipatie ce apare ca ură faţă de femei. În această a treia viaţă, apare ca şi castelan în Evul mediu, ce îşi petrece timpul în tot felul de barăci alchimiste. Aici face enorm de multe experienţe, primind astfel impulsul de a învăţa tot ce e ocult. Alchimia, însemnând căutarea pietrei filosofale şi obţinerea aurului, era pe atunci la mare preţuire. Ea apare, în zilele noastre, ca palidă umbră materialistă: ştiinţa Chimia, ce nu mai păstrează nimic din corespondenţa spirituală dintre purificarea sufletească şi iniţiere, pe de o parte, şi obţinerea pietrei filosofale şi a aurului, pe de altă parte. Însă pe atunci încă se mai ştia ceva din aceste metamorfoze ce aveau loc simultan. Deci castelanul nostru, protector al muzicienilor, studia tot felul de lucruri oculte şi şi-a dezvoltat un simţ extrem de ager pentru ele. El a descoperit ruinele castelului legendar al piticului Laurin, pe care nimeni nu l-ar mai fi putut recunoaşte.

“Astfel încât în acest suflet găsim reunite într-un ansamblu ciudat: o experienţă iniţiatică desfigurată până la frivolitate, ciuda de a fi fost femeie şi, prin aceasta, de a fi fost împinsă spre decăderea romană, spre desfrânare şi, totodată, spre ipocrizia puritană a moravurilor romane, şi o cunoaştere amănunţită, dar exterioară, a unor elemente de alchimie de tot felul; dar alchimia s-a extins, la rândul ei, până la un simţ deschis pentru demonii din natură şi, în general, pentru elementul spiritual care se află în întreaga natură.” (R. Steiner, în “Consideraţii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. III).

În fiecare din aceste vieţi, el se întâlneşte şi cu cel ce-i era slujitor în Egiptul antic, un suflet cu care era intim legat. În încarnarea ca Iulia, este vorba despre istoricul Titus Livius, care a ajutat-o şi a sprijinit-o cu prietenie pe fiica împăratului când ei i-a fost cel mai greu, în exil; iar in încarnarea de castelan, apare drept cântăreţul Walther von der Vogelweide, pe care castelanul l-a protejat şi ajutat în mai multe rânduri. Sufletele care sunt legate se întâlnesc în fiecare viaţă pământească, ajutându-se unul pe celălalt în evoluţie. Ele sunt un alt fel de “suflete-pereche”, într-un concept karmic, dincolo de cel romantic cunoscut, fără a-l exclude pe acesta din urmă. În întruparea ca Strindberg, slujitorul egiptean îi apare ca medicul Carl Ludwig Schleich, prieten şi admirator. Nu am pus accentul pe această relaţie dintre cele două suflete-prietene, deoarece aici vreau mai degrabă să arăt legătura lui August Strindberg cu femininul arhetipal: de unde a adus el în străfunduri sufleteşti relaţia exagerată, stranie, nefirească, cu elementul feminin în general, reflectată în mod exterior în relaţiile defectuoase cu femeile din viaţa sa. “Tu însuţi eşti femeia pe care o blestemi în orice femeie” (din cartea lui W. Hammacher).

 “Sufăr pentru greşeli neştiute dintr-un trecut anterior” (A. Strindbeg)

“Vă rog acum să consideraţi viaţa şi opera lui August Strindberg pe fundalul pe care tocmai vi l-am descris. Consideraţi misoginismul său neobişnuit, care nu este tocmai misoginism, căci el provine din cu totul alte substraturi. Observaţi întregul suflu demonic care trece de-a lungul operelor sale. Observaţi predilecţia lui August Strindberg pentru tot felul de practici şi artificii alchimice şi oculte – şi observaţi, în sfârşit, viaţa aventuroasă pe care a dus-o August Strindberg ! Veţi vedea cât de mult depinde această viaţă de fundalurile descrise.” (Rudolf Steiner, în “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. IV)

Mult timp ateu, apoi ocultist, Strindberg a devenit discipol al lui Swedenborg. Studiile sale de chimie, experienţele alchimice de a transmuta elementele în aur, intrau tot în zona căutărilor sale esoterice. Totuşi, cea mai mare satisfacţie i-o aducea scrisul, domeniu în care a fost deosebit de prolific. Principalele teme abordate au fost libertatea personalităţii, pe de o parte, şi plecarea sub jugul sexului, pe de altă parte; a scris şi piese sociale şi istorice. În final, suedezii au recunoscut în el un geniu naţional.

Mistic din fire, impetuos şi torturat, văzând în orice întâmplare din viaţă un “semn” al Puterilor nevăzute ce guvernează viaţa fiecarui om, se spune că în finalul vieţii el s-ar fi apropiat tot mai mult de idealul creştin, murind cu o Biblie la piept şi strigând: “Nimic nu este personal !”.

Dar cât de frumos a descris August Strindberg iubirea, în expresii sublime, în “Lebăda alba”, piesa de teatru scrisă pentru Hariett Bosse: “În gândurile mele te prind în braţe, în visele mele te îmbrăţişez, nimic pe pământ nu ne poate separa”, îi spune prinţul Lebedei Albe. “Te văd, cu toate că ochii mei nu te văd, te gust, căci tu arunci trandafiri în gura mea…” (scris de Delia Soare)

Sfinţi şi păcătoşi (including English version)

See the English version at the link: https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/09/saints-and-sinners/

Un articol mai vechi al meu, in care am încercat să arăt legătura dintre ortodoxism şi ştiinţa spirituală (antroposofie). A înţelege ortodoxismul – pe care îl criticam cândva pentru atitudinea de tipul „crede şi nu cerceta”, dar pe care l-am descoperit tot mai esoteric şi mai profund – este una din temele majore din viata mea. În plus, articolul abordează o altă temă de interes pentru mine, tema abisului, văzută atât din perspectiva ortodoxă, precum şi din cea a antroposofiei.

Între timp, părintele Teofil Paraian, pe care îl amintesc în articol, a trecut pragul dincolo şi îmi exprim cu această ocazie admiraţia pentru el şi pentru alţi părinţi ai ortodoxismului românesc, şi nu numai.

Scriu aceste rânduri pornind de la un interviu dat de unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii ortodoxe române, părintele Teofil Paraian, interviu citit într-un număr recent al revistei Formula As. [1]

Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Părintele Teofil Paraian spunea în acest interviu că dacă nu ar fi ajuns la comorile ortodoxiei, ar fi fost poate antroposof. Foarte tânăr fiind şi frecventând un cerc de antroposofi, era fascinat de ideile antrenante pe care le auzea la antroposofi, idei care explicau şi semnificaţia gesturilor de cult din biserică.

Şi totuşi, mai spune părintele, antroposofia se ocupă să îl înţeleagă pe om, în timp ce el îl căuta pe Dumnezeu. Acesta este unul dintre reproşurile care li se aduc antroposofilor de către unii reprezentanţi ai bisericii ortodoxe: cum că antroposofii încearcă să îl pună pe om în locul lui Dumnezeu. Iată ce spune Rudolf Steiner, în ciclul Viaţa între moarte şi o nouă naştere (GA 37):

„Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Iisus Christos vrea să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că Dumnezeu trăieşte ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Iisus Christos face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa şi puterea: „Voi toţi sunteţi Dumnezei !”. Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: „Veţi fi ca Dumnezeu”. Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Christos, rostesc o frază cu acelaşi conţinut: Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu. În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: Tu eşti un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu.” Este extrem de important cine anume rosteşte aceste cuvinte, precum şi atitudinea cu care omul le primeşte în suflet. Christos subliniază devenirea, evoluţia sufletesc-spirituală treptată, prin strădanie, în timp ce Lucifer amăgeşte omul că este deja un Dumnezeu, că nu trebuie să depună efort pentru aceasta.

Antroposofie sau ortodoxism ?

Antroposofia nu este o religie, ci o cale de iniţiere profund creştină, care priveşte Evenimentul de pe Golgota, când Iisus Christos a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat, ca fiind evenimentul central al evoluţiei omenirii. Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Fiul său pe pământ să devină om şi de atunci îl avem pe Christos, Dumnezeu-Om, ca ideal, ca model spre care tinde fiecare om în evoluţia sa – conştient sau mai puţin conştient. În ce măsură reuşeşte un om să se apropie de fiinţa lui Christos, aceasta se poate vedea din relaţiile sale cu ceilalţi oameni, din modul său de a se raporta la existenţa cotidiană.

Părintele Teofil Paraian, ca şi alţi mari părinţi şi duhovnici ai ortodoxiei, insistă asupra faptului că mântuirea omului se poate face numai prin Biserică, adică prin participarea regulată a creştinului ortodox la slujbele bisericeşti şi prin rugăciune. Acest lucru îşi are temeiul său, deoarece Biserica Ortodoxă Română este un cult religios. Biserica ortodoxă nu încurajează gândirea independentă a omului, ci creştinul ortodox trebuie să ducă un trai bazat pe normele de conduită morală date prin ea. Printr-un mare accent pe care îl pun pe smerenie, reprezentanţii Bisericii ortodoxe încearcă să combată influenţa lui Lucifer în sufletul omului, acesta fiind văzut ca acela ce îl duce pe om în păcat şi îl îndepărtează de Dumnezeu. Într-adevăr, Lucifer, spiritul rebel, este cel care i-a insuflat omului dorinţa către libertate, către independentă în gândire şi cunoaştere. Pe calea de cult ortodox, apropierea de Sfintele Taine se face în primul rând prin participarea la slujbă şi prin rugăciune – deci se lucrează cu forţele sufleteşti de voinţă şi simţire. În antroposofie, ca şi cale de iniţiere, omul porneşte de la gândire în înţelegerea lumii şi a propriei fiinţe.  Din antroposofie aflăm că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală: spirite ale libertăţii, având o libertate conştientă şi pătrunsă de iubire si responsabilitate. Deocamdată, omul nu este liber, ci se află pe calea către libertate. Problemele încep atunci când, ispitit de Lucifer, el se consideră DEJA liber, fără să fi ajuns la înţelegerea reală a ceea ce înseamnă libertatea. Atunci se poate îndepărta de legile divine, de Dumnezeu, atrăgând inevitabil şi acţiunea lui Ahriman – spirit al morţii – în viaţa sa sufletească.

Părintele Teofil Paraian mai spunea că după ce a aflat de antroposofie şi mai apoi descoperit şi comorile ortodoxiei, a luat hotărârea să îl urmeze pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care era sfânt, şi nu pe Rudolf Steiner, care era antroposof. Trebuie să menţionăm aici că pe calea antroposofică nu există împărţirea în „sfinţi” şi „păcătoşi”, ci antroposofii sunt oameni care se străduiesc să devină mai buni în mod conştient, să ajungă să se unească în suflet cu Christos – arhetip al Omului.

Pilda fiului risipitor

Ce este un om sfânt, conform Bisericii ortodoxe? Un om sfânt este cel care duce o viaţă extrem de curată din punct de vedere moral şi este recunoscut ca sfânt de către Biserică. De obicei, sfinţii sunt oameni ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind departe de lume cu ispitele ei. Ce se întâmplă cu noi, oamenii obişnuiţi, care trăim în lume, ce şansă de mântuire avem noi?

Să încercăm să lămurim puţin cum este cu oamenii sfinţi şi oamenii păcătoşi.

Părintele Arsenie Boca, cel mai mare duhovnic din ortodoxia românească, spunea: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Arhetipurile de sfânt şi păcătos apar descrise în Evanghelia după Luca, în pilda despre fiul rătăcitor, spusă de Iisus Christos: un om avea doi fii, unul asculta de tatăl său şi îl slujea cu credinţă, iar celălalt i-a cerut tatălui partea sa de avere şi a plecat în lume. Fiul al doilea s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. După ce a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi fiul trăia în mare lipsă. Atunci el s-a angajat îngrijitor la porci şi tânjea şi după cele ce mâncau porcii, atât era de sărman de-acum. Şi atunci el şi-a dat seama că a greşit şi s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Ştim că tatăl său l-a primit cu braţele deschise, îmbrăcându-l cu haine scumpe şi tăind viţelul cel gras şi bucurându-se foarte pentru cel ce „era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Averea fiului risipitor se referă la potenţialul său spiritual, pe care el l-a jertfit pe plăceri, părăsind casa tatălui său, adică împărăţia spirituală a lui Dumnezeu. Împărăţia străină în care s-a dus este lumea de iluzii şi amăgiri a lui Lucifer. Iar porcii pe care îi hrănea arată decăderea sa în lumea poftelor. Faptul că tatăl, când îl primeşte înapoi, “taie viţelul cel gras”, reprezintă transformarea forţelor sufleteşti inferioare de vointa în intuiţie, iar hainele cele scumpe reprezintă trupul învierii. Privirii clarvăzătoare, voinţa nespiritualizată îi apare la pragul lumii spirituale ca un taur deformat („viţelul cel gras”). Rudolf Steiner explică acest lucru în ciclul Macrocosmos şi microcosmos (GA 119): la trecerea corectă a pragului lumii spirituale se pot vedea părţile din suflet căzute sub stăpânirea lui Lucifer, în Păzitorul Pragului. Discipolului i se infăţişează una sau o combinaţie a celor patru arhetipuri ale forţelor sufletului: caricatura vulturului, reprezentând gândirea netransformată încă de către forţele Eului; cea a leului, pentru simţirea netransformată; cea a taurului, pentru voinţa netransformată şi caricatura-om („vrăjitoarea”) pentru Ego-ul netransformat încă de către forţele de iubire ale inimii. Discipolul spiritual îşi poate da seama astfel de ceea ce mai are de transformat în sufletul său şi la ce trebuie să renunţe la intrarea în lumea spirituală. Dar există şi posibilitatea ca omul să treacă pragul lumii spirituale evitând întâlnirea cu Păzitorul Pragului, cu ajutorul lui Lucifer, lăsându-se ademenit de false viziuni, de trăiri extatice. El ajunge astfel nu în adevarata lumea spirituală, ci în „împărăţia spirituală” a lui Lucifer, unde este stors de forţele de viaţă şi lăsat apoi să cadă pe fundul abisului, pradă lui Ahriman.

Scara virtutilor si Taina abisului 

În această pildă se atinge una dintre cele 7 taine ale ocultismului, Taina abisului, care are legătură cu mântuirea lui Lucifer în sufletul omului prin acţiunea Sfântului Duh. În una din Dramele-Mister (Rudolf Steiner, Trezirea sufletelor, GA 14), se spune:

„Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Cum se regăseşte această înţelepciune despre omul sfânt şi omul păcătos în ortodoxia românească? M-a impresionat renumita frescă de la Mânăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, numită Scara virtuţilor, a sfântului Ioan Scărarul. Iată nişte reproduceri ale acestei fresce:


Se poate vedea aici omul sfânt, urcând pe scara către Dumnezeu, călăuzit de îngerul său păzitor. Fiecare treaptă pe care o urcă este o virtute sufletească câştigată cu multă strădanie, iar cu fiecare treaptă îngerul se apropie şi mai mult de om, purtând coroana de aur a Eului Superior. Omul sfânt urcă pas cu pas, plin de credinţă, răbdare şi smerenie pe scara virtuţilor şi la capătul ei îngerul îi pune pe cap coroana de aur a îndumnezeirii.

Şi avem reprezentat şi omul păcătos, cel care cade de pe scara către Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitelor luciferice sau judecăţilor ahrimanice: fiinţele demonice ce îl trag pe om în abis, încercând să îl facă să uite de partea divină din sufletul său.

Dar în frescă vedem că mai este o şansă şi pentru acest om păcătos să revină pe scară: acolo sus este un alt înger, având o lance cu care îi străpunge pe demoni şi îl eliberează pe om de sub stăpânirea lor. Este vorba despre Arhanghelul Mihael, conducătorul cetelor îngereşti şi purtătorul gândirii cosmice, după cum este descris el în antroposofie. El îl ajută pe omul disperat, ce cade în abis şi care îi cere ajutor lui Dumnezeu-Tată, să se recunoască drept fiinţă spirituală şi să conştientizeze procesele sufleteşti prin care trece. Lancea este lancea gândirii, iar fiecare astfel de fiinţă astrală străpunsă de lance, deci conştientizată şi înţeleasă până la capăt în apariţia şi evoluţia ei în sufletul omului, este transformată într-o calitate sufletească: în virtutea care era iniţial, până să cadă sub stăpânirea forţelor luciferice şi ahrimanice. Deci cu ajutorul lui Mihael – arhanghelul numit şi „faţa lui Christos” – omul poate reveni pe scara către Dumnezeu.

O reconciliere posibila

Revenind la ceea ce spunea în interviu Părintele Teofil Paraian, cum că singura cale de mântuire a omului este prin Biserică: avem deci şi o cale de mântuire pornind de la conştientizare, de la gândirea vie, spiritualizată, în încercarea de a înţelege intenţiile lui Dumnezeu cu omul, cu lumea. Este calea propusă de antroposofie, pentru omul care trăieşte în lume şi care nu se mai mulţumeşte doar cu ce îi oferă Biserica, ci are nevoie de a găsi răspuns la întrebările existenţiale ce trăiesc în sufletul său. Desigur, mersul la biserică, practica religioasă şi antroposofia nu se exclud, poţi fi un bun creştin ortodox şi totodată antroposof. „Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun, capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.”[2] (de Delia Soare, publicat în aprilie 2009 în revista Pământ iubit)

[1] Web: http://www.formula-as.ro/2009/858/spiritualitate-39/parintele-teofil-paraian-10831.

[2] Petre Papacostea, prefaţa ciclului Pietre fundamentale pentru cunoasterea misterului de pe Golgota, Rudolf Steiner, Editura Univers Enciclopedic.