Cum am ajuns la antroposofie (including English version)

See also the English version at the link:

https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/18/how-i-found-antroposophy/

Drumul meu spiritual a inceput cu o traire zguduitoare de prag, intr-o dupa-amiaza din anii mei de studentie, pe vremea cand ma confruntam cu o stare de depresie creata de prapastia dintre lumea mea launtrica, idealurile mele, pe de o parte, si realitatea materialista, lipsita de sens si de orice idealuri, a lumii inconjuratoare, pe de alta parte.

Am fost crescuta in spirit ateist, cu ideea ca Biblia este o carte naiva pentru oamenii care nu gandesc. Dar la 18 ani, aveam ca si calauza de drum idealurile mele ce luminau deasupra mea precum stelele: adevar, bine, frumos, dreptate si mai ales iubirea, despre care am aflat dupa mai multi ani ca sunt idealurile platoniciene. Asa am parasit casa parinteasca din Ramnicu Valcea, cand am plecat la Bucuresti si am inceput anii de studentie. Insa nu mi-a trebuit prea mult ca sa realizez ca aceste idealuri nu erau de gasit in lumea in care traiam de acum, cred ca nu gasisem un loc mai indepartat de ele decat viata din complexul studentesc Regie, ca sa nu mai vorbesc de materiile de la facultate, care imi produceau rau pana aproape de fizic. Mi-era greu sa gasesc ceva mai departe de hrana dupa care tanjea sufletul meu, decat structura unui strung, de pilda.

Acesta era contextul sufletesc pe la 21 de ani cand, intr-o dupamiaza de toamna inspre amurg, in camera de camin studentesc, singura fiind si dormind, m-am trezit brusc la intalnirea cu o fiinta suprasensibila monstruoasa si neagra, un vultur rau pe care stiam ca nu il vad cu ochii fizici si care statea cu ghearele pe pieptul meu, aproape oprindu-mi rasuflarea si paralizandu-ma. Pentru mine, a fost prima intalnire cu moartea dar si cu constientizarea faptului ca exista o lume concreta ce nu este vizibila ochilor fizici. M-am simtit foarte neputincioasa, strivita si ingrozita de acel vultur negru si stiam ca daca nu reusesc sa il inving, ma va trage intr-un somn profund si vesnic si acela imi va fi sfarsitul. Si atunci i-am cerut ajutorul, pentru prima data, lui Dumnezeu in care nu credeam pana atunci si am incercat sa imi fac semnul crucii. Dar tot corpul imi era paralizat, am reusit cu mare stradanie sa il schitez cu degetul mic de la mana stanga, era tot ce mai puteam misca. Atunci vulturul negru a disparut si eu am reusit sa ma misc, mi-am revenit.

Insa ceva s-a intamplat atunci cu mine, am fost zguduita pana  in strafundurile sufletului, era ca si cum o parte din sufletul meu se trezise si am stiut ca nu voi mai avea liniste pana cand nu o sa inteleg ce s-a intamplat, ce este acel vultur negru, exista intr-adevar Dumnezeu, exista ceva mai mult decat aceasta realitate fizica ce imi parea lipsita de sens ?

treptele-initierii-rsSi de atunci am inceput sa caut raspunsuri, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata atunci. In fiecare seara ma rugam unui posibil Dumnezeu cu cuvintele: „Daca existi intr-adevar, ajuta-ma sa gasesc sensul vietii mele si al vietii in general, altfel eu refuz sa traiesc o viata ce pentru mine nu are sens, refuz sa fiu precum cei din jurul meu !”  Si incepusem sa citesc tot ceea ce gaseam pe la tarabe, toate cartile despre esoterism, despre o posibila lume de dincolo de simturile fizice. Pentru mine aceasta devenise o problema de viata si de moarte, careia ii dedicam tot timpul meu. Nu aveam cu cine sa vorbesc despre aceaste lucruri, nu era nimeni care sa ma sfatuiasca in acest sens. Din punct de vedere exterior, am fost complet singura pe drumul meu, in acei primi ani de cautari.

Din tot ce citeam si analizam, doua idei imi atrageau atentia cu deosebire: prima, ideea de reincarnare si karma, venita pe linie orientala, care imi parea singura ce ar putea sa explice nedreptatea existenta in lume, inegalitatile dintre oameni ce apar inca de la nastere. Caci amaraciunii pentru viata insuportabila pe care imi parea ca o am, sufletul meu opusese imaginea unor vieti cu adevarat grele, pe langa care a mea parea de-a dreptul frumoasa: vietile copiilor extrem de saraci din Africa, ce sunt condamnati la moarte prin foame inca de mici. Iar cealalta idee era ceva ce primisem dintr-un roman autobiografic al lui Giovanni Papini: „Un om sfarsit”, pe care o cumparasem datorita titlului cu care rezonasem. Prin ea l-am descoperit pe Iisus Christos, caci nu aveam nicio Biblie si nici nu mi-am cumparat mult timp asa ceva. Insa simteam profund adevarul existentei sale si mult timp mi-a fost calauza si reper in cautarea mea.

Imi era clar pe atunci ca eu imi doream sa gasesc o cale, o conceptie despre lume ce uneste aceste doua lucruri, aparent contradictorii intre ele: reincarnarea si karma, pe de o parte, si  Iisus Christos, pe de alta parte. Si am gasit doua astfel de cai, in carti desigur, in cautarile mele de atunci. Insa de amandoua m-am indepartat rapid, intemeietorii lor suferind de acelasi pacat: dupa un timp, pe la a doua sau a treia carte scrisa de ei, se autoproclamau ca fiind a doua intrupare a lui Iisus Christos pe Pamant. Mi se pare si acum interesanta forta si certitudinea cu care STIAM launtric ca acest lucru este profund neadevarat, ca Iisus Christos s-a intrupat o singura data pe Pamant si nu va mai veni vreodata in forma fizica. Nu stiam cum sa explic aceasta certitudine launtrica, dar asa am iesit de pe cele doua cai si pot spune ca am avut norocul sa nu ajung suficient de departe in cautarile mele, incat sa ma alatur si in plan fizic vreuneia din ele. Nu le mentionez aici numele, nu ar avea sens.

rsLa un moment dat, in cautarile mele, am vazut pe o taraba o carte a lui Rudolf Steiner, nu-i mai stiu numele, cred ca „Stiinta spirituala”; am deschis-o, am citit putin din ea, mi s-a parut foarte grea si serioasa atunci, apoi am privit la poza autorului, la chipul nobil, spiritualizat de ganditor, privirea serioasa si luminoasa a ochilor negrii ce parca m-au privit cu inteles – si mi-am spus: da, o sa citesc ce scrie acest om, dar mai tarziu, este inca prea greu pentru mine.

A mai trecut un an de cautari de atunci, apoi o vara cu o vacanta pe care prin forta imprejurarilor am facut-o singura, prietena cu care trebuia sa plec se imbolnavise. Si a trebuit atunci sa imi depasesc niste temeri, sa fac niste eforturi de vointa de care nu ma credeam in stare, sa depasesc niste prejudecati si asa vacanta respectiva s-a transformat intr-un fel de drum initiatic. Aveam cartile mele in care cautam raspunsuri si intr-o seara in care ploua torential am ramas in casuta de pe malul marii in care eram cazata si am citit mult despre lumea spirituala, ploaia curgea in valuri la geam si la usa, iar eu am pus cartea de-o parte si mi-am spus cu tristete: „Toate acestea lucruri spirituale sunt idei frumoase, dar cum sa stiu daca sunt adevarate sau doar o creatie a mintii omenesti ? Doar in momentul mortii voi afla cu adevarat daca lumea spirituala exista….” Si asa am adormit.

Pesemne lumii spirituale i s-a facut mila de cautarile mele si a hotarat ca e timpul sa imi dea un semn. Era in apropiere de 15 august, daca nu chiar atunci, de aniversarea Adormirii Maicii Domnului, dar eu nu eram interesata de aceste sarbatori religioase pe atunci. M-am trezit brusc si extrem de lucida in acea noapte si intr-o stare de profunda claritate mi-am zis: „Acum stiu ! Lumea spirituala exista, Dumnezeu exista si niciodata nu ma voi mai indoi ce acest lucru !” Dupa care m-am mirat singura de certitudinea cu care m-am intors din somn si am incercat sa imi amintesc ce s-a intamplat, ce am visat. Se facea ca fusesem intr-o sala mare, unde erau multe fiinte, atat oameni cat si fiinte spirituale, ciudat ca nu imi aminteam chipuri, imagini sau culori, ci cumva doar trairile sufletesti, ca un ecou a celor ce se discuta acolo. Era o adunare, un fel de consiliu in care se hotarau destine, acum era vorba de destinul meu. Nu imi amintesc ce au vorbit atunci, insa stiu ca adunarea s-a terminat intr-o nota de multa incredere si binecuvantare la adresa mea, apoi cineva in care l-am identificat ulterior pe Ingerul meu pazitor m-a condus spre iesire si cand am iesit pe usa m-am trezit foarte lucida in patul meu, cu certitudinea de care am pomenit mai sus. Si niciodata de atunci nu m-am mai indoit de existenta lumii spirituale.

In toamna ce a urmat, la cateva luni dupa acest eveniment, cand deja uitasem si iar ma scufundasem in viata studenteasca de consum si atat de lipsita de idealuri, la un moment dat am fost atat de dezamagita de tot, incat am plecat in oras, m-am dus fara ezitare la prima taraba  de carti pe care am gasit-o, am cumparat cartea lui Rudolf Steiner „Treptele initierii” (cu titlul adevarat de :”Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?”) de parca anume pentru ea venisem, desi nu stiam asta, m-am intors la camin si am citit-o de la cap la coada fara nicio pauza.

Nu am inteles prea multe la prima citire, dar in ea am gasit explicate unele din trairile spirituale pe care le avusesem, inclusiv trairea la prag cu vulturul cel negru in ceea ce inseamna intalnirea cu Micul pazitor al pragului, dar mai ales m-a impresionat adevarul si naturaletea care reiesea din fiecare fraza a cartii. Am stiut ca am gasit ceea ce cautam de mult, in sfarsit. Si am scris pe prima pagina a cartii: „Iata calea !” Era octombrie 1994 si eu aveam 23 de ani, iar timp de vreun an-doi imi cautasem calea spirituala. (de Delia Soare)

Anunțuri

Viaţa ca drum iniţiatic, în „Siddhartha” lui Hermann Hesse

Nu intamplator acesta a fost primul articol mai amplu scris de mine. „Siddhartha” este una dintre cartile mele de suflet, poate chiar cea mai apropiata (Hermann Hesse fiind scriitorul meu preferat), iar personajul Siddhartha imi este nespus de drag, el, cu cautarea sa sincera, neostenita si nonconformista a adevarului. Este fratele meu iubit, este un alter-ego al meu, intr-o alta lume, intr-un alt timp… M-am recunoscut in el, am invatat multe de la el, il urmaresc mereu cu admiratie in calatoria sa.

În această „poemă indiană”, cum îşi intitulează Hermann Hesse povestirea, putem urmări destinele a trei oameni aflaţi pe calea iniţierii: Siddhartha – fiul de brahman, Govinda – prietenul său din copilarie si Vasudeva, luntraşul de la marginea pădurii.

În timp ce Govinda are mereu nevoie de un maestru spiritual pe care sa il urmeze, de o învăţătură după care sa se ghideze, Siddhartha este un individualist ce pune sub semnul întrebării orice învăţătură şi învăţător şi îşi urmează mereu propria sa cale. Iar luntraşul Vasudeva este omul simplu şi cu inima curată ce nu cauta învăţături, maeştri spirituali, ci primeşte iluminarea prin iubirea si dedicarea pe care o are faţă de natură. “Maestrul spiritual” al lui Vasudeva este chiar râul peste care el îi trece pe oameni cu luntrea sa şi de la care el a învăţat arta de a asculta cu adevărat. Atât Siddhartha cât şi Vasudeva primesc în final iniţierea de la forţele naturii, dar drumurile lor sunt foarte diferite.

Siddhartha este un sincer căutător al adevarului, fiind gata să plătească orice preţ pentru a găsi iluminarea. La casa părintească, el a învăţat înţelepciunea comorilor brahmanismului de la tatăl său şi mai apoi i-a urmat pe şamanii ascetici, învaţând de la aceştia metodele de a-şi stapâni dorinţele trupului şi sufletului. Dar nici una dintre aceste căi spirituale nu i-a adus iluminarea mult-dorită şi în plus a observat că nici cei mai avansati pe aceste căi spirituale nu au ajuns să exprime OM – îndumnezeirea lumii – în fiinţa lor:

“Om este arcul, săgeata e sufletul,

 Brahman este ţinta săgeţii,

Iată unde trebuie să nimereşti fără abatere.”

Împreuna cu prietenul său Govinda, care îl urmase până acum în căutările sale, Siddartha se alătură mulţimii de oameni ce îi urmau marelui iluminat Gautama Buddha.Tânărul indian este foarte impresionat de personalitatea deosebită a lui Buddha:

“Se uită însă cu atenţie la capul lui Gautama, la umerii săi, la picioarele sale, la mâna lui ce atârna calm şi avu impresia că fiecare falangă de la fiecare deget al acestei mâini era învăţătura însăşi, iradiind, respirând, emanând, răspândind cu strălucire adevărul. Bărbatul acesta, acest Buddha, era întruchiparea adevărului, chiar şi în cea mai mică mişcare a degetelor sale. Omul acesta era un sfânt. Siddhartha nu venerase niciodată un om atât de mult, nu iubise niciodată un om atât de mult ca pe acesta.”

Dar Siddhartha crede în continuare că nici un învăţător sau învăţătură spirituală nu sunt deasupra oricarei întrebări. In discuţia avută cu Gautama, Siddhartha îşi exprimă îndoiala că iluminarea ar putea fi predata altora prin vreo învăţătură, argumentând ca chiar el, marele Buddha, a ajuns la iluminare fără a fi călăuzit de vreun maestru. Mai mult, Siddhartha găseşte chiar şi o fisură în minunata învăţătura budistă, în contradicţia dintre eliberarea de cele lumeşti, pe de o parte şi găsirea unitaţii lumii, pe de alta parte.

Deşi mult timp a încercat să se elibereze de lumea simţurilor, de dorinţele legate de cele pământeşti despre care se spunea că încătuşează spiritul, Siddhartha are presimţirea acestui mare adevar: în aflarea unităţii primordiale pe care el o cauta, lumea simţurilor este la fel de importantă ca şi cea a spiritului. Pentru el, această revelaţie este ca un fel de trezire, pe care o are privind la frumuseţea şi viaţa ce îl întampină în contemplarea naturii. În acest moment de răscruce din viaţa sa, în care el lasă in urmă părinţi, prieteni, maeştri şi orice învăţătură, Siddhartha trece printr-un moment de extremă singurătate, în care, învingându-şi teama, simte cum Eul său se cristalizează şi luminează ca o stea.

Prietenul Govinda a rămas discipol al lui Buddha, iar Siddhartha vrea să caute iluminarea în lumea simţurilor. Îl întâlneşte pe luntraşul Vasudeva, care îl trece râul în luntrea sa. Râul apare aici pentru prima data, ca simbol al trecerii lui Siddhartha spre o nouă viaţă.

Ajuns în oraş, de-acum noii săi tovarăşi de drum sunt preafrumoasa curtezană Kamala, de la care Siddhartha învaţă arta dragostei şi negustorul Kamaswami, care îl învaţă arta mânuirii banilor. Iniţial, pentru Siddhartha totul este un joc şi se amuză cu superioritate spirituală de ceilalţi oameni. El îi vede pe aceştia ca pe nişte copii, deoarece iau atât de în serios acest joc al vieţii şi suferă pentru lucruri care pentru el sunt doar aparenţă şi amăgire. Treptat, Siddhartha, devenit între timp un bogat negustor, se cufundă tot mai mult în aceste lucruri trecatoare, luând la rându-i “jocul” tot mai în serios şi uitând să mai piardă şi să câştige cu zâmbetul pe buze. Blazat, ajuns la saţietate, el devine tot mai nefericit, pe măsură ce are tot mai mult din plăcerile vieţii: dragoste trupească, bani, mâncare, băutură, jocuri de noroc. În aceasta lungă perioadă din viaţa sa, un singur lucru nu a putut întelege şi trăi Siddhartha: iubirea.

Într-o noapte, el are un vis care îl zguduie: pasărea rară şi cântătoare din colivia Kamalei murise. Siddhartha îşi dă seama că pasărea simbolizează chiar sufletul său care moare treptat în acest mod de viaţă. Şi în aceeaşi noapte el fuge neştiut în lume, lăsând încă o dată totul în urmă. Cu sufletul secat, rătăceşte până ajunge din nou la râul de la marginea pădurii. Plin de deznădejde, realizând că este mai departe ca oricand de iluminarea multdorită şi lipsit de orice identitate, el vrea să îşi curme viaţa. În acest moment de imensă disperare, când este gata să se arunce în râu, din cotloanele cele mai ascunse ale sufletului său el aude un cuvânt sacru: OM. Cuvântul pe care el medita ca tânar fiu de brahman şi care îi reaminteşte de indestructibilitatea spiritului din sufletul omenesc. Şi speranţa renaşte în sufletul său şi el adoarme pe malul râului. La trezire, Siddhartha observă un budist ce îi veghease somnul: chiar vechiul său prieten Govinda, care a rămas discipol fidel al lui Gautama Buddha. La început nerecunoscându-l, mai apoi dezamăgit că înzestratul său prieten din copilarie a ajuns doar un om bogat, după cum îl arată hainele, Govinda îşi urmează drumul. Siddhartha se bucură că l-a reîntâlnit şi zâmbeşte în sinea lui la nedumeririle acestuia, căci el simte că el, Siddhartha, tocmai a renăscut ca om nou – ceea ce Govinda nu poate încă să observe.

Reîntâlnindu-l pe luntraşul Vasudeva, acesta îi aminteşte acum de marele iluminat Buddha, atât de multă pace, linişte şi lumină emană. Şi Siddhartha hotărăşte să rămână cu el în căsuţa de la marginea pădurii şi să lucreze ca luntraş. La întrebările lui Siddhartha despre cum a ajuns la iluminare, luntraşul nu îi raspunde nimic altceva, decât îl îndeamnă să contemple în fiecare zi râul. Urmându-i sfatul, Siddhartha trece şi el printr-o anumită iniţiere prin forţele naturii, devenind la fel de senin şi de luminos ca şi Vasudeva.

Dar urmeaza proba cea mai dificilă în viaţa sa: să înveţe ce este iubirea. Reîntalnirea cu Kamala, care a plecat în pelerinaj şi este acum pe moarte, îl aduce în viaţa sa pe fiul lor, născut după plecarea sa şi despre care Siddhartha nu ştia nimic. El simte o iubire nespusă pentru băiatul rebel de 11 ani, în care se recunoaşte pe sine însuşi cum era cândva. În dorinţa sa de a-l proteja de ispitele şi pericolele care îl pândesc în lume, Siddharta vrea sa îl ţină lângă el, în căsuţa din pădure. Însă băiatul răsfăţat şi independent nu suportă viaţa simplă şi ordonată şi nici pe acest tată atât de blând, dar care de fapt îl ţine prizonier cu iubirea sa exagerată. Şi într-o noapte, furând toţi banii obţinuţi din plata ca luntraşi, băiatul fuge în lume. Părăsit de fiul său, la fel cum şi el altădată îl părăsise fără remuşcari pe tatăl său, Siddhartha suferă nespus. El pleacă în oraş şi rătăceşte disperat pe străzi, cautându-l în zadar pe fiului multiubit. Prietenul Vasudeva, care l-a urmărit pe ascuns în tot acest timp, îl ia pe bătrân şi îl conduce din nou la căsuţa din pădure, îndemnându-l să îşi regăsească liniştea în contemplarea râului.

Şi încetul cu încetul, Siddhartha înţelege că iubirea înseamnă să îl ajuţi, dar să îl laşi pe celălat să meargă liber pe drumul său. Rana din inima îi înfloreşte, el de-acum a ajuns nu numai la iluminare, ci a devenit în toată fiinţa sa chiar adevarul, chiar iubirea. Batrânul Vasudeva, simţind că şi-a terminat misiunea pământească, se retrage în pădure pentru a-şi depune corpul fizic. Iar Siddhartha rămâne în continuare ca luntraş la marginea pădurii.

Într-o zi vrea să treacă râul un bătrân budist, în care el îl recunoaşte pe Govinda. După moartea marelui Buddha, acesta rătăceşte încă în cautarea iluminarii. Cu greu îl recunoaşte pe Siddhartha în omul sfânt din faţa sa şi îl roagă să îl înveţe şi pe el cum să atingă iluminarea. Zâmbind, cu acel zâmbet plin de înţelepciune şi nespusă iubire dar şi puţin ironic precum al marelui Buddha, Siddhartha îi spune că iluminarea nu poate fi predată.

“Aici, pe această luntre, predecesorul şi învăţătorul meu a fost un om, un sfânt, şi el nu a crezut ani de-a rândul în nimic altceva decât în acest fluviu. El băgase de seamă că glasul fluviului îi vorbea, de la el a învăţat multe lucruri, el l-a educat şi l-a învăţat, i se părea că fluviul este Dumnezeu, însă nu a ştiut ani de-a rândul că orice rafală de vânt, orice nor, orice pasăre, orice cărăbuş este la fel de dumnezeiesc, ştiind şi fiind în stare să-l înveţe la fel de multe lucruri ca şi fluviul pe care îl adora. Dar atunci când a plecat în păduri, sfântul acesta ştia totul, ştia mai multe decât mine şi decât tine, şi asta fără nici un învăţător , fără cărţi, ci numai şi numai pentru că el crezuse în acest fluviu.”

Şi el îl roagă pe Govinda să îl sarute pe frunte. Acesta îi urmează sfatul şi în acel moment ceva miraculos se întâmplă: prin iubirea intensă pe care Siddhartha i-o poartă, Govinda primeşte la rându-i iluminarea, având revelatia unităţii divine în prietenul său.“Dragostea, o, Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate.”

Este remarcabil faptul că dintre cei trei căutători spirituali, Siddhartha este singurul care are puterea de a-l ilumina prin fiinţa sa pe un alt om de care el este legat prin iubire. Vasudeva s-a iniţiat prin forţele naturii, dar nu poate să pună în cuvinte trăirile sale şi să le explice altui om. La întrebarile lui Siddhartha, Vasudeva doar îl îndeamnă să contemple râul. Siddhartha însă poate să numească ceea ce trăieşte el din îndumnezeirea lumii.

Putem spune că creând personajul Siddhartha, Hermann Hesse a creat un personaj mai desăvârşit decât însuşi Buddha. Siddhartha este precursorul omului modern aflat pe calea modernă a iniţierii. El a aflat că iluminarea nu poate veni de la învăţători, învăţături, de la lumea spirituală sau de la lumea materială, ci iluminarea înseamnă tocmai gasirea prin propriile puteri a unităţii între polarităţile existenţei. Drumul său este o luptă continuă în a încerca să împace aceste polarităţi între ele, învăţând că respingerea unui pol şi îmbrăţişarea totală a celuilalt nu îl poate conduce la iluminare. Siddhartha se iluminează atunci când priveşte râul, căci râul sugerează vizual această polaritate: el este în continuă mişcare şi totuşi rămâne pe loc, este acelaşi la izvorâre şi la revărsare, reprezintă unitatea ideală a polarităţilor. Răsplata lui Siddhartha pentru toţi anii săi de studiu este capacitatea de a înţelege intuitiv vocea râului, de a întelege profund mantra OM, care este tocmai unitatea polarităţilor. El se iluminează când acceptă cu toată fiinţa sa că totul este adevărat şi fals în acelaşi timp, că viaţa şi moartea sunt o unitate şi că ceea ce uneşte toate aceste polarităţi în sufletul omului este iubirea. (Delia Soare)