Taina abisului (Introducere)

In urmă cu ceva timp incepusem să scriu cartea „Taina abisului”, pornind de la o experienţă personală. A trebuit  să mă opresc curând, căci nu eram suficient de puternică să o pot scrie, încă mă afecta amintirea celor trăite, căci a-ţi aminti cu adevarat nişte experienţe suprasensibile înseamna a le retrăi, într-o anumită măsură.  

Nu am vrut nici să scriu ceva senzaţional şi să am succes de public, deşi ar fi foarte simplu acest lucru, prin însăşi natura trăirilor pe care un om le poate avea într-o astfel de situaţie de viaţă. De asemenea, nu am vrut niciun moment să mă disculp în faţa celor care m-au judecat şi şi-au pierdut cumva încrederea în mine pentru că am ajuns atunci în „lumea mută de lumină”, cum o numeşte Dante. Şi m-a reţinut şi dorinţa de a nu implica în această carte oameni care mi-au fost atât de aproape şi m-au ajutat, dar vor să rămână anonimi, sau oameni care au avut un mare rol atunci dar care, din motive personale sau poate determinate de raţiuni mai înalte, au ales să se dezică de orice implicare. Le respect alegerea, inclusiv acestora din urmă, oricât de dureros a fost pentru mine acest lucru. Consider că este o problemă de karma, dar şi că fiecare om, mai ales când se află pe o cale spirituală, îşi asumă consecinţele alegerilor pe care le face. Aşa că le mulţumesc că au intermediat acest episod în biografia mea.

Între timp, am încercat şi să ajung la o înţelegere cât mai obiectivă a celor trăite, la a descrie o experienţă atât de personală într-un mod în care oricine trece prin aşa ceva sa îşi poată recunoaşte şi înţelege trăirile sufleteşti.

Deci m-am reapucat de scris această carte şi le mulţumesc prietenilor care m-au încurajat şi s-au bucurat că am curajul „să aduc o lumină în întuneric” şi să-i ajut astfel şi pe alţi oameni aflaţi într-o asfel de situaţie de viaţă. Nu ştiu cât anume am să păstrez în carte din introducerea de faţă, scrisa in 2014, dar o republic ca şi articol în sine pe acest blog.

1.  Abisul ca temă biografică Se spune că fiecare om are, în calitatea sa de fiinţă spirituală întrupată pe Pământ, o misiune în această existenţă pământească. În biografia sa, prima parte a vieţii este dedicată identificării şi rezolvării temelor de viaţă majore, ceea ce duce şi la cunoaşterea de sine şi la aflarea misiunii de viaţă. Cea de-a doua parte a vieţii ar trebui să fie dăruită punerii în practică a acestei misiuni de viaţă, ca dar către ceilalţi oameni. Pentru mine, unul din aspectele biografice cele mai importante a fost explorarea şi aflarea a ceea ce s-ar putea numi “Taina abisului”, iar această carte va fi despre misterele şi semnificaţia abisului.

Este o temă pe care am atins-o încă de când eram copil, în unele trăiri sufleteşti şi în coşmaruri, iar apropierea de trăirea abisului s-a intensificat în perioada adolescenţei, în unele stări de depresie şi de lipsă de sens pe care le simţeam uneori, ca o umbră a stărilor de mare idealism si bucurie specifice vârstei. Întâlnirea cu antroposofia a venit în urma căutărilor mele asidue de a afla sensul vieţii, iar tema abisului a rămas ca şi temă de interes şi cercetare, dar şi ca trăire semnificativă în momente biografice importante din viaţa mea.

“Dacă priveşti înspre abis, şi abisul va privi înspre tine”, spunea filosoful Nietzsche. Despre el se ştie că a murit nebun, pierzându-se pe sine în propriul abis sufletesc. Acest lucru ar fi în măsură să ne îndepărteze în grabă de dorinţa de a desluşi tainele abisului. Însă celor ce vor să se cunoască pe ei înşişi în mod serios, le propun un act de curaj michaelic: să privim împreună înspre abis, prin intermediul acestei cărţi. Deoarece am trăit o experienţă de excepţie pe fundul abisului, având capacitatea să văd imaginativ ce se afla acolo şi reuşind sa mă şi întorc, mi-as dori sa pot fi călăuza celor ce vor să desluşească, la rândul lor, o parte din misterele abisului. Trăirea abisului este una dintre cele mai dificile trăiri sufleteşti si am vrea mai degrabă să nu avem de-a face cu aşa ceva, deşi toţi îl purtăm în străfunduri de suflet, fie că îl recunoaştem, fie că nu. Abisul este o problemă a întregii omeniri, căci pe măsură ce omul s-a îndepărtat de lumea spirituală, această prăpastie dintre lumea fizică şi lumea spirituală a devenit tot mai mare. Însă convingerea mea dintotdeauna a fost că adevarul este cel care, luminând un lucru oricât de urât şi de rău, îl poate înfrumuseţa şi metamorfoza în bine – şi în spiritul acestei idei scriu cartea de faţă. În plus, aşa cum îmi spunea biograful Rinke Visser, din abis te întorci întotdeauna cu un “bulgăre de aur”.

2. Ce este abisul ?

În urmă cu mai mulţi ani, în cadrul conferinţelor pe care le ţinea la sediul Societăţii antroposofice, domnul Lazăr Paşca ne spunea o poveste cu tâlc, despre trei prieteni care au plecat într-o călătorie departe, dincolo de pragul ce desparte lumea fizică de lumea spirituală. Ce primejdii au întâlnit ei în drumul lor, ne putem face o idee daca ne amintim de lumea basmelor, în care călătorii treceau peste prăpăstii, prin păduri întunecoase cu creaturi sălbatice, balauri, zmei, vrăjitoare rele ce hrăneau fiarele şi alte fiinţe ale întunericului. Ele reprezintă, într-o formă imaginativă, pericolele sufleteşti pe care călătorul, pe drumul său, le întâlneşte şi trebuie să le învingă. Dintre cei trei prieteni, doar unul s-a mai întors. Din ceilalţi doi, unul şi-a aflat moartea, iar celălalt a înnebunit. Cel ce s-a intors a fost întrebat ce a văzut în călătoria sa şi el a răspuns că dincolo s-a întâlnit cu el însuşi.

Un alt basm impresionant şi sugestiv este “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, scris de Petre Ispirescu. Copilul nu voia să se nască pe pământ, până când nu i se promitea mai mult decat ce îi poate oferi viaţa în mod obişnuit. El îşi dorea “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi tatăl său i le-a promis, dar mai târziu nu a avut de unde să i le dea. Când a crescut, prinţul a plecat să le găsească şi după ce a trecut prin mai multe probe sufleteşti, a ajuns într-un castel unde locuiau trei prinţese frumoase şi unde a găsit ceea ce căuta. Preţul ce i s-a cerut la schimb a fost uitarea: să uite tot ce a trăit până atunci, să nu îşi mai amintească de cei dragi lui. El a trăit fericit o bună perioadă de timp, însă odată, vânând un iepure, a călcat din greşeală în Valea Plângerii, un loc unde i se interzisese să pună piciorul. Şi imediat i-a revenit amintirea despre el aşa cum era în viaţa pământească, despre părinţi, despre ceilalţi oameni – şi un dor nespus i-a produs o mare suferinţă. Încât nu a putut să mai facă nimic decât să plece în căutarea a ceea ce iubise cândva pe pământ. Iar la capătul acestei căutări îl aştepta moartea. În basm se descriu foarte sugestiv fuga sufletului de greutăţile vieţii si de efemeritatea ei în lumea suprasensibilă minunată şi ispititoare a lui Lucifer, uitarea şi căderea mai apoi in abisul disperării, urmată de moartea dată de Ahriman. Capacitatea de amintire este specifică Eu-lui, iar pierderea ei face referire la pierderea Eu-lui omului.

Toate acestea sunt procesele sufleteşti arhetipale prin care poate trece un suflet, descrise imaginativ în multe poveşti şi basme. Omului cu o conştienţă obişnuită apropierea sufletească de abis îi apare ca şi stare de depresie sau chiar de lipsă de sens, mergând până la starea de disperare profundă, când în suflet este numai beznă. Însă conştienţei clarvăzătoare, sau omului ce poate privi dincolo de lumea fizică cu “ochii sufletului”, abisul se înfăţişează drept loc populat de fiinţe create de mintea omenească: ideile spirituale pe care nu le-a înţeles până la capăt, prejudecăţile sale, fricile pe care le poartă în suflet, fapte ce îşi aşteaptă compensarea karmică, iar dincolo de acestea se pot revela legităţi şi entităţi spirituale.

william-blake-divine-comedy-infernoPrin dezvoltarea nobilă a sufletului, prin exerciţii de concentrare şi meditaţie date de ştiinţa spirituală, dar şi prin cunoaşterea de sine, omului îi pot creşte “aripi de suflet” şi poate trece peste abisul de la pragul lumii spirituale, fără a se pierde pe sine. Lumea fizică şi cea spirituală devin atunci una pentru el, aşa cum au fost ele dintotdeauna.

Însă în evoluţia omenirii, odată cu creşterea egoismului şi cu scindarea tot mai puternică dintre gândirea intelectuală şi suflet, abisul sufletesc sau prăpastia dintre lumea fizică şi lumea spirituală a crescut tot mai mult, până când a devenit de netrecut pentru majoritatea oamenilor. Doar foarte puţini se încumetau să îl treacă, una din căi fiind iniţierea din vechile misterii orfice, în Grecia antică. Însă a trece prin abis (sau prin Infern), a-ţi salva sufletul căzut pradă fiinţelor abisului, devenea tot mai greu, mai problematic, aşa cum se arată în legenda lui Orfeu în Infern. Acesta a încercat să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu a eşuat în a o salva, datorită îndoielii ce îi cuprinsese sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa intelectualizată, ce nu mai poartă in ea legile spiritului.

În evoluţia omenirii era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul sub-natural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală. Că omului i s-a dat deja forţa de a trece de abis putem vedea în călătoria în Infern a lui Dante, din Divina Comedie, sau în legenda lui Parsifal – “Cel ce străbate valea”- şi a sa căutare a Cupei Graalului.

3. O prezentare a unei experienţe personale

La Simpozionul de Paşti al Societăţii Antroposofice am ţinut o prezentare despre Taina Abisului, chiar în Sâmbăta Mare, când era momentul Coborârii în infern al lui Christos, după Moartea pe cruce. Prin coborârea în infern, în „închisoarea duhurilor” sau a sufletelor ce şi-au pierdut identitatea, Christos le-a dat puterea de a-şi regăsi şi exprima umanitatea din ele, chiar şi în acele grele condiţii sufleteşti. Ştiam acest lucru din experienţa mea în abis şi am considerat că este de datoria mea să o spun şi altora – deci am vorbit despre trăiri la prag, despre căderea în abis şi despre cum un om care a primit impulsul christic poate ieşi totuşi din abis, spre deosebire de un om care nu l-a primit niciodată în suflet. O astfel de personalitate ce s-a pierdut în abis şi a murit nebun a fost filosoful Nietzsche, o individualitate deosebită, “un luptător contra timpului său”. Rudolf Steiner îl admira mult pe filosoful german pentru curajul său extraordinar în gândire, nemaiântâlnit până atunci la niciun alt om. Ca şi Nietzsche ar fi evoluat omenirea – spunea Rudolf Steiner – dacă nu ar fi primit deloc impulsul adus omenirii prin Misterul de pe Golgotha.

Când am ţinut această prezentare, se impliniseră deja şapte ani de la momentul biografic al căderii mele, când eu însămi fusesem în situaţia de a ajunge doar o umbră pierdută în abis. Datorită faptului că mă aflam pe o cale spirituală, dar şi ca eveniment pre-destinat din biografia mea, căderea mea a fost o experienţă excepţională, deoarece am putut avea perceptii imaginative ale fenomenelor şi fiinţelor ce sălăşluiesc în abis. Atunci, în acea situaţie foarte dificilă, în care mă luptam neputincioasă pentru sufletul meu, a avut loc întâlnirea cu Eul Superior, cu Christos, ca cel mai important eveniment al vieţii mele. Şi astfel am înţeles taina ce se ascunde în prima faptă pe care Christos a făcut-o după moartea pe cruce, când, în Sâmbăta Mare, a coborat în infern, în abisul umanităţii, unde oameni-umbră rătăceau şi sufereau nespus. Prin prezenţa sa plină de iubire, de compasiune, Christos le-a reamintit despre fiinţa lor cea adevărată, daruind o nouă forţă omenirii: posibilitatea ca, chiar şi în această situaţie îngrozitoare, omul să îşi poată manifesta umanitatea din el şi astfel să poată ieşi din abis.

Unul din articolele pe care le-am scris la cateva luni de la evenimentul biografic al trăirii abisului a fost “O poveste de dragoste în infern”, pe care l-am publicat în revista de antroposofie on-line pe care o redactam pe atunci (“Pământ iubit”). În acest articol despre experienţa autobiografică a lui Dante în Infern am încifrat şi povestea reală a căderii mele în abis, o parte din trăirile mele sufleteşti, întâlnirea cu Eul Superior şi ieşirea din abis. Peste spaţiu şi timp, Dante Alighieri mi-a întins mâna şi m-a ajutat să înţeleg călătoria mea în infern, asemănătoare cu cea prin care el trecuse.

La vremea respectivă nu am putut scrie mai mult despre această experienţă personală. A fost nevoie de o lungă perioadă în care, pe de o parte, să înţeleg tot mai mult cele ce le-am trăit atunci, pe de altă parte să ajung să mă iert treptat pentru greşelile spirituale ce m-au condus la a cădea în prăpastia cea fără de lumină. Am fost şi eu în situaţia fiului rătăcitor din Evanghelia după Luca pe care Tatăl îl primeşte cu braţele deschise, căci “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar odată ce am înţeles că această cădere a mea făcea parte din planul meu de evoluţie, din misterele biografiei şi karmei mele, am putut să merg mai departe, să îmi regăsesc liniştea sufletească şi să o transform intr-o experienţă ce poate fi împărtăşită şi folositoare şi altor oameni. Nu mi-a rămas decât să acţionez în sensul cuvintelor lui Rudolf Steiner, adica să scot din această trăire înţelepciune: “Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;  Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Atât Taina abisului, cât şi Taina Răului, ambele făcând parte din cele şapte taine oculte, sunt mistere pentru fiinţele ierarhiilor spirituale, pe care ele vor să le lămurească. Omul, ce face parte din cea de-a zecea ierarhie spirituală, aflat pe calea dezvoltării libertăţii, este singurul care poate greşi, deoarece numai el are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Celelalte ierarhii spirituale nu pot greşi, ele sunt în permanenţă în legatură cu lumea spirituală şi fac binele. Un prieten drag şi înţelept, antroposof, mi-a spus că, prin faptul că am căzut în abis şi am şi perceput şi conştientizat aceste trăiri, lumea spirituală a putut privi împreună cu mine ce se întâmpla acolo şi totodată înţelege mai mult omul. Căci cum de un om poate alege greşit, cum de se poate rătăci şi cădea atât de rău, reprezintă un lucru pe care fiinţele ierarhiilor spirituale îşi doresc să îl poată înţelege.

4. Taina abisului în antroposofie: “Reprezentantul Omenirii”

Representative of HumanitySe spune că, pentru a putea trăi cu adevarat viaţa, trebuie mai întâi să poţi muri sufleteşte şi să reînvii. Goethe a exprimat acest lucru prin versurile: “Şi cât timp aceasta n-o ai, Această: Mori şi Devino !, Eşti doar un palid musafir Pe acest întunecat Pământ.“ In mod similar, cel ce trece prin nebunie şi o depăşeşte, îşi însănătoşeşte gândirea. În antroposofie, o apropiere de semnificaţia abisului este sugerată artistic în statuia creată de Rudolf Steiner şi de Edith Maryon, “Reprezentantul omenirii”. În statuie sunt reprezentate artistic procesele din sufletul omului, sau omul între Lucifer şi Ahriman. În stânga statuii se văd Lucifer şi Ahriman, ce îşi depăşesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Căci domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze numai în gândirea omului. Însă ei ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, în timp ce Ahriman este cel ce aduce moartea sufletului. Îl vedem deci pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi. El nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă şi urâtă şi capul spân, iar cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, este reprezentată în stânga sus, deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. În partea dreaptă a statuii, avem o a doua situaţie, când prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer nu poate suporta puritatea ce radiază din fiinţa plină de nobleţe a lui Christos şi se aruncă în abis, frângându-şi singur aripile de vultur. Ţine de Taina abisului faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte in abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat intr-o noua intelepciune, prin intermediul Duhul Sfânt.

5. Ce veţi găsi în cartea mea

În această carte veţi afla, pe lângă relatarea experienţei mele în abis, un studiu amplu asupra abisului, privit din mai multe puncte de vedere. Aici îşi vor găsi locul relatări ale trăirii abisului din literatură, reprezentări din artă, dar şi biografii ale celor ce au trăit ce înseamnă o cădere în abis, precum călătoria în Infern a lui Dante, în Divina Comedie. Un capitol îi este dedicat lui C.J. Jung, cu remarcabilele sale experienţe privitoare la călătoria în abis. Ceea ce iniţial a fost eveniment de destin pentru psihanalist, mai apoi a devenit coborâre deliberată în străfunduri sufleteşti, explorare ştiinţifică a zonelor ascunse ale sufletului uman, în vederea elaborării operei sale psihanalitice. Apropierea de abis, ca şi stare de depresie, este şi subiect al pshihologiei şi psihoterapiei. Deasemenea, pierderea totală a sufletului în abis, sau nebunia, va fi expusă, împreună cu cazul atât de special al lui Nietzsche. În ortodoxism avem pilda fiului rătăcitor, dar şi Scara virtuţilor a lui Ioan Scărarul, pictura de la Mănăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, în care sunt reprezentate artistic sufletele ce cad în abis şi posibila lor mântuire. În limba engleza, a te îndrăgosti se traduce prin “a cădea în iubire” (falling in love) şi aici înţelepciunea spiritului limbii aminteşte de legătura dintre abis şi sexualitate, pe care o tratez într-un alt capitol, împreună cu tema mitului sufletelor-pereche. Un alt capitol va fi despre trecerea de la vechea iniţiere la noua iniţiere, de la misteriile antice, la Ioan Botezătorul şi mai apoi la Parsifal, cu a sa căutare a Cupei Graalului. În antroposofie, taina abisului este legată de trăirile la pragul lumii spirituale şi face trimitere la eliberarea Sophiei din abis. Dar şi în plan social, Rudolf Steiner ne vorbeşte despre ceva ce putem deja observa în zilele noastre: abisul din planul social şi economic, disperarea pe care o resimt oamenii înlănţuiţi de sistemul bancar, prin datoriile financiare cărora nu le mai pot face faţă. Abisul nu mai este doar o stare sufletească, ci capată tot mai mult o expresie fizică în lumea în care trăim. Toate aceste aspecte, dar şi multe altele referitoare la semnificaţia abisului, le veţi putea intalni  în cartea la care lucrez. (scris de Delia Soare, 28 noiembrie 2014 si publicat in revista „Antroposofia”, nr. 11)

Indragostirea, calul negru si caderea in trup

Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea. (Gabriel Liiceanu)

Uneori ma gandesc ca daca cineva ar putea sa vada “conturul nevazut al sufletului” meu, cum asa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de stralucirile ca de licurici ce danseaza uneori in jurul capului meu… Sunt toate aceste ganduri, idei, posibile articole pe care imi doresc sa le scriu candva, dar din varii motive nu apuc sa le dau vreodata trup de cuvinte. Si nu stiu ce se intampla cu ele, poate mor, sau poate dupa un timp se reintorc intr-o lume a ideilor, de unde altcineva le primeste ca inspiratie si mai apoi le imprima in scris amprenta sufletului sau.

Pornind de la un film, despre o alegere esentiala

Unul dintre articolele pe care am vrut sa il scriu in urma cu ceva timp este despre filmul “Lebada neagra”, ce relua o tema importanta pentru mine, cea a omeniei si a egoismul din noi. Dar, prinsa in cele de zi cu zi, am tot amanat scrierea sa pana aproape am uitat de el. Iata subiectul filmului, pe scurt:

Gratioasa, dedicata si pura balerina ce este aleasa pentru rolul principal din “Lacul Lebedelor” se vede in sfarsit aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerina si de a face un spectacol de neuitat. In stradania de a o juca atat pe Lebada alba – rol ce se muleaza perfect pe firea ei – cat si pe sora ei malefica, Lebada Neagra, atat de diferita de ea – eroina intra intr-un vartej de ambitie, frustrare, erotism trezit si reprimat, gelozie, revolta fata de controlul exercitat asupra proprie-i vieti de mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, incat se pierde treptat in partea intunecata, inconstienta a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea pana atunci. De aici la nebunie si mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Exista un moment critic in film, cand balerina, in scenariile imaginative create de mintea ce ii scapase de sub control, este nevoita sa aleaga intre omenie si ambitie egoista: posibilitatea de a salva viata unei alte balerine rivale pe care o ranise fatal, pretul fiind ratarea participarii in scena finala a spectacolului ei de debut ca prim-balerina. Alege sa ascunda trupul balerinei ranite de moarte si sa apara pe scena mai radioasa ca oricand, ridicand sala in picioare cu prestatia extraordinara in rolul seducatoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea si rol este perfecta, pe culmea gloriei se bucura de succesul visat. Dar tot atunci realizeaza ca balerina rivala pe care o ranise si murea era chiar ea. Se ranise singura, sfasiata in propriile-i lupte launtrice si luandu-si viziunile mintii surescitate drept realitati in sine.

Undeva, pe drumul calatoriilor sufletesti ale fiecarui om, apar astfel de momente de rascruce, cand el este pus sa aleaga intre doua drumuri: drumul cel alb, cel care duce catre fiinta sa adevarata – un drum de sacrificiu de sine, in a salva un alt om ce sufera – si drumul cel negru, al egoismului personal, in care tot ceea ce conteaza este realizarea propriului vis, a ambitiilor personale, dincolo de suferinta provocata semenilor. Destinul sau pe mai departe, modul in care el se formeaza ca om, depind de alegerea facuta in momentele critice ale vietii.

Calul negru intra in scena

Mi-am reamintit de sarmana balerina ascultand de curand un audiobook cumparat mai demult, “Ce ne facem cu calul negru ? “, al lui Gabriel Liiceanu, in lectura autorului. Cu vocea sa deosebit de frumoasa, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasa si trista, despre calul alb si calul negru, despre indragostire, caderea in trup si despre ipocrizie.

Se porneste de la mitul lui Platon din “Phaidros”, in care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este vazut ca si atelaj inaripat tras de doi cai si condus de un vizitiu. In cazul zeilor, atat caii cat si atelajul sunt “buni si de vita nobila”, incat este usor si placut pentru vizitiu sa il conduca in fiecare zi inspre “campia adevarului”. Acolo, atat caii cat si vizitiul “se hranesc” prin contemplarea “fiintei adevarate” si astfel aripile cresc si se pastreaza sanatoase. In cazul celorlalte suflete, din care facem parte si noi, muritorii de rand, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultator, cumpatat si usor de condus – si de un cal negru, urat, rebel, nesatios, ingamfat, care nu asculta si incearca mereu sa devieze si sa rastoarne atelajul. In acest caz, evident, sa conduci carul si sa ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divina, nu este nici usor si nici placut. Sanatatea aripii se poate mentine numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hraneste” prin contemplarea valorilor eterne: valorile dreptatii, adevarului, binelui si frumosului in sine, pe care Platon le numeste “fiinta cea adevarata”.

In cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe carari abrupte si inguste, strapungerea boltii ceresti si mentinerea in acel loc in vederea contemplarii sunt extrem de dificile. Fiind impiedicata hranirea adecvata, aripile se imbolnavesc si incep sa pice, ca urmare aceste atelaje se rastoarna si cad pe pamant, iar sufletele respective isi iau “un corp de pamant”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iata, ne-a dus pentru prima data la pierzanie. Si o va mai face pe parcursul vietii noastre, dupa cum ne asigura domnul Liiceanu.

Deci, omul pe pamant, ce nu mai poate zbura, uita ca a avut vreodata aripi, intr-o alta lume si uita si hrana cereasca din acel timp… Odata ajuns pe pamant, el este nevoit sa consume hrana- surogat. Locul idelilor eterne, absolute din “campia adevarului” este luat acum de o realitate de mana a doua, formata din lucruri trecatoare, schimbatoare si coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte., pe care omul, uitand originalele, le ia drept adevarate.

Si totusi, si totusi… Miracolul indragostirii

Si desi povestea incepe cu o cadere si cu o uitare, Platon spune ca nu este totul pierdut. Exista un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta sa isi aminteasca de lumea supracereasca din care au venit si a le da un impuls inspre inmugurirea si cresterea din nou a aripilor: indragostirea. Din categoria “urme si resturi ale mancarii divine” pe pamant, procesul de indragostire este cel prin care se rupe valul compact al uitarii celeilalte lumi si se da posibilitatea omului de a contempla si nazui iar spre “fiinta pura”.

In “Phaidros”, Platon incearca sa ne convinga ca paradisul ne este inca accesibil si ca prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozitiile caderii. In aceasta lume in care valorile absolute sunt aproape uitate, fiinta de care ne indragostim devine astfel un prilej de amintire a fiintei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am cazut. (Imi amintesc acum – nu a trecut atat de mult timp de atunci – de momentul cand m-am indragostit ultima data: am ridicat neatenta ochii din calculator spre barbatul care mi se adresa cu o intrebare si, desi il stiam de ceva timp, mi-a aparut deodata intr-o aura de frumusete, bunatate si noblete de nedescris: Omul, arhetipul originar mi s-a dezvaluit deodata in fata ochilor mei uimiti si recunoscatori de revelatia coplesitoare primita prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un traznet care ne despica viata intr-un inainte si un de-acum incolo si care ne muta pe alta orbita a ei”, cum spune dl. Gabriel Liiceanu in minunata sa conferinta. “Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea.” (G.L.)

“Indragostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere in contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastra. O reimproprietarire divina. Ni se reaminteste acum ca ascendenta noastra este nobila, ca noi venim de pe campia adevarului si ca sufletul nostru poarta in el blazonul Fiintei pure”. (Gabriel Liiceanu). Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealalta lume care se suprapune peste cea de zi cu zi si astfel indragostitii au sentimentul ca traiesc intr-o lume vrajita, intr-un timp al lor in afara timpului celorlalti, intr-o continuitate ca de extaz. Numai ca, ne spune dl. Liiceanu, aici incepe drama indragostitilor, si anume ca indragostirea dureaza tot atat timp cat cei doi sunt capabili sa se mentina in aceasta stare extatica, de dincolo de ei. Dar, cu conditia noastra de fiinte limitate in spatiu si timp, nu este posibila zabovirea indelungata in starea exceptionala de indragostire. Intr-un final, cei doi recad in limitele proprii si ceea ce initial parea un legamant etern, o suprapunere perfecta a doua maini, redevine o intalnire intre doi oameni cu ritmuri diferite si adesea imposibil de sincronizat. Doua fiinte limitate, doua “monade” s-au intalnit cu speranta de a trai o iubire absoluta, fara limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajuta” din nou la caderea celor doi, cand acestia devin robiti placerilor trupesti. Caci inital, cresterea aripilor a echivalat cu o dez-povarare de trup. Si pentru a ramane asa, conform mitului platonician, trupul ar trebui sa fie doar prilejul indragostirii, iar nu telul ei. Calul negru, “mitocan, magar si lipsit de maniere”, cel ce reclama accesul neingradit la placerile trupului, ar trebui tinut sub control, domolit, educat, pentru a nu rasturna iar atelajul inaripat al indragostitilor la pamant si chiar in prapastie. Incepe la indragostiti lupta dintre calul negru, concupiscent si nesatios, si calul cel alb, plin de chibzuinta si bun simt, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „caderi in trup”.

Una din variantele de a tine calul negru in frau a fost de a-i trasa un spatiu ingradit, controlat in care el sa evolueze: monogamia, casatoria consfintita in fata lui Dumnezeu, asa cum ne-a propus-o crestinismul: “un singur barbat si o singura femeie se afla fata in fata, pentru intreaga viata, consumand senzualitatea cu moderatie maxima si sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat in conferinta domnului Liiceanu). Dar, se intreaba domnul Liiceanu, poate fi calul negru imblanzit, poate el renunta la galopurile lui ? Se poate trece peste contradictia in timp din vietile noastre, poate fi viata sexuala subordonata unui contract monogam extins la durata intregii vieti ? Cu rare exceptii, raspunsul este nu. Este suficient sa privim in jur, sau sa ne referim la istoria omenirii si la exemplele din literatura, pentru a ajunge la aceasta concluzie. Din pacate, rezolvarea aleasa in general este ipocrizia. Ipocrizia acoperita de valul marital, in care numai calul cel alb este prezentat la vedere in timp ce calul cel negru isi face de cap galopand ascuns in faldurile noptii, cand nu este vazut de ceilalti. Intre indivizii frustrati ai sentimentelor ucise de norma impusa, si intre fondul pulsional nestapanit al animalului din om, se pare ca ipocrizia este solutia preferata de majoritatea oamenilor la problema calului negru.

De la cei din manastiri, pana la inteleptii omenirii, se pare ca niciunul n-a reusit sa rezolve intr-o maniera convenabila aceasta problema a calului negru, dupa parerea domnului Liiceanu. Sondajele arata (daca mai era nevoie de ele) ca principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atractia fizica, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arata ca inca o data calul negru iese invingator.

Tinerea in frau

In conferinta dlui Liiceanu sunt cateva variante propuse de altii, dar care autorului nu i se par prea realiste, de ex., defularea impulsiunilor sexuale prin literatura, scriind texte fictionale, sau desfiintarea ipocriziei prin varianta “netloving” – retea in care multiplicarea relatiilor dintre sexe sa se faca “la lumina”. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan si grobian, in unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel si nu prea sfios… Totusi, aspectul posesivitatii si al geloziei in relatii nu par sa fie usor de rezolvat.

Problema calului negru – metafora pentru partea din om care nu poate fi tinuta in frau, si care in fiecare din noi “isi face incercarea “- ramane deschisa. Drama sarmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat si scapat complet de sub control. Ceva mai sus s-a incercat o rezolvare a problemei calului negru in plan intelectual, lasand intrucatva la o parte ideea de iubire si cea de responsabilitate. Dar puterea transformatoare a iubirii, nu actioneaza ea oare pana la a metamorfoza complet calul cel negru ? Poate ca am intrat eu iar in lumea ideilor absolute… Dar insusi domnul Liiceanu isi incheie atat de frumos conferinta sa “Ce ne facem cu calul negru ?”, vorbind tot despre iubire:

“Numai ca in iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge pana acolo incat, atunci cand, indragostind fiind, durerea de dinti a iubitei devine automat si a ta, dar totusi unul in care, cum spune atat de frumos Heidegger, noi ajungem sa ne transformam in ceea ce iubim, ramanand totusi noi insine. (…) Intrebarea este cat timp poate functiona inventia unui plaman cu care se respira in doi ?”

Conferinta lui Gabriel Liiceanu o gasiti aici:

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/pages/08_06_iunie/[articol]Liiceanu_Ce_ne_facem_cu_calul_negru_Orizont_mai.pdf

Imblanzirea

Mai este o „metoda de imblanzire a calului negru”, data in antroposofie. Aici, calul negru din imaginatiunea atelajului inaripat data de Platon este numit „dublu” si trebuie recunoscut prin cunoasterea de sine si transformat, prin constientizare, meditatie si exercitiile insotitoare date de Rudolf Steiner. Dar despre asta, alta data. Sau ii las pe altii, care stiu mai bine, sa vorbeasca despre ea.

(articol de Delia Soare)

Sfinţi şi păcătoşi (including English version)

See the English version at the link: https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/09/saints-and-sinners/

Un articol mai vechi al meu, in care am încercat să arăt legătura dintre ortodoxism şi ştiinţa spirituală (antroposofie). A înţelege ortodoxismul – pe care îl criticam cândva pentru atitudinea de tipul „crede şi nu cerceta”, dar pe care l-am descoperit tot mai esoteric şi mai profund – este una din temele majore din viata mea. În plus, articolul abordează o altă temă de interes pentru mine, tema abisului, văzută atât din perspectiva ortodoxă, precum şi din cea a antroposofiei.

Între timp, părintele Teofil Paraian, pe care îl amintesc în articol, a trecut pragul dincolo şi îmi exprim cu această ocazie admiraţia pentru el şi pentru alţi părinţi ai ortodoxismului românesc, şi nu numai.

Scriu aceste rânduri pornind de la un interviu dat de unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii ortodoxe române, părintele Teofil Paraian, interviu citit într-un număr recent al revistei Formula As. [1]

Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Părintele Teofil Paraian spunea în acest interviu că dacă nu ar fi ajuns la comorile ortodoxiei, ar fi fost poate antroposof. Foarte tânăr fiind şi frecventând un cerc de antroposofi, era fascinat de ideile antrenante pe care le auzea la antroposofi, idei care explicau şi semnificaţia gesturilor de cult din biserică.

Şi totuşi, mai spune părintele, antroposofia se ocupă să îl înţeleagă pe om, în timp ce el îl căuta pe Dumnezeu. Acesta este unul dintre reproşurile care li se aduc antroposofilor de către unii reprezentanţi ai bisericii ortodoxe: cum că antroposofii încearcă să îl pună pe om în locul lui Dumnezeu. Iată ce spune Rudolf Steiner, în ciclul Viaţa între moarte şi o nouă naştere (GA 37):

„Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Iisus Christos vrea să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că Dumnezeu trăieşte ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Iisus Christos face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa şi puterea: „Voi toţi sunteţi Dumnezei !”. Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: „Veţi fi ca Dumnezeu”. Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Christos, rostesc o frază cu acelaşi conţinut: Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu. În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: Tu eşti un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu.” Este extrem de important cine anume rosteşte aceste cuvinte, precum şi atitudinea cu care omul le primeşte în suflet. Christos subliniază devenirea, evoluţia sufletesc-spirituală treptată, prin strădanie, în timp ce Lucifer amăgeşte omul că este deja un Dumnezeu, că nu trebuie să depună efort pentru aceasta.

Antroposofie sau ortodoxism ?

Antroposofia nu este o religie, ci o cale de iniţiere profund creştină, care priveşte Evenimentul de pe Golgota, când Iisus Christos a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat, ca fiind evenimentul central al evoluţiei omenirii. Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Fiul său pe pământ să devină om şi de atunci îl avem pe Christos, Dumnezeu-Om, ca ideal, ca model spre care tinde fiecare om în evoluţia sa – conştient sau mai puţin conştient. În ce măsură reuşeşte un om să se apropie de fiinţa lui Christos, aceasta se poate vedea din relaţiile sale cu ceilalţi oameni, din modul său de a se raporta la existenţa cotidiană.

Părintele Teofil Paraian, ca şi alţi mari părinţi şi duhovnici ai ortodoxiei, insistă asupra faptului că mântuirea omului se poate face numai prin Biserică, adică prin participarea regulată a creştinului ortodox la slujbele bisericeşti şi prin rugăciune. Acest lucru îşi are temeiul său, deoarece Biserica Ortodoxă Română este un cult religios. Biserica ortodoxă nu încurajează gândirea independentă a omului, ci creştinul ortodox trebuie să ducă un trai bazat pe normele de conduită morală date prin ea. Printr-un mare accent pe care îl pun pe smerenie, reprezentanţii Bisericii ortodoxe încearcă să combată influenţa lui Lucifer în sufletul omului, acesta fiind văzut ca acela ce îl duce pe om în păcat şi îl îndepărtează de Dumnezeu. Într-adevăr, Lucifer, spiritul rebel, este cel care i-a insuflat omului dorinţa către libertate, către independentă în gândire şi cunoaştere. Pe calea de cult ortodox, apropierea de Sfintele Taine se face în primul rând prin participarea la slujbă şi prin rugăciune – deci se lucrează cu forţele sufleteşti de voinţă şi simţire. În antroposofie, ca şi cale de iniţiere, omul porneşte de la gândire în înţelegerea lumii şi a propriei fiinţe.  Din antroposofie aflăm că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală: spirite ale libertăţii, având o libertate conştientă şi pătrunsă de iubire si responsabilitate. Deocamdată, omul nu este liber, ci se află pe calea către libertate. Problemele încep atunci când, ispitit de Lucifer, el se consideră DEJA liber, fără să fi ajuns la înţelegerea reală a ceea ce înseamnă libertatea. Atunci se poate îndepărta de legile divine, de Dumnezeu, atrăgând inevitabil şi acţiunea lui Ahriman – spirit al morţii – în viaţa sa sufletească.

Părintele Teofil Paraian mai spunea că după ce a aflat de antroposofie şi mai apoi descoperit şi comorile ortodoxiei, a luat hotărârea să îl urmeze pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care era sfânt, şi nu pe Rudolf Steiner, care era antroposof. Trebuie să menţionăm aici că pe calea antroposofică nu există împărţirea în „sfinţi” şi „păcătoşi”, ci antroposofii sunt oameni care se străduiesc să devină mai buni în mod conştient, să ajungă să se unească în suflet cu Christos – arhetip al Omului.

Pilda fiului risipitor

Ce este un om sfânt, conform Bisericii ortodoxe? Un om sfânt este cel care duce o viaţă extrem de curată din punct de vedere moral şi este recunoscut ca sfânt de către Biserică. De obicei, sfinţii sunt oameni ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind departe de lume cu ispitele ei. Ce se întâmplă cu noi, oamenii obişnuiţi, care trăim în lume, ce şansă de mântuire avem noi?

Să încercăm să lămurim puţin cum este cu oamenii sfinţi şi oamenii păcătoşi.

Părintele Arsenie Boca, cel mai mare duhovnic din ortodoxia românească, spunea: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Arhetipurile de sfânt şi păcătos apar descrise în Evanghelia după Luca, în pilda despre fiul rătăcitor, spusă de Iisus Christos: un om avea doi fii, unul asculta de tatăl său şi îl slujea cu credinţă, iar celălalt i-a cerut tatălui partea sa de avere şi a plecat în lume. Fiul al doilea s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. După ce a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi fiul trăia în mare lipsă. Atunci el s-a angajat îngrijitor la porci şi tânjea şi după cele ce mâncau porcii, atât era de sărman de-acum. Şi atunci el şi-a dat seama că a greşit şi s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Ştim că tatăl său l-a primit cu braţele deschise, îmbrăcându-l cu haine scumpe şi tăind viţelul cel gras şi bucurându-se foarte pentru cel ce „era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Averea fiului risipitor se referă la potenţialul său spiritual, pe care el l-a jertfit pe plăceri, părăsind casa tatălui său, adică împărăţia spirituală a lui Dumnezeu. Împărăţia străină în care s-a dus este lumea de iluzii şi amăgiri a lui Lucifer. Iar porcii pe care îi hrănea arată decăderea sa în lumea poftelor. Faptul că tatăl, când îl primeşte înapoi, “taie viţelul cel gras”, reprezintă transformarea forţelor sufleteşti inferioare de vointa în intuiţie, iar hainele cele scumpe reprezintă trupul învierii. Privirii clarvăzătoare, voinţa nespiritualizată îi apare la pragul lumii spirituale ca un taur deformat („viţelul cel gras”). Rudolf Steiner explică acest lucru în ciclul Macrocosmos şi microcosmos (GA 119): la trecerea corectă a pragului lumii spirituale se pot vedea părţile din suflet căzute sub stăpânirea lui Lucifer, în Păzitorul Pragului. Discipolului i se infăţişează una sau o combinaţie a celor patru arhetipuri ale forţelor sufletului: caricatura vulturului, reprezentând gândirea netransformată încă de către forţele Eului; cea a leului, pentru simţirea netransformată; cea a taurului, pentru voinţa netransformată şi caricatura-om („vrăjitoarea”) pentru Ego-ul netransformat încă de către forţele de iubire ale inimii. Discipolul spiritual îşi poate da seama astfel de ceea ce mai are de transformat în sufletul său şi la ce trebuie să renunţe la intrarea în lumea spirituală. Dar există şi posibilitatea ca omul să treacă pragul lumii spirituale evitând întâlnirea cu Păzitorul Pragului, cu ajutorul lui Lucifer, lăsându-se ademenit de false viziuni, de trăiri extatice. El ajunge astfel nu în adevarata lumea spirituală, ci în „împărăţia spirituală” a lui Lucifer, unde este stors de forţele de viaţă şi lăsat apoi să cadă pe fundul abisului, pradă lui Ahriman.

Scara virtutilor si Taina abisului 

În această pildă se atinge una dintre cele 7 taine ale ocultismului, Taina abisului, care are legătură cu mântuirea lui Lucifer în sufletul omului prin acţiunea Sfântului Duh. În una din Dramele-Mister (Rudolf Steiner, Trezirea sufletelor, GA 14), se spune:

„Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Cum se regăseşte această înţelepciune despre omul sfânt şi omul păcătos în ortodoxia românească? M-a impresionat renumita frescă de la Mânăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, numită Scara virtuţilor, a sfântului Ioan Scărarul. Iată nişte reproduceri ale acestei fresce:


Se poate vedea aici omul sfânt, urcând pe scara către Dumnezeu, călăuzit de îngerul său păzitor. Fiecare treaptă pe care o urcă este o virtute sufletească câştigată cu multă strădanie, iar cu fiecare treaptă îngerul se apropie şi mai mult de om, purtând coroana de aur a Eului Superior. Omul sfânt urcă pas cu pas, plin de credinţă, răbdare şi smerenie pe scara virtuţilor şi la capătul ei îngerul îi pune pe cap coroana de aur a îndumnezeirii.

Şi avem reprezentat şi omul păcătos, cel care cade de pe scara către Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitelor luciferice sau judecăţilor ahrimanice: fiinţele demonice ce îl trag pe om în abis, încercând să îl facă să uite de partea divină din sufletul său.

Dar în frescă vedem că mai este o şansă şi pentru acest om păcătos să revină pe scară: acolo sus este un alt înger, având o lance cu care îi străpunge pe demoni şi îl eliberează pe om de sub stăpânirea lor. Este vorba despre Arhanghelul Mihael, conducătorul cetelor îngereşti şi purtătorul gândirii cosmice, după cum este descris el în antroposofie. El îl ajută pe omul disperat, ce cade în abis şi care îi cere ajutor lui Dumnezeu-Tată, să se recunoască drept fiinţă spirituală şi să conştientizeze procesele sufleteşti prin care trece. Lancea este lancea gândirii, iar fiecare astfel de fiinţă astrală străpunsă de lance, deci conştientizată şi înţeleasă până la capăt în apariţia şi evoluţia ei în sufletul omului, este transformată într-o calitate sufletească: în virtutea care era iniţial, până să cadă sub stăpânirea forţelor luciferice şi ahrimanice. Deci cu ajutorul lui Mihael – arhanghelul numit şi „faţa lui Christos” – omul poate reveni pe scara către Dumnezeu.

O reconciliere posibila

Revenind la ceea ce spunea în interviu Părintele Teofil Paraian, cum că singura cale de mântuire a omului este prin Biserică: avem deci şi o cale de mântuire pornind de la conştientizare, de la gândirea vie, spiritualizată, în încercarea de a înţelege intenţiile lui Dumnezeu cu omul, cu lumea. Este calea propusă de antroposofie, pentru omul care trăieşte în lume şi care nu se mai mulţumeşte doar cu ce îi oferă Biserica, ci are nevoie de a găsi răspuns la întrebările existenţiale ce trăiesc în sufletul său. Desigur, mersul la biserică, practica religioasă şi antroposofia nu se exclud, poţi fi un bun creştin ortodox şi totodată antroposof. „Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun, capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.”[2] (de Delia Soare, publicat în aprilie 2009 în revista Pământ iubit)

[1] Web: http://www.formula-as.ro/2009/858/spiritualitate-39/parintele-teofil-paraian-10831.

[2] Petre Papacostea, prefaţa ciclului Pietre fundamentale pentru cunoasterea misterului de pe Golgota, Rudolf Steiner, Editura Univers Enciclopedic.

O poveste de dragoste în Infern

Un articol drag al meu, poate cel mai putin citit, comentat sau inteles de catre ceilalti oameni. Am incifrat in el marea cadere din viata mea, dar si intalnirea cu Eul Superior. Peste spatiu si timp, Dante Aligheri mi-a intins mana si m-a ajutat sa inteleg care este taina abisului, am putut descifra trairile sufletesti prin care am trecut atunci si asa m-am si eliberat de ele. Candva, sper sa am si puterea sa le povestesc. Abisul, prapastia dintre lumea fizica si lumea spirituala, este doar o creatie a mintii omenesti, neavand o existenta obiectiva asa cum pare cand esti sufleteste in el. Dar scrierea sa a insemnat pentru mine o lupta launtrica, o intrare – intentionata si in deplina constienta de data acesta – in padurea intunecata a subconstientului, inarmata doar cu lancea de lumina a gandirii si calauzita de dorinta de a afla adevarul, conform indicatiilor lui Dante si lui Rudolf Steiner. Constientei obisnuite, caderea in abis ii apare ca si traire de depresie sau chiar de disperare profunda, cand in suflet are numai bezna, nemaigasind nici o lumina. Constientei clarvazatoare, sau omului care poate privi si cu ochi de suflet, abisul i se infatiseaza drept loc populat de fiinte create de mintea omeneasca – prejudecatile sale – dincolo de care se pot revela legi si entitati spirituale. Cand a fost publicat in revista de antroposofie „Pamant iubit”, articolul avea un subtitlu sugestiv: „Despre puterea nebanuita a prejudecatilor”.

Omului ii pot creste aripi de suflet, prin dezvoltarea nobila a sufletului si prin exercitii de concentrare si meditatie date in stiinta spirituala, si atunci el poate zbura lin peste aceasta prapastie. Lumea fizica si cea spirituala devin una pentru el, asa cum au fost ele dintotdeauna.

În Divina Comedie, Dante descrie călătoria sa iniţiatică în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în fine, ascensiunea în Paradis, terminând cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Ceea ce a trăit Dante atunci, ca om al Evului Mediu, prin coborârea sa în Infern, este în acelaşi timp o problemă a omului zilelor noastre, după cum se va putea vedea în cele ce urmează.

În Vinerea Mare, Dante, rătăcit într-o pădure de unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor – simbolizând aici starea de extaz, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică – forţele inferioare ale corpului său astral. Poetul este cuprins de spaimă, dar o umbră îi vine în ajutor: poetul Virgiliu, al cărui mod de a gândi el îl admira foarte mult şi care îl călăuzeşte prin Infern şi prin Purgatoriu.

Împreună cu Virgiliu, poetul coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau chiar persoane dispreţuite de Dante. Conform concepţiilor sale catolic-creştine, Dante i-a judecat pe toţi aceştia în sufletul său, formulându-şi anumite idei despre ei şi dându-le câte un loc în „lumea sa morală”, considerând că locul lor este în Infern. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului.

Printre umbrele de îndrăgostiţi celebri care se roteau înlănţuite prin vârtejuri de vânt şi uragane în cercul al V-lea al Infernului, rezervat celor care au păcătuit din dragoste, atenţia lui Dante este atrasă în mod deosebit de două umbre care şi-au pierdut viaţa din iubire: Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta, fratele mai mic al lui Gianciotto – cel care îi fusese impus ca soţ Francescăi, printr-o căsătorie forţată. Soţul înşelat i-a suprins pe cei doi îndrăgostiţi şi i-a înjunghiat pe loc, cuprins fiind de gelozie. Şi astfel i-a trimis în vârtejul fără de odihnă al Infernului, alături de alţi adulterini celebri, ca Tristan si Isolda, Paris si Elena, etc. Cei ce ajung în acest loc al Infernului sunt cei ce s-au lăsat stăpâniţi de pasiuni, cei vinovaţi de adulter, cei care s-au sinucis din iubire, iar aici au ajuns doar sărmane umbre îngrozite ce şi-au pierdut memoria, identitatea şi sunt spulberate de vântul nemilos – opusul vântului blând prin care este descris Duhul Sfânt în Evanghelii. La intrarea în Infern, următoarele cuvinte îi întâmplină pe nefericiţii ce ajung până aici:

Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intrati aici. (Cântul III, 9)

Infernul ne apare ca loc lipsit de lumină:

Intrăm în lumea mută de lumină… (Cântul V, 29)

şi aici este vorba despre lumina gândirii. Cititorului, Dante îi atrage atenţia că lucrurile pe care el le descrie în Divina Comedie nu pot fi înţelese cu adevărat decât cu o gândire sănătoasă:

Voi cei ce-aveţi gândirea sănătoasă
Miraţi-vă de înţelesul ce se-ascunde
Sub vălurile acestor versuri stranii. (Cântul IX, 61-63)

Prin gândire sănătoasă, se înţelege aici gândirea vie, cea care are spiritul în ea şi care creşte conform legilor lumii spirituale. Poetul se poate descurca în Infern tocmai fiindcă este călăuzit de Virgiliu, ce simbolizează raţiunea.

În acest loc al infernului sunt cei ce şi-au pierdut capacitatea de a gândi sănătos, din pricina abandonării în lumea pasiunilor. În limba română, avem zicale foarte sugestive în acest sens: „pasiunea întunecă minţile”, „s-a îndrăgostit şi şi-a pierdut capul” etc. Rudolf Steiner spunea că Lucifer încearcă să îl facă pe om un „om fără cap” – omul cuprins de pasiune, ce nu mai poate gândi raţional, în timp ce Ahriman încearcă să îl facă pe om numai „cap” – omul fără sentimente, având numai gândirea lipsită de viaţă a intelectului.

Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul în adînc de iad să piară. (Cântul V, 106)

spune Francesca la un moment dat, referindu-se atât la făptaşul în plan fizic – soţul ei, care conform dogmei creştine, urmează să ajungă la rândul lui în Infern –, dar şi la autorul moral al acestei fapte: Lucifer. Într-adevăr, pe fundul Infernului, Dante vede un un lac îngheţat în care se află prins Lucifer.

În momentul în care Dante arată un interes real pentru cei doi îndrăgostiţi şi vrea să le afle povestea, vântul cel rău se potoleşte şi o lasă pe Francesca să îi vorbească. Şi atunci Dante poate asculta ce-i spune Francesca despre iubirea-pasiune, ascultând totodată şi vocea propriului suflet chinuit:

Iubirea ce-n suflet gingaş grabnic prinde,
l-a prins pe ăst de mândra mea făptură,
ce smulsă-mi fu în chip ce tot jignind e.

Iubirea, cea ce neiubirea nu o îndură,
de chipul ei am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, îmi bântuie-n simţire. (Cântul V, 100-105)

Francesca descrie în continuare greutatea de a-ţi mai putea aminti ceva in Infern; capacitatea de a-şi aminti este calitatea specifică Eu-lui:

Când eşti căzut, nimic nu e mai greu
decât să-ţi aminteşti de vremurile fericite,
– răspunse ea – şi-al tău maestru-o ştie. (Cântul V, 121)

Infernul pe care îl înfăţişează Dante în Divina Comedie este un loc creat în sufletul său, ce îl separă de lumea spirituală şi în care el se întâlneşte imaginativ cu propriile sale judecăţi la adresa sa şi a altor oameni, conform concepţiei sale catolic-creştine de a privi lumea.

În urmă cu 15 ani faţă de momentul coborârii sale în Infern, Dante auzise despre tragica poveste de dragoste a contemporanilor săi Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta şi îşi formase o anumită judecată despre cei doi, le dăduse un loc în Infern în „lumea sa morală”, conform concepţiilor sale catolic-creştine, considerând că cei doi au murit fără să aibă timp să se pocăiască şi deci să se poată mântui. Putem spune că Dante şi-a condamnat atunci şi propriul său suflet cuprins de pasiune; iar întâlnirea cu Francesca şi Paolo este întâlnirea cu propriul suflet căzut sub stăpânirea pasiunilor.

Omul, prin gândurile şi reprezentările pe care şi le face despre lume, interiorizează şi re-creează lumea în propriul său suflet. Fiecare om este „o lume în devenire”, la care el lucrează în permanenţă de-a lungul întrupărilor sale. Trecând pragul lumii spirituale, prin iniţiere sau după moarte, omul se află în propria lume sufletească, pe care el însuşi a creat-o. Ceea ce înainte îi apărea ca lume interioară – lumea sa sufletească, după trecerea pragului, îl întâmpină ca şi lume exterioară. Gândurile, faptele, sentimentele, forţele sale sufleteşti sunt realităţi ce îl întâmpină din exterior, la fel cum aici pe Pământ ne întâmpină din exterior copacii, animalele, oamenii, formele de relief, norii, soarele etc.

Aici este atinsă o problematică delicată: ce înseamnă a-i judeca pe ceilalţi oameni şi mai ales a-i judeca pe cei ce au trecut deja pragul morţii – şi care devin astfel „prizonieri” ai judecăţilor celorlalţi oameni despre ei. Există în limba română o altă zicală înţeleaptă: „despre morţi, numai de bine!”, care face referire tocmai la acest lucru.

În lumea imaginativă, realităţile spirituale de care ne apropiem cu iubire îşi relevă propria fiinţă, în timp ce cele de care ne apropiem cu o atitudine de judecată, de neîncredere sau ireverenţioasă ne apar drept fiinţe schimonosite, monstruoase, care ne atacă.

Francesca a existat ca om în realitatea fizică, dar în acelaşi timp ea reprezintă şi sufletul lui Dante, la fel cum Virgiliu – călăuza lui Dante prin Infern – este personificarea luminii raţiunii, iar Beatrice, cea pe care Dante a iubit-o şi idealizat-o în lumea fizică, personifică dincolo de prag forţa de iubire curată din sufletul lui Dante. Beatrice este cea care îl trimite pe Virgiliu în ajutorul lui Dante.

Ascultând-o pe Francesca povestind, Dante este foarte impresionat de cele ce spune ea:

În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plângea cealaltă-atât, încît, de compasiune,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,
cãzui cum cade-un trup ce moare. (Cântul V, 139-142)

Prin faptul că o ascultă cu adevărat şi simte compasiune faţă de ea şi faţă de Paolo, Dante îi ajută pe cei doi îndrăgostiţi să îşi recapete capacitatea de a-şi aminti şi le dă impulsul de a se elibera din Infern; şi totodată îşi salvează propriul suflet cuprins de pasiune.

Prin compasiune, Dante aduce în Infern forţa lui Christos; el face în lumea sa sufletească o faptă similară cu ceea ce a facut Christos după răstignirea pe cruce şi moarte, când „cu moartea pe moarte călcând” a coborât în Infern, în lumea celor damnaţi şi le-a redat demnitatea de Eu, posibilitatea sa se elibereze. Ca urmare, Dante poate merge mai departe să treacă şi de Purgatoriu şi să o întâlnească pe iubita sa Beatrice în Paradis. Compasiunea faţă de Francesca, faţă de sufletul cuprins de pasiune, este ceea ce îl ajută pe Dante să ajungă la Beatrice cea pură şi înţeleaptă. Din sufletul pasional se naste înţelepciunea: Lucifer este mântuit.

În cartea sa Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii, vorbind despre unul dintre dialogurile lui Platon, Banchetul, Rudolf Steiner explică cum înţeleapta preoteasă Diotima, pe care Socrate o întâlneşte în plan fizic şi cu care are o discuţie profundă, este totodată şi cea care trezeşte „femeia lăuntrică înţeleaptă şi pură” din sufletul lui Socrate.

Coborârea lui Dante în Infern ne duce cu gândul la vechile misterii orfice din Grecia antică: Orfeu în Infern, încercând să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu eşuează în a o salva, datorită îndoielii care îi cuprinde sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa.

În evoluţia omenirii, era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul subnatural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală.

„Francesca sunt chiar eu”, ar putea spune omul zilelor noastre. Căci Francesca este şi o fiinţă arhetipală; ea reprezintă sufletul omului modern, prins între gândirea intelectului şi iureşul pasiunilor, dar tinzând mereu către iubire:

L’amor che muove il sole e l’altre stelle…

Iubirea ce mişcă soarele şi alte stele…(Cântul XXX, 145)

(Delia Soare – publicat în „Pământ iubit”, dec. 2009)

Cui i-e frică de Pescăruşul Jonathan Livingston ?

Motto:       „Din punctul de vedere-al aerului, 
                 soarele-i un aer plin de păsări, 
                 aripă în aripă zbătând. 
                 Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, 
                 cu aripi crescute înlăuntru,
                 care bat plutind, planând, 
                 într-un aer mai curat – care e gândul !”

                 (Nichita Stănescu –“Laudă omului”)

Am recitit deunăzi “Pescăruşul Jonathan Livingston”, parabola spirituală publicată pentru prima dată în 1970 în Statele Unite. Cartea a avut de-a lungul vremii un succes de public extraordinar, vânzându-se în milioane de exemplare şi fiind tradusă în nenumarate ţări, record comparabil cu cel al “Micului Prinţ” a lui Antoine de Saint-Exupery şi cu cel al recentei “Mănâncă, roagă-te, iubeşte” , de Elizabeth Gilbert.

Lectura cărţii am reluat-o în urma unei discuţii cu o prietenă, dezbătând noi diferite variante despre cum se pot câştiga bani mai mulţi, dacă nu ai vreun talent nemaipomenit pentru afaceri. Una dintre ele era scrierea unei astfel de cărţi al cărei substrat spiritual real, născut din căutarile şi trăirile autorului, poate avea ca rezultat aprecierea unanimă a cititorilor săi, aducându-i o bunăstare binemeritată creatorului ei. Manuscrisul cărţii “Pescăruşul Jonathan Livingston”, scris de Richard Bach – pilot şi mecanic aviatic, fusese refuzat de mai multe edituri, înainte de a fi publicat de un editor care i-a intuit potenţialul. Discuţia noastră despre „a face bani” era mai mult sau mai puţin serioasă, dar mi-a readus în atenţie povestea pescăruşului Jonathan.

Nu îmi aminteam prea mult din carte, trecuseră ceva ani de când o citisem. Era despre un pescăruş mai deosebit decât ceilalţi din stol, care voia să fie liber de reguli, de prejudecăţi şi să zboare cât vrea el, pe unde vrea el, aşa cum vrea el – şi căruia chiar îi reuşeşte acest lucru. Cam asta este tot ceea ce îmi venea în minte din conţinutul ei. Da, şi faptul că o citisem într-o perioadă mai dificilă din biografia mea şi că Jonathan Livingston îmi dăduse atunci un impuls să încerc să fac nişte schimbări radicale în viaţa mea, aşa cum faci într-un joc în care personaje, locuri, preocupări nu te mai mulţumesc deloc; şi le iei şi muţi locul personajelor, înlocuieşti, schimbi roluri, aşa cum îţi doreşti tu, demiurg de necontestat al unei lumi ideale create în capul tău. Zborul meu de pescăruş Jonathan s-a terminat atunci într-un picaj fulminant şi cu o mulţime de pene zburătăcite în toate părţile, pe care cu greu le-am mai adunat apoi. Dupa ani si ani, încă mai resimt efectele acelui zbor nereuşit, deşi unele din aceste efecte s-au dovedit în final benefice, urmând ele o înţelepciune ascunsă a destinului. Se pare că am fost atunci mai degrabă un Icar naiv ce în planurile sale măreţe de zbor a omis să ia în considerare şi efectul caloric al soarelui asupra cerii cu care îşi lipise de spate aripile în zboru-i spre înalt.

În acest context,  gândul la Pescăruşul Jonathan Livingston îmi trezea un fel de antipatie, dar şi o mare curiozitate să înţeleg, nu atât cauzele eşecului zborului meu, evidente între timp, ci mai mult legatura mea sufletească cu această carte.

Pe spatele cărţii mici şi atât de subţiri am citit mai întâi câteva rânduri de prezentare, suficiente cât să trezească interesul cititorului:

Pescăruşul Jonathan Livingston este, după “Micul Prinţ”, cea mai citită parabolă modernă. Nu, nu este important că povestea vorbeşte despre ordine şi dezordine, despre conformism şi disidenţă, despre cârdul care cârâie şi solitarul care tace şi zboară. Nici relaţia maestru-discipol despre care nu mai rămâne nimic de spus după ce citeşti cartea nu e cel mai important lucru în această istorie şi nici exemplara lecţie de libertate pe care o primim. Important este însa felul în care răspunde pescăruşul Jonathan Livingston la nedumerirea tânărului său prieten: “Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă”. Citiţi răspunsul pe care îl primeşte învăţacelul şi veţi descoperi sensul parabolei şi ceea ce e cu adevărat important în ea.

Am recitit deci cartea despre zbor, să aflu răspunsul lui Jonathan, răspuns pe care acum îl presimţeam, dar care nu îmi rămăsese deloc în minte din lectura de demult.  De la zborul jos, primitiv, împreună cu cârdul de pescăruşi – zbor doar ca mijloc de supravieţuire, de căutare a hranei, până la zborul elevat, exersat îndelung după propriile reguli – zborul de dragul zborului, şi mai apoi părăsirea paradisului pescăruşilor şi reîntoarcerea lui Jonathan în cârdul de pescăruşi ce-l renegaseră cândva, spre a-i învăţa şi pe ei arta zborului, ceea ce îmi rămăsese ca impresie la prima lecturare fusese doar ideea de zbor, sentimentul extraordinar de libertate. Şi că nu trebuie decât să îţi doreşti să zbori cât mai sus şi vei putea, dacă eşti suficient de curajos. La această a doua lecturare şi dobândind eu ceva mai multă experientă de viaţă între timp, m-au impresionat la fel de mult strădania susţinută a pescăruşului înspre exersarea şi înţelegerea zborului, altruismul şi modestia sa. Sunt tocmai calitaţile ce îi asigură lui Jonathan un zbor lin, controlat, fără apropieri bruşte şi orbitoare de soare şi căderi în vălătug întunecat de pene frânte. 

“Un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuşi”, îi învaţă Jonathan pe discipolii săi înaripaţi. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spune în lucrările sale de antroposofie că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală, spirite ale libertăţii. Marea misiune a omului este să introducă libertatea în lume şi, odată cu ea, ceea ce se numeşte în adevăratul sens al cuvântului iubire. În Filosofia Libertăţii, Rudolf Steiner arată că omul poate deveni liber mai întâi în domeniul gândirii.

Se spune: “gândirea are aripi”, “gândul zboară”. Privim cu nostalgie de pe ţărm şi ne trezeşte un dor de libertate zborul lin al unui pescăruş în aerul străluminat de deasupra mării. Zborul mândru şi înalt spre soare al vulturului este o altfel de chemare spre libertate, ca o eliberare de greutatea materiei, mult dincolo de cele mai înalte culmi. Iar zborul aripilor albe dantelate ale porumbelului pe albastrul intens al cerului ne aminteşte de o libertate blânda, ce parcă alină şi vindecă sufletul.

“Pasărea este în esenţă un gând, un gând care trăieşte şi zboară. (…) Penele corespund aceleiaşi forţe care face din creierul omenesc creator de gânduri.” (R. Steiner, Omul în raport cu animalele şi spiritele elementare, GA 230). Rudolf Steiner ne îndeamnă să depăşim stadiul de intelectualism pentru a ajunge la o intuiţie artistică, în care putem găsi corespondenţele dintre om şi univers, dintre microcosmos şi macrocosmos. Orice lucru din această lume este un semn pentru cel care ştie să-l descifreze. A citi această scriere secretă a lumii înseamnă a înţelege tainele universului. “Pentru sufletul dotat cu un simţ just, capabil de a simţi natura în toate frumuseţile sale, nu există ceva mai mişcător decât resimţirea acestei intime înrudiri dintre gândirea omului şi penele păsărilor. Putem resimţi aceasta într-un mod absolut concret şi, după ce vom câşiga o anumită obişnuinţă în aceste experienţe, vom ajunge să ştim cu exactitate în ce momente avem gânduri ca un vultur, ca un păun sau ca o vrabie.”

Apelul înălţimilor sau chemarea ispititoare a vulturului este ispita în sufletul omului de a-şi crea o lume în propriul cap, urmărind eliberarea de îndatoririle pământeşti. Vulturul găseşte bucurie şi exaltare în forţele aerului, ajungând până la a dispreţui viaţa terestră. El nu vrea să trăiască decât în elementul aer – în gândire, venind pe pămant doar atât cât să-şi ia prada şi apoi zboară iar spre înălţimi. O gândire ca de vultur îl poate ajuta şi întări pe om numai dacă, după ce primeşte darul vulturului, îşi întoarce privirea în jos, spre ceea ce răsare şi ţâşneşte din pământ, precum şi către ceea ce urcă de jos în sus în organismul omenesc, într-un gest profund de înţelegere a lumii şi cunoaştere de sine.

Pot spune că Jonathan Livingston este un pescăruş atipic, el prezentând iniţial mai degrabă caracteristicile unui vultur decât cele ale unui pescăruş. “Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează ci hrana. Dar pentru acest pescăruş zborul era totul, nu hrana. Mai mult decat orice pe lume, pescăruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.” Obsesia sa pentru zbor, dorinţa de a zbura sus, tot mai sus şi mai rapid, este dublată de fuga de îndatoririle zilnice în cadrul stolului de pescăruşi,  de indiferenţa faţă de procurarea hranei şi chiar de consumul ei, precum şi de faptul că în viaţa sa nu are vreun rol important nici o femelă pescăruş; nici măcar mama sa, care este amintită în trecere ca fiind cea care nu îl înţelege şi care îl ceartă că nu este precum ceilalţi pescăruşi. Legătura cu mama, cu elementul feminin în general, semnifică legatura cu forţele pămanteşti, ceea ce la Jonathan lipseşte aproape cu desăvârşire.

Dar în final Jonathan îşi sacrifică traiul fericit din paradisul elitist al pescăruşilor ce ştiu a trăi însăşi esenţa zborului. El se întoarce în mijlocul stolului, pentru a-i ajuta şi pe alţi pescăruşi să înveţe zborul, într-o superbă învingere a egoismului de sine şi găsindu-şi astfel adevăratul sens al vieţii în iubirea pentru ceilalţi.

Mă întorc şi eu  la îndatoririle mele pămanteşti de zi cu zi… Poate peste alţi câţiva ani voi găsi înţelesuri noi “adevăratului Pescăruş Jonathan, care trăieşte în noi toţi”, cum ni l-a dedicat creatorul său. (Delia Soare)