Cum am ajuns la antroposofie (including English version)

See also the English version at the link:

https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/18/how-i-found-antroposophy/

Drumul meu spiritual a inceput cu o traire zguduitoare de prag, intr-o dupa-amiaza din anii mei de studentie, pe vremea cand ma confruntam cu o stare de depresie creata de prapastia dintre lumea mea launtrica, idealurile mele, pe de o parte, si realitatea materialista, lipsita de sens si de orice idealuri, a lumii inconjuratoare, pe de alta parte.

Am fost crescuta in spirit ateist, cu ideea ca Biblia este o carte naiva pentru oamenii care nu gandesc. Dar la 18 ani, aveam ca si calauza de drum idealurile mele ce luminau deasupra mea precum stelele: adevar, bine, frumos, dreptate si mai ales iubirea, despre care am aflat dupa mai multi ani ca sunt idealurile platoniciene. Asa am parasit casa parinteasca din Ramnicu Valcea, cand am plecat la Bucuresti si am inceput anii de studentie. Insa nu mi-a trebuit prea mult ca sa realizez ca aceste idealuri nu erau de gasit in lumea in care traiam de acum, cred ca nu gasisem un loc mai indepartat de ele decat viata din complexul studentesc Regie, ca sa nu mai vorbesc de materiile de la facultate, care imi produceau rau pana aproape de fizic. Mi-era greu sa gasesc ceva mai departe de hrana dupa care tanjea sufletul meu, decat structura unui strung, de pilda.

Acesta era contextul sufletesc pe la 21 de ani cand, intr-o dupamiaza de toamna inspre amurg, in camera de camin studentesc, singura fiind si dormind, m-am trezit brusc la intalnirea cu o fiinta suprasensibila monstruoasa si neagra, un vultur rau pe care stiam ca nu il vad cu ochii fizici si care statea cu ghearele pe pieptul meu, aproape oprindu-mi rasuflarea si paralizandu-ma. Pentru mine, a fost prima intalnire cu moartea dar si cu constientizarea faptului ca exista o lume concreta ce nu este vizibila ochilor fizici. M-am simtit foarte neputincioasa, strivita si ingrozita de acel vultur negru si stiam ca daca nu reusesc sa il inving, ma va trage intr-un somn profund si vesnic si acela imi va fi sfarsitul. Si atunci i-am cerut ajutorul, pentru prima data, lui Dumnezeu in care nu credeam pana atunci si am incercat sa imi fac semnul crucii. Dar tot corpul imi era paralizat, am reusit cu mare stradanie sa il schitez cu degetul mic de la mana stanga, era tot ce mai puteam misca. Atunci vulturul negru a disparut si eu am reusit sa ma misc, mi-am revenit.

Insa ceva s-a intamplat atunci cu mine, am fost zguduita pana  in strafundurile sufletului, era ca si cum o parte din sufletul meu se trezise si am stiut ca nu voi mai avea liniste pana cand nu o sa inteleg ce s-a intamplat, ce este acel vultur negru, exista intr-adevar Dumnezeu, exista ceva mai mult decat aceasta realitate fizica ce imi parea lipsita de sens ?

treptele-initierii-rsSi de atunci am inceput sa caut raspunsuri, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata atunci. In fiecare seara ma rugam unui posibil Dumnezeu cu cuvintele: „Daca existi intr-adevar, ajuta-ma sa gasesc sensul vietii mele si al vietii in general, altfel eu refuz sa traiesc o viata ce pentru mine nu are sens, refuz sa fiu precum cei din jurul meu !”  Si incepusem sa citesc tot ceea ce gaseam pe la tarabe, toate cartile despre esoterism, despre o posibila lume de dincolo de simturile fizice. Pentru mine aceasta devenise o problema de viata si de moarte, careia ii dedicam tot timpul meu. Nu aveam cu cine sa vorbesc despre aceaste lucruri, nu era nimeni care sa ma sfatuiasca in acest sens. Din punct de vedere exterior, am fost complet singura pe drumul meu, in acei primi ani de cautari.

Din tot ce citeam si analizam, doua idei imi atrageau atentia cu deosebire: prima, ideea de reincarnare si karma, venita pe linie orientala, care imi parea singura ce ar putea sa explice nedreptatea existenta in lume, inegalitatile dintre oameni ce apar inca de la nastere. Caci amaraciunii pentru viata insuportabila pe care imi parea ca o am, sufletul meu opusese imaginea unor vieti cu adevarat grele, pe langa care a mea parea de-a dreptul frumoasa: vietile copiilor extrem de saraci din Africa, ce sunt condamnati la moarte prin foame inca de mici. Iar cealalta idee era ceva ce primisem dintr-un roman autobiografic al lui Giovanni Papini: „Un om sfarsit”, pe care o cumparasem datorita titlului cu care rezonasem. Prin ea l-am descoperit pe Iisus Christos, caci nu aveam nicio Biblie si nici nu mi-am cumparat mult timp asa ceva. Insa simteam profund adevarul existentei sale si mult timp mi-a fost calauza si reper in cautarea mea.

Imi era clar pe atunci ca eu imi doream sa gasesc o cale, o conceptie despre lume ce uneste aceste doua lucruri, aparent contradictorii intre ele: reincarnarea si karma, pe de o parte, si  Iisus Christos, pe de alta parte. Si am gasit doua astfel de cai, in carti desigur, in cautarile mele de atunci. Insa de amandoua m-am indepartat rapid, intemeietorii lor suferind de acelasi pacat: dupa un timp, pe la a doua sau a treia carte scrisa de ei, se autoproclamau ca fiind a doua intrupare a lui Iisus Christos pe Pamant. Mi se pare si acum interesanta forta si certitudinea cu care STIAM launtric ca acest lucru este profund neadevarat, ca Iisus Christos s-a intrupat o singura data pe Pamant si nu va mai veni vreodata in forma fizica. Nu stiam cum sa explic aceasta certitudine launtrica, dar asa am iesit de pe cele doua cai si pot spune ca am avut norocul sa nu ajung suficient de departe in cautarile mele, incat sa ma alatur si in plan fizic vreuneia din ele. Nu le mentionez aici numele, nu ar avea sens.

rsLa un moment dat, in cautarile mele, am vazut pe o taraba o carte a lui Rudolf Steiner, nu-i mai stiu numele, cred ca „Stiinta spirituala”; am deschis-o, am citit putin din ea, mi s-a parut foarte grea si serioasa atunci, apoi am privit la poza autorului, la chipul nobil, spiritualizat de ganditor, privirea serioasa si luminoasa a ochilor negrii ce parca m-au privit cu inteles – si mi-am spus: da, o sa citesc ce scrie acest om, dar mai tarziu, este inca prea greu pentru mine.

A mai trecut un an de cautari de atunci, apoi o vara cu o vacanta pe care prin forta imprejurarilor am facut-o singura, prietena cu care trebuia sa plec se imbolnavise. Si a trebuit atunci sa imi depasesc niste temeri, sa fac niste eforturi de vointa de care nu ma credeam in stare, sa depasesc niste prejudecati si asa vacanta respectiva s-a transformat intr-un fel de drum initiatic. Aveam cartile mele in care cautam raspunsuri si intr-o seara in care ploua torential am ramas in casuta de pe malul marii in care eram cazata si am citit mult despre lumea spirituala, ploaia curgea in valuri la geam si la usa, iar eu am pus cartea de-o parte si mi-am spus cu tristete: „Toate acestea lucruri spirituale sunt idei frumoase, dar cum sa stiu daca sunt adevarate sau doar o creatie a mintii omenesti ? Doar in momentul mortii voi afla cu adevarat daca lumea spirituala exista….” Si asa am adormit.

Pesemne lumii spirituale i s-a facut mila de cautarile mele si a hotarat ca e timpul sa imi dea un semn. Era in apropiere de 15 august, daca nu chiar atunci, de aniversarea Adormirii Maicii Domnului, dar eu nu eram interesata de aceste sarbatori religioase pe atunci. M-am trezit brusc si extrem de lucida in acea noapte si intr-o stare de profunda claritate mi-am zis: „Acum stiu ! Lumea spirituala exista, Dumnezeu exista si niciodata nu ma voi mai indoi ce acest lucru !” Dupa care m-am mirat singura de certitudinea cu care m-am intors din somn si am incercat sa imi amintesc ce s-a intamplat, ce am visat. Se facea ca fusesem intr-o sala mare, unde erau multe fiinte, atat oameni cat si fiinte spirituale, ciudat ca nu imi aminteam chipuri, imagini sau culori, ci cumva doar trairile sufletesti, ca un ecou a celor ce se discuta acolo. Era o adunare, un fel de consiliu in care se hotarau destine, acum era vorba de destinul meu. Nu imi amintesc ce au vorbit atunci, insa stiu ca adunarea s-a terminat intr-o nota de multa incredere si binecuvantare la adresa mea, apoi cineva in care l-am identificat ulterior pe Ingerul meu pazitor m-a condus spre iesire si cand am iesit pe usa m-am trezit foarte lucida in patul meu, cu certitudinea de care am pomenit mai sus. Si niciodata de atunci nu m-am mai indoit de existenta lumii spirituale.

In toamna ce a urmat, la cateva luni dupa acest eveniment, cand deja uitasem si iar ma scufundasem in viata studenteasca de consum si atat de lipsita de idealuri, la un moment dat am fost atat de dezamagita de tot, incat am plecat in oras, m-am dus fara ezitare la prima taraba  de carti pe care am gasit-o, am cumparat cartea lui Rudolf Steiner „Treptele initierii” (cu titlul adevarat de :”Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?”) de parca anume pentru ea venisem, desi nu stiam asta, m-am intors la camin si am citit-o de la cap la coada fara nicio pauza.

Nu am inteles prea multe la prima citire, dar in ea am gasit explicate unele din trairile spirituale pe care le avusesem, inclusiv trairea la prag cu vulturul cel negru in ceea ce inseamna intalnirea cu Micul pazitor al pragului, dar mai ales m-a impresionat adevarul si naturaletea care reiesea din fiecare fraza a cartii. Am stiut ca am gasit ceea ce cautam de mult, in sfarsit. Si am scris pe prima pagina a cartii: „Iata calea !” Era octombrie 1994 si eu aveam 23 de ani, iar timp de vreun an-doi imi cautasem calea spirituala. (de Delia Soare)

Drama de la Mayerling

Cand Rudolf, Printul mostenitor al Austriei, si-a pus capat vietii in cabana sa de vanatoare de la Mayerling, impreuna cu iubita sa, Marie Vetsera, in dimineata zilei de 30 ianuarie 1889, intreg Imperiul Austriac fu zguduit. Din scrisorile lor de adio rezulta motivul sinuciderii ca fiind hotararea celor doi indragostiti de a muri impreuna, daca tot nu li s-a permis a trai impreuna.

Concluzia anchetei oficiale a fost dubla sinucidere. Tatal printului Rudolf, imparatul Franz Joseph, a lansat versiunea unui accident intr-un acces de nebunie fatal al printului, pentru ca Papa Leon al XIII-lea sa ingaduiasca slujba imparateasca si inmormantarea in cripta imperiala, ceea ce nu ar fi fost permis in cazul unei sinucideri. Multi au spus ca a fost vorba de fapt despre un asasinat politic, dar autopsia a dovedit ca nu era nicio indoiala si ca era vorba de o dubla sinucidere.

O poveste de iubire imposibila

Baronesa Marie Vetsera avea doar saisprezece ani cand l-a intalnit prima data pe Printul Rudolf la cursele de cai de la Prater si se indragostise de el imediat, cu toata inflacararea unui suflet tanar si romantios. Privirea ei a fost atrasa irezistibil de chipul barbatului tanar in uniforma de general de cavalerie, cu decoratii pe piept. Atitudinea sa, ovalul fetei, poate felul cum isi tinea capul, ceva din trasaturile lui i-au facut o impresie puternica tinerei fete, care il stia pe mostenitorul coroanei numai din portrete. In fiinta lui, ea recunostea chipul idealizat, plin de noblete, curaj si determinare al eroului din lecturile si visele sale de fecioara.

Printul RudolfLa randul sau, Rudolf, in varsta de treizeci de ani, o privise incantat pe tanara gratioasa si plina de candoare, cu fata ei luminoasa, ochi albastri si parul negru revarsat pana la talia subtire.

De cand il zarise prima data, Marie visa la el pe ascuns, tesand la imaginea sa ideala si nemaitraind decat pentru momentul cand avea sa-l revada la vreuna din iesirile ei in societatea vieneza. Din cele ce auzise despre el, pe langa chipul frumos, printul era si inteligent, curajos si cult, plin de cavalerism, amabil. Iubea distractiile, vinul si muzica, dar petrecea si zile intregi in padure, in compania padurarilor. Tatal sau imparatul il trimitea in diferite misiuni in colturi ale imperiului, sau era plecat la partide de vanatoare – si in acele perioade tanara fata aproape ca zacea ca si bolnava acasa, spre mirarea si ingrijorarea mamei sale, suferind ca nu avea nicio sansa sa-l poata zari intamplator.

Cronicile mondene se preocupau necontenit de printul mostenitor si de activitatile sale si era indragit pentru ideile sale inovatoare si generoase, iar oamenii imperiului isi puneau multa speranta in el. Printul era mai tot timpul ocupat cu prezidarea consiliilor, viata militara, audiente, partide de vanatoare, receptii si serbari, iar serile cina in tovarasia a diferite femei frumoase si bea pana foarte tarziu cu tovarasii sai. Era interesat si de politica, avea idei liberale, in opozitie cu ideile conservatoare si rigide ale tatalui sau si dorea pentru oamenii imperiului sau mai multa dreptate, libertate si bunastare. Ii displacea ca era inconjurat de oameni ale caror idei erau opuse celor ale lui si ca era totusi nevoit sa pastreze aparentele. Relatia cu tatal sau era dintotdeauna rece, iar mama sa, imparateasa Sisi, era mai mult plecata si desprinsa de activitatea de la curte. Printul incepuse sa simta tot mai des dorinta de a pleca departe de toate aceste obligatii, intrigi si placeri care-l secatuiau sufleteste si omorau ce era mai pretios in el. Adesea asteptarile pe care le aveau ceilalti de la el ca viitor imparat il copleseau.

Certurile si neintelegerile din viata de familie, consolarile trecatoare pe care le primea in bratele diferitelor femei, neplacerea de a fi angrenat in fiecare zi intr-un program impus de rangul sau, toate ii inspirau in ultima vreme tot mai mult dezgust si uneori nici macar timpul petrecut in comuniune cu natura nu reusea sa il mai scoata din starea de deprimare. Nu apuca sa doarma decat cateva ore pe noapte si apoi o lua de la capat cu acelasi mod obositor de viata, fiind tot mai obosit si mai palid si nereusind sa se adapteze la un mod de viata pe care nu si-l dorea. Isi simtea viata ca si cum corvoada data de viata militara si desfraul erau strans legate una de alta ca inelele unui lant, din care nu reusea sa se desprinda si pe care il simtea ca impus de o putere exterioara.

In acest context, aparitia Mariei Vetsera in viata sa fusese ca o lumina de gratie, inocenta si iubire, in contrast cu viata mondena si agitate a societatii vieneze. De cate ori Rudolf si Marie se intalneau intamplator, printul o privea indelung, cu admiratie si cu caldura pe frumoasa fata, ceea ce pe ea o infiora si o inflacara si mai mult in iubirea ascunsa si idealista pentru el. Tanara fata facuse din iubirea pentru print centrul vietii ei sufletesti si nu mai traia decat pentru a-l revedea.

Printul i-a trimis o scrisoare Mariei si i-a propus sa se intalneasca la o plimbare la marginea padurii si asa a inceput relatia lor, la inceput timid si pur, departe de ochii lumii. Maria VetseraLui Rudolf, fermecatoarea si inocenta Marie incepuse sa ii para tot mai mult salvarea din lumea in care traia si careia nu i se putea adapta. Pentru o perioada iubirea lor, consumata foarte discret in palatul imperial, a dat un sens, a adus echilibru in viata lui Rudolf. Intalnirile ascunse devenisera pentru ei cele mai frumoase momente. Iubirea pentru ea, dorinta de a trai impreuna cu ea pentru tot restul vietii, ii pareau tot mai mult nefericitului print singura varianta posibila de viitor. O idee i se contura tot mai clar: ori va trai impreuna cu Marie, casatoriti, ori vor muri impreuna. Iar Mariei ii era indiferent ce versiune de viitor va decide el, atata timp cat ei vor fi impreuna.

O scrisoare adresata Papei pentru a-i anula casatoria nefericita cu printesa Stefanie a Belgiei a declansat un conflict major cu tatal sau, imparatul Franz Joseph, care era constient de implicatiile religioase si politice ale acestui fapt si i-a interzis categoric divortul. Divortul de sotia sa si casatoria cu Marie Vetsera erau vazute de tatal sau ca fiind chestiuni pur administrative ce priveau inaltele interese ale statului. Om al datoriei, demn membru al dinastiei Habsburgilor, imparatul punea interesele celor 40 de milioane de oameni, locuitori ai imperiului condus de el, mult deasupra intereselor personale, pur sentimentale. Cu aceeasi hotarare s-a opus si variantei ca fiul sau sa se retraga de la conducerea imperiului si sa duca o viata simpla impreuna cu Marie, amenintandu-l ca-l va lasa fara surse de trai si somandu-l sa-si faca datoria fata de poporul sau. Dar pe Rudolf deja nu-l mai interesa decat viitorul relatiei cu Marie, asa ca a considerat ca i-a ramas o singura varianta: sinuciderea, pentru a fi impreuna cu ea in moarte, daca in viata nu putea. Marie si-a parasit pe ascuns casa si pe nestiutoarea ei mama si a fugit cu Rudolf la cabana de la casa de vanatoare de la Mayerling. Indragostitii au trait ultimele doua zile fericite impreuna si, conform planurilor tesute impreuna, el a impuscat-o si apoi s-a impuscat si el.

Indragostirea si sensul vietii

Firile romantice vor  suferit alaturi de protagonistii tragicei povesti de dragoste si unii oameni chiar vor presimti cum o viata poate deveni complet fara sens, pana la duce la sinucidere, daca iubirea nu se poate implini. Caci undeva adanc in suflet, ei pot simti ca indragostirea aduce ceva deosebit de pretios in viata unui om, ceva ce Platon exprima in “Phaidros”: indragostirea le-a fost data oamenilor ca un dar, pentru a-si putea aminti de lumea supra-cereasca din care au venit candva si pe care au uitat-o. Prin iubire, valul compact al uitarii lumii spirituale se rupe si se da omului din nou posibilitatea de a presimti originea sa spirituala, fiinta sa completa. Paradisul pierdut devine iar accesibil omului, fiinta de care ne indragostim oglindeste Eul superior, arhetipul OM, asa cum era inainte de “caderea in pacat” a omului.

Din stiinta spirituala stim ca odata cu “caderea in pacat”, omul s-a indepartat de lumea divina, dar a capatat in schimb capacitatea de a gandi independent. O parte din om a ramas in lumea spirituala. Tot atunci, cele patru eteruri ce formau o unitate s-au scindat: eterul sunetului (chimic) si eterul vietii au ramas in lumea spirituala, in timp ce omului nu i s-au dat pe pamant decat eterul luminii (capacitatea de a gandi) si cel al caldurii (capacitatea de a iubi). Atunci cand se indragosteste, omul intra din nou in legatura cu cele doua eteruri la care nu mai are acces. Si aceasta se exprima in trairea “muzicii sferelor” sau – mai aproape de senzorialitate – acel “chemistry” (eterul sunetului sau chimic), precum si in sentimentul ca este viu, ca renaste prin indragostire (eterul vietii). Tot in trairea eterului sunetului se afla si trairea sensului vietii, de aceea unii oameni vor simti ca viata lor are sens numai atunci cand se indragostesc. Dar indragostirea nu este decat o stare de gratie temporara, un dar acordat de lumea spirituala omului. Depinde doar de el daca il iroseste in placeri sau il transforma treptat in iubire statornica si libera.

Psihopatologia va declara insa ca un om ce se sinucide din dragoste este nebun. Un om sanatos sufleteste simte in mod natural ca viata sa are un sens, pe care chiar daca nu il cunoaste de la inceput, il poate descoperi treptat, crea  si exprima in viata sa. Iar o nefericita poveste de dragoste nu il va putea duce nicicand pana la limita extrema de a-si lua viata din prea multa disperare, dintr-o totala pierdere de sens.

Daca sinugigasilor le pare ca a pune capat vietii va pune capat si suferintei lor, acest lucru este doar o mare amagire. Din stiinta spirituala se stie ca sufletele celor ce aleg acest drum nu scapa de suferinta, ci odata ce trec prin poarta mortii ele retraiesc continuu gestul nefericit si disperarea ce l-a cauzat, pana in momentul in care ar fi trebuit sa moara de moarte buna, conform destinului lor. Caci sinuciderea nu este in destinul niciunui om si nici nu poate fi considerata o alegere constienta.

Cum se poate deci explica, dincolo de povestea dramatica de iubire, nebunia printului mostenitor Rudolf, ce a dus la moartea sa si a iubitei sale?

Cauzele karmice ale sinuciderii

Se poate merge mai departe de psihopatologie si afla cauzele spirituale ce il pot face pe un om ca Printul mostenitor al Austriei, personalitate stralucitoare si asupra careia se indreptau multe sperante, sa isi incheie viata intr-un mod autodistructiv. Caci faptul ca un om se naste intr-o viata cu anumite probleme psihice nu poate fi explicat decat prin cauze ce tin de karma sa.

In “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice” (volumul II), Rudolf Steiner explica destinul tragic al printului mostenitor prin prisma vietilor anterioare ale acestei individualitati si a karmei generate in trecut. Steiner nu considera piedicile din povestea de dragoste ca fiind un motiv obiectiv pentru drama de la Mayerling, ci mai degraba un pretext de care sufletul printului s-a folosit  in mod inconstient pentru ca pentru ca fortele de autodistrugere sa se poata manifesta. De altfel, sunt relatari de la martorii vremii prin care printul Rudolf ar fi propus si unei alte amante a sa sa se sinucida impreuna, caci aceasta era o idee ce il bantuia dinainte de a o intalni pe baroneasa Vetsera.

Intr-o anume imprejurare descrisa in volumul despre legaturi karmice, Rudolf Steiner s-a vazut pus in situatia de a cerceta suprasensibil cu toata seriozitatea posibila vietile anterioare ale printului Rudolf al Austriei. Cercetarea i-a luat mult timp si rezultatul a fost uimitor, dar perfect logic si explicabil din punct de vedere al legilor karmei:

Printul Rudolf era incarnarea lui Nero, imparatul Romei, a carui viata a fost un exemplu de frivolitate absoluta si de nebunie a puterii. Nero a luat viata in ras si a facut tot ce a avut chef, omorand si distrugand fara limite. Pentru el, viata celorlalti oameni, ba chiar un oras intreg nu erau decat obiecte cu care el se putea juca. Sunt sugestive ultimele sale cuvinte cand a fost prins si omorat, dupa ce daduse foc Romei si o privea cum arde: “Ce artist pierde lumea in mine!”.

NeroDupa incarnarea ca Nero, au urmat alte doua incarnari: una in care a dus o viata banala si in care a trebuit sa invete sa renunte la sentimentul ca este deasupra oricarui muritor, iar alta in care a fost un simplu militar si a trebuit sa se supuna ordinelor superiorului, pentru a-si domoli vointa exacerbata si a invata sa se supuna unei autoritati. Prin aceste doua incarnari s-a produs o anumita compensare a karmei sale. Mai apoi, a urmat incarnarea ca Printul Rudolf al Austriei, in care destinul i-a dat inca o data un rang foarte inalt si posibilitatea de a face bine unui popor si a-si indrepta greselile facute in incarnarea ca Nero. Caci, dupa cum explica Rudolf Steiner, individualitatea care se intrupase ca Nero avea niste forte sufletesti deosebite, dar pe care le-a folosit intr-un mod complet nebunesc. Insa, conform legilor karmei, ceea ce este aruncat in lume ca forte de distrugere la un moment dat se intorc impotriva celui care le-a lansat. Asa s-a intamplat in intruparea ca print mostenitor: ceea ce fusese descarcat in exterior intr-un mod crud si grotesc in intruparea ca Nero, s-au intors in sufletul Printului Rudolf ca si forte de autodistrugere. Cum explicam mai sus, sinuciderea nu este in destinul niciunui om. Dar chiar si acest gest ingrozitor a avut un efect karmic: prin suferinta teribila pe care sufletul sau a resimtit-o dupa ce  a trecut pragul mortii, Printul Rudolf si-a purificat fortele sufletesti prodigioase si le-a pregatit pentru a aduce ceva bun omenirii in vieti ulterioare.

“Viata umana nu are, intr-adevar, sens daca ne multumim sa privim un eveniment istoric fara sa ne intrebam: Cum ni se reveleaza din acest eveniment anumite caractere umane, cum ni se prezinta ele atunci cand reapar intr-o incarnare ulterioara ? Daca nu ne punem aceasta intrebare, anumite evenimente istorice par total lipsite de sens si ele par lipsite de sens pentru ca ele nu se indeplinesc, ele isi pierd sensul fiindca ele nu se pot consuma pana la capat, daca nu devin impulsul unei vieti ulterioare, daca nu isi afla compensarea si nu continua sa actioneze pe parcursul existentelor urmatoare” (Rudolf Steiner, in “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”). (articol scris de Delia Soare, pentru revista „Antroposofia”)

Kaspar Hauser – „Copilul Europei”

“În cazul în care Kaspar Hauser nu ar fi trăit și murit în modul în care a făcut-o, contactul dintre Pământ și lumea spirituală ar fi fost pe deplin întrerupt”. (Rudolf Steiner)

În data de 26 mai 1828, de Rusalii, un adolescent își făcea apariția pe străzile din orașul Nürnberg din Germania. Clătinandu-se, gata la orice pas să se prăbușească, cu dureri teribile în picioare, el înainta cu mare greutate. Nu putea rosti decât câteva cuvinte, avea ochii foarte  iritați de la lumina zilei și ținea în mână o scrisoare.

Pe numele său Kaspar Hauser, tânarul deveni în curând un caz urmărit cu interes și curiozitate de către contemporanii săi. Această individualitate, ce suferise o detenție plină de cruzime din anii fragezi ai copilăriei, manifesta o inimă atât de deschisă și de iubitoare, multă blândețe și o puritate de nedescris, împreună cu un interes plin de nevinovăție pentru lume, încât mulți au  văzut în el reprezentantul a tot ceea ce este inocent și mântuitor în copilărie. Profesorul Daumer l-a numit “om primordial paradisiac”, iar baronul Tucher îl caracteriza drept “ primul om din Paradis înainte de căderea în păcat.” Remarcabilă era și extrema sa compasiune față de oameni și animale. Într-o conferință (GA 104), amintind despre Kaspar Hauser, Rudolf Steiner observa blândețea lui ieșită din comun, relevată prin faptul că atunci când a fost pus la un loc cu animale sălbatice fioroase și agitate, acestea, pe măsură ce se apropiau de adolescent, se îmblânzeau și se ghemuiau liniștite lângă el. Pe oricare alt om, ele l-ar fi sfâșiat, cu siguranță. Prezența lui Kaspar Hauser a atins profund inimile multor dintre cei care l-au întâlnit, încât ei, presimțind ceva din individualitatea sa extraordinară, l-au supranumit “Copilul Europei”.  “Copilul din adult” este o realitate sufletească pe care mulți oameni se străduiesc să o retrezească, iar în adolescentul blând și nevinovat au găsit o sursă de inspirație. Kaspar Hauser

Destinul lui Kaspar Hauser (1812 – 1833) constituie un mister: un copil care a fost încarcerat înainte de a împlini 3 ani, ținut departe de orice contact uman, fără să mai vadă lumina zilei, natura, cerul, soarele, luna și stelele, până când a împlinit 15 ani; iar la varsta de 21 de ani a fost înjunghiat mortal de un necunoscut.  Povestea vieții sale a rămas o enigmă încă nedezlegată, deși câțiva oameni adevărați și-au făcut din elucidarea ei o misiune de viață și o datorie de suflet. Ei au încercat să răspundă la următoarele întrebari: cine era copilul ținut întemnițat în împrejurări atât de crude și sordide, cine erau părinții săi;  de ce s-a urmărit ca băiatul, prin acest prizonierat, să fie reținut din dezvoltarea sa normală, firească; cine erau dușmanii  săi și, în final, cine l-a ucis pe Kaspar Hauser?

Sunt intrebări ce au fost mult dezbătute, mai ales de când criminalistul, juristul și psihologul Anselm von Feuerbach a afirmat, pe vremea când Kaspar Hauser încă trăia, că acesta era moștenitorul legal la tronul Badenului și că ar fi fost îndepărtat datorită ambițiilor unei case rivale.

Antroposofia ne poate ajuta să avem o viziune mult mai cuprinzătoare asupra destinului straniu al lui Kaspar Hauser și a implicațiilor pe care l-a avut în viețile multor oameni, precum și în evoluția Germaniei și chiar în destinele multor popoare.

Este evident că dușmanii săi știau anumite lucruri și erau speriați de potențialul spiritual al copilului. Acesta este motivul pentru care au hotărât să îi țină prizonier spiritul în corpul fizic, luându-i șansa de a se dezvolta normal, firesc, de a-și îndeplini destinul său pământesc; dar împiedicand și o eventuală reîntrupare a sa, în cazul în care l-ar fi omorât. Acest lucru arată că ei aveau o cunoaștere ocultă a misiunii lui Kaspar Hauser în istoria Germaniei, precum și în cea a desfășurării evenimentelor din Europa.

De atunci, au avut loc două războaie mondiale, umanitatea s-a prăbușit în holocaust, au urmat decenii de decădere în materialism – dezastre pe care influența lui Kaspar Hauser de pe tronul Badenului le-ar fi putut preveni.

Nașterea, copilăria și adolescența lui Kaspar Hauser

S-au scris multe cărți pro și contra lui Kaspar Hauser. Unul din cei care au ținut conferințe și a cercetat toate sursele și documente existente privitoare la acest caz este antroposoful Peter Tradovsky. El a încercat să elucideze, în cartea sa “ Kaspar Hauser sau Bătălia pentru spirit”, urmatoarele teme: viața scurtă a lui Kaspar Hauser, semnificația spirituală a încarnării sale, natura sa spirituală și individualitatea sa. Tradovsky a sintetizat si a dus mai departe cercetările, studiile și mărturiile strânse de-a lungul timpului în legătură cu individualitatea Kaspar Hauser.

Înțelegerea biografiei lui Kaspar Hauser a fost îngreunată încă de la început de aspectul enigmatic al nașterii sale. Cercetările lui Feuerbach au arătat că numai o înaltă descendență ar fi putut justifica o crimă atat de periculoasă și  de crudă, întinsă pe mai bine de două decenii. El a dovedit că nașterea copilului a avut loc în data de 29 septembrie 1812, chiar de ziua arhanghelului Michael. Este un indiciu revelator asupra importanței spirituale al individualității ce s-a întrupat drept Kaspar Hauser. Baiatul era fiul legal al marelui duce Karl și al soției sale, Stephanie de Beauharnais, fiind moștenitor de drept la tronul Badenului. Copilul, perfect sănătos, a fost răpit și substituit cu un bebeluș mort, în încercarea de a realiza o crimă perfectă, dar neregulile descoperite de Feuerbach după mai mulți ani au dat în vileag înșelătoria. După îndepărtarea de familie, bebelușul a fost dus undeva unde a primit îngrijiri bune, fiind chiar și vaccinat. În acele vremuri, numai copiii de familie bună aveau acces la vaccinare. Până pe la 2 ani, el a fost crescut izolat, dar ca un copil normal, adică a învățat să meargă, iar gândirea și vorbirea au fost lăsate să se dezvolte normal – deci s-a urmărit ca el să se consolideze în această întrupare. Însă la vârsta când în copil încep să apară amintiri durabile, el a fost dus și întemnițat în subteran, separat complet de lume în închisoarea întunecată, în care a rămas până la 15 ani. În temniță nu avea loc să se ridice in picioare, deci stătea așezat tot timpul. Periodic, i se punea opium în apă și în acea stare de inconștiență era spălat, schimbat, i se tăiau unghiile și părul. Era hrănit doar cu pâine și apă. Nu zărea lumina zilei, nu își vedea niciodată temnicierul, nici vreun alt om, iar de jucat avea doar doi cai de lemn. La 15 ani a fost scos din temniță, a fost pus pe picioare și i s-a arătat cum să meargă, a fost învățat câteva cuvinte și să își scrie numele de către temnicierul său. Acesta și-a ferit în continuare chipul de el, dar băiatul l-a recunoscut după miros. Apoi a fost trimis în lume, cu o scrisoare adresată comandantului de cavalerie, în care băiatului  i se contura o identitate falsă, de orfan, iar comandantul era rugat să-l primească drept grăjdar. Așa și-a facut Kaspar Hauser apariția pe străzile din Nürnberg.

Cercul de destin al lui Kaspar Hauser

Kaspar Hauser - statuieTânărului straniu care mergea cu multă greutate, oamenii i-au oferit hrană, dar el a primit doar pâine și apă. Căpitanul de cavalerie, după ce a citit scrisoarea, l-a trimis pe adolescent la poliție, la comisarul Feuerbach. Drumul până acolo, destul de lung, a fost pentru Kaspar Hauser un adevărat “drum al crucii”, datorită durerilor provocate de mersul cu care nu era obișnuit și picioarelor deformate de la poziția așezat de atâția ani în temniță. Ochii săi, obișnuiți cu întunericul, îl dureau și îi lăcrimau de la lumina soarelui. La Poliție l-a întâlnit pe comisarul Feuerbach, cel care a fost unul din oamenii care l-au iubit imediat, el dedicându-și viața cercetării și restabilirii adevarului despre Kaspar Hauser. Un alt om bun din destinul său a fost paznicul Hiltel, sub supravegherea căruia a stat o perioadă la închisoarea din Nürnberg și în casa căruia a locuit o perioadă, împreună cu numeroasa sa familie. Hiltel, un om simplu si inimos, a văzut de la început în Kaspar Hauser un suflet pur, nevinovat, foarte copilaros. Fața băiatului exprima o blândețe nemărginită și cine se apropia de el, îl îndrăgea imediat. Mai târziu, când alți oameni l-au acuzat pe Kaspar Hauser de minciună și înșelatorie, Hiltel a depus din tot sufletul mărturie în favoarea inocenței și copilăriei acestuia: “Kaspar Hauser mi-a plăcut atât de mult prin bunătatea lui și dorința de a învăța, încât nu l-aș fi lăsat să părăsească locuința mea, dacă nu aș fi avut eu însumi în grijă opt copii.”

Doctorul Preu, medicul legist care l-a consultat la două zile după ce băiatul apăruse în Nürnberg, scria despre Kaspar Hauser în raportul său: “Acest om nu este nici nebun nici retardat, ci a fost în mod evident îndepărtat cu forța în modul cel mai lipsit de scrupule de orice formare umana și socială.”

Un alt om care a făcut parte din cercul de destin al lui Kaspar Hauser – din cei șapte oameni de bine care l-au îndrăgit din prima clipă și au presimțit individualitatea sa deosebită, ajutând astfel la trezirea sa – a fost primarul Binder. Lui îi datoreaza Kaspar Hauser porecla de “Copilul Europei”. La propunerea primarului Binder,  profesorul Daumer a devenit tutorele și îngrijitorul băiatului. Daumer avea 28 de ani când l-a văzut prima dată pe baiatul de 16 ani și a recunoscut în el sarcina sa de viață. De atunci și până în ultima clipă a vieții sale, profesorul Daumer s-a luptat pentru reabilitarea lui Kaspar Hauser. Prietenia pentru el,  îngrijirea și educația plina de iubire pe care i-a acordat-o băiatului, dedicația sa de-o viață pentru aflarea adevarului și înțelegerea destinului greu al lui Kaspar Hauser, justifică de ce a fost numit de Rudolf Steiner “ultimul rosicrucian ”. Steiner a mai spus despre profesor ca acesta “a fost capabil să observe fenomenele exact așa cum erau ele, fără păreri preconcepute, și să învețe din ele cum să procedeze în acel caz, în sensul lui Goethe de observare.”

Kaspar Hauser era foarte ascultător față de oamenii buni din destinul său, autorități iubite pentru el – Hiltel, Binder si Daumer – și nu ieșea nicidecum din cuvintele acestora. Îi plăcea să deseneze și să învețe orice, nu-l interesa atât obiectul învățării, cât îl fascina procesul de învățare în sine. Băiatul avea o capacitate de memorare și simțire cu totul ieșite din comun, precum vechii atlanteeni. Datorită consumului de carne și dezvoltării intelectului, aceste capacități deosebite s-au diminuat treptat până aproape de dispariție.

Pentru Kaspar Hauser, toți oamenii erau buni și frumoși, inclusiv “omul la care fusese dintotdeauna”, cel care îl ținuse prizonier. Când a înțeles că omul care îl ținuse în grotă îi făcuse rău, a resimțit teamă, dar nu și resentimente.

Locuitorii din Nürnberg l-au privit luni de zile pe Kaspar Hauser ca pe un obiect al curiozității publice. El primea în flux continuu vizitatori și era purtat de Hiltel peste tot pe unde i se cerea, precum un animăluț de circ. Deși inițial bucuros să cunoască oameni noi și încântat de cadourile de la vizitatori, tânărul ajunse să fie obosit, chiar epuizat de tot acest du-te-vino din camera lui, dorindu-și doar liniște și timp de învățare. Feuerbach a început să țină un jurnal despre evoluția sa, și tot el a propus ca băiatul să aibă un cămin stabil, liniștit. Așa s-a stabilit ca băiatul să fie mutat acasă la profesorul Daumer. Din cauza experimentelor la care fusese supus în ultima vreme, băiatul s-a îmbolnăvit grav. Înțelepciunea, bunătatea și dedicarea profesorului Daumer l-au ajutat să își revină și să își găsească liniștea în acest prim cămin adevărat al său.

Peste un an, datorită evoluției foarte benefice avută sub îndrumarea profesorului Daumer, Kaspar Hauser a anunțat public că vrea să își scrie biografia. La scurt timp după acest anunț a avut loc asupra sa prima tentativă de omor, prin înjunghiere. În agresorul mascat, Kaspar Hauser l-a recunoscut, după miros, pe cel ce-l ținuse în temniță toată copilăria. Din fericire, atacatorul și-a greșit ținta. Atitudinea lui Kaspar față de acest eveniment a fost descrisă mai târziu de pastorul Fuhrmann prin următoarele cuvinte: “Simțirea sa copilărească nu a resimțit față de acest eveniment decât durere și teamă, dar nicio amărăciune și nici mânie.”  Casa lui Daumer nemaifiind sigură, băiatul a fost mutat în casa comerciantului Biberbach, dar Daumer a continuat să îi fie profesor. Baronul Tucher, un alt om benefic din destinul lui Kaspar Hauser, primul său tutore oficial, declara: “Kaspar Hauser nu cunoaște deosebirea dintre bine și rău și nu cunoaște alt rău decât durerea fizică.” “Singurul lucru pe care i-l pot reproșa este că avea un zel prea mare de a învăța. Eram îngrijorat pentru sănătatea sa”. Băiatul “învăța în câteva zile lucruri pentru care alții au nevoie de luni sau chiar de ani”.

Calea patimilor lui Kaspar Hauser

În 1831, Lord Stanhope, aparent foarte prietenos față de băiat, primește dreptul de a-i fi tutore. Astfel, Kapar Hauser se mută în Ansbach, unde singura persoană cunoscută și familiară era comisarul Feuerbach ce locuia în același oraș. Aici profesorul Mayer îl va educa într-un mod plin de filistinism și fără pic de suflet, chinuindu-l cu gramatica latină, cu învățatul textelor grele și seci pe care tânărul nu le înțelegea. Feuerbach spunea că, strâns în menghina școlii latine, spiritul lui Kaspar Hauser a suferit atunci o a doua detenție; el a fost separat din nou de oameni și de natură, printr-o educație intelectuală lipsită de viață, similară cu modul de predare actual. Kaspar a avut însă șansa de a-l primi drept profesor de religie pe pastorul evanghelic Furhmann, un reprezentant al creștinismului viu. Tânărul a fost botezat într-un cadru plin de emoție, iar rugăciunea murmurată de el a produs un mare efect asupra adunării prezente la Confirmarea sa.

Kaspar_Hauser 3Kaspar Hauser a vizitat Nürnberg și i-a mărturisit profesorului Daumer ca ar vrea să se reîntoarcă la el și chiar, dacă se poate, să ducă o existență independentă. La scurt timp după ce și-a exprimat această intenție, pe când se afla în grădina regală din Ansbach, a fost ademenit de un străin într-un colț mai îndepărtat al gradinii și înjunghiat mortal în abdomen, cu 4 lovituri de cuțit. A patra zi de la eveniment, în 17 decembrie 1833, Kaspar Hauser murea, afirmând că “răul a fost mai puternic”. Pastorul Furhmann i-a stat aproape în ultimele sale clipe, în care muribundul le-a multumit tuturor și i-a iertat pe toți cei care l-au făcut să sufere, spunând: “Nimeni nu mi-a făcut niciun rău”. Sub îndrumarea blândă și plina de evlavie a pastorului, în acele momente în Kaspar Hauser a strălucit limpede lumina creștinismului.  La înmormantarea sa se spune că pe cer se aflau în același timp soarele la apus și luna la răsărit, aruncând aceeași lumină palidă.

Cu ceva timp înainte de a muri, Kaspar Hauser le povestise celor apropiați că avusese un vis în care o ființă luminoasă îi spusese: “Este spre binele tău să părăsești acest pământ înainte de a fi trăit mai mult pe el”.

Despre Lordul Stanhope, care a făcut totul pentru a împiedica dezvoltarea sufletească a lui Kaspar Hauser, se crede că era în legătură strânsă cu dușmanii săi și că nu a fost deloc străin de  omorarea sa. Dacă la început părea prietenul părintesc binefăcător, a devenit rapid ironic și distant față de Kaspar Hauser, în final transformându-se în cel mai mare adversar și denigrator al său. Dupa moartea acestuia, Lord Stanhope, împreună cu profesorul Mayer, a desfășurat o campanie de-a dreptul uluitoare în scopul defăimării lui Kaspar Hauser.

Paradoxal, tocmai prin drumul de jertfă pe care adversarii săi i l-au pregătit, Kaspar Hauser s-a putut uni profund în această încarnare pământească cu impulsul lui Christos. Un aport decisiv în acest sens l-a avut credința profundă a pastorului Fuhrmann în Înviere. Dupa Tradovsky (în “Kaspar Hauser sau Batalia pentru spirit”), calea patimilor lui Kaspar Hauser până la moarte cuprinde patru etape: 1. Prima tentativă de asasinare a sa, care îl face să se confrunte profund cu teama de moarte. 2. Ispitirile, confuzia și încercarea de pervertire morala din partea Lordului Stanhope. 3. Chinul și constrângerea în învățare și în viață impuse de profesorul Mayer. 4. Rănirea și cele trei zile până la moarte. Din depășirea fiecărei etape, Kaspar Hauser a ieșit mai puternic, păstrându-și încrederea în oameni și bunatatea și acceptându-și destinul cu recunoștință și răbdare. Fiecare etapă depășită l-a dus tot mai aproape de ființa lui Christos.

“Dupa Christian Rosencreutz, Kaspar Hauser e cel care a resimțit cel mai puternic suferințele lui Christos”. (Rudolf Steiner).

Kaspar Hauser și spiritul poporului german

În cartea sa “Kaspar Hauser sau Bătălia pentru spirit”, Peter Tradovsky face afirmații de o importanță copleșitoare, subliniind că misiunea lui Kaspar Hauser, în calitate de moștenitor al tronului din Baden, era să aducă spiritul poporului german într-o legătură pe cât de strâns posibilă cu trupul poporului, cu oamenii care trăiau fizic în Germania. El urma să conducă spiritul Europei Centrale în activitatea socială și în configurarea socială. Fiindcă a fost impiedicat în activitatea de intermediar al spiritului poporului german, a intervenit în mod fatal o îmbolnavire maladivă a sufletului poporului german, în decursul sec. XIX, prin pierderea legăturii poporului cu Sinea sa Spirituală.

Într-o convorbire cu contele Polzer-Hoditz, în anul 1916, Rudolf Steiner spunea: “Germania de sud trebuia să devină noua cetate a Graalului, a noilor luptători pentru spirit și leagănul viitoarelor evenimente. Spațiul spiritual fusese bine pregătit de către toate acele personalități pe care le cunoaștem drept Goethe, Schiller, Herder, Hölderlin, etc. Kaspar Hauser trebuia să reunească în jurul său tot ceea ce trăia în acest spațiu spiritual astfel pregătit. Însă acest lucru nu a fost vrut de către acele cercuri (Loje vestice și iezuiți). Ei nu puteau să accepte trezirea mijlocului Europei pentru că nu voiau să renunțe la puterea lor și la strădaniile lor de putere. Spiritualitatea lui Goethe îi speria. Napoleon îi constrânge să se alieze în vederea dominării lumii în domeniul concepției despre lume și în cel economic. Napoleon contracarase deja strădaniile lor și, în fond, el este acela care a împins cele două curente la o alianță.”  Tradovsky explica citatul astfel: sarcina de pregătire a drumului lui Kaspar Hauser fusese implinită de Napoleon, însă numai exterior. Misiunea lăuntrică cu care Napoleon venise în această întrupare, anume de a contribui la unitatea Europei prin pace, el și-o uitase. Tot ce a reușit a fost să trezească rezistența și alierea organizațiilor vestice și iezuite, făcând pe mai departe imposibilă misiunea lui Kaspar Hauser.

Împiedicarea misiunii lui Kaspar Hauser a avut consecințe funeste pentru nenumărate destine omenești, ba chiar pentru destine ale popoarelor, fiind cea mai mare catastrofă din evoluția poporului german. De aici a rezultat contraimaginea a ceea ce se dorea să fie înfăptuit prin Kaspar Hauser. Eu-l poporului german neprimind substanța Sinei Spirituale, a atras forțele antichristice distrugătoare și pustiitoare, așa cum s-a arăta în istoria ulterioară a Germaniei prin acțiunea lui Hitler.  Acesta s-a manifestat fatal ca și entitate opusă lui Kaspar Hauser.

Rudolf Steiner ar fi trebuit să continuie munca spirituală în plan social a lui Kaspar Hauser, dacă acesta nu ar fi fost oprit din evoluția și misunea sa. În  anul 1918, Rudolf Steiner a avut o încercare  de a implementa tripartiția socială cu ajutorul cancelarul Max von Baden, pe care l-a sfătuit sa schimbe sistemul social. Acesta părea că este de acord, dar în ziua urcării pe tron, Rudolf Steiner a aflat din ziare că Max von Baden și-a dat demisia, renunțând la tronul Badenului. Fusese marea speranță a lui Rudolf Steiner să îndrepte astfel, cu ajutorul lui Max von Baden, marea nedreptate comisă asupra lui Kaspar Hauser. Cei din preajma sa au afirmat că nu l-au văzut niciodată pe Rudolf Steiner atât de dezamăgit ca în acele momente.

Prin toată munca sa spirituală, Rudolf Steiner a încercat să oprească evoluția fatală a poporului german. Pornind de la opera lui Goethe, a continuat să dezvolte pe mai departe spiritul Europei Centrale, pentru a-l trezi și a-l face creator în plan fizic. “Pentru început, lui nu i s-a hărăzit un succes vizibil la dimensiunea istorică” (Peter Tradovsky despre Rudolf Steiner).

Datorită loviturii de destin pe care a primit-o Kaspar Hauser, oamenilor le-a rămas ascuns faptul că el era purtator al spiritului german și că era menit să acționeze în acest sens. Cei din cercul său de destin au presimțit natura deosebită a lui Kaspar Hauser, puritatea, bunătatea și blândețea sa extraordinară, și de aceea primarul Binder l-a numit intuitiv “Copilul Europei”. Iar Daumer a simțit cu toată ființa legătura pe care elevul său o avea cu ceea ce este mai bun și mai curat în sufletul poporului german. “Daumer a descoperit că poporul german va renunța la adevărata sa ființă dacă îl pierde realmente și definitiv pe Kaspar Hauser.” (Tradovsky, în cartea despre Kaspar Hauser).

Prin Kaspar Hauser, pentru prima dată ar fi fost posibil ca regatul Graalului să se manifeste în plan fizic, direct în istorie. Kaspar Hauser este un Parsifal ce a fost împiedicat să își rostească întrebarea în mod conștient – însă destinul său este cel ce pune omenirii o mare întrebare. “La pragul lumii spirituale este condus cu necesitate acela care caută o înțelegere a modului în care a fost tratat Kaspar Hauser”. (Rudolf Steiner)

În cadrul cercetărilor sale spirituale asupra entității lui Kaspar Hauser, Rudolf Steiner a afirmat că nu găsit vreo încarnare anterioară și nici una ulterioară a individualității ce a apărut drept Kaspar Hauser, deoarece este vorba de o ființă superioară cu o misiune unică, deosebită pe Pământ.

Ne rămâne strădania autentică de a înțelege tot mai profund destinul și misiunea lui Kaspar Hauser, în lumina cuvintelor lui Rudolf Steiner: “Nu trebuia deloc să fie așa cum s-a întâmplat, dar tot ce s-a întâmplat este întotdeauna necesar.”

(scris de Delia Soare pentru nr. 4 al revistei „Antroposofia”, 23 februarie 2013)

Cui i-e frică de Pescăruşul Jonathan Livingston ?

Motto:       „Din punctul de vedere-al aerului, 
                 soarele-i un aer plin de păsări, 
                 aripă în aripă zbătând. 
                 Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, 
                 cu aripi crescute înlăuntru,
                 care bat plutind, planând, 
                 într-un aer mai curat – care e gândul !”

                 (Nichita Stănescu –“Laudă omului”)

Am recitit deunăzi “Pescăruşul Jonathan Livingston”, parabola spirituală publicată pentru prima dată în 1970 în Statele Unite. Cartea a avut de-a lungul vremii un succes de public extraordinar, vânzându-se în milioane de exemplare şi fiind tradusă în nenumarate ţări, record comparabil cu cel al “Micului Prinţ” a lui Antoine de Saint-Exupery şi cu cel al recentei “Mănâncă, roagă-te, iubeşte” , de Elizabeth Gilbert.

Lectura cărţii am reluat-o în urma unei discuţii cu o prietenă, dezbătând noi diferite variante despre cum se pot câştiga bani mai mulţi, dacă nu ai vreun talent nemaipomenit pentru afaceri. Una dintre ele era scrierea unei astfel de cărţi al cărei substrat spiritual real, născut din căutarile şi trăirile autorului, poate avea ca rezultat aprecierea unanimă a cititorilor săi, aducându-i o bunăstare binemeritată creatorului ei. Manuscrisul cărţii “Pescăruşul Jonathan Livingston”, scris de Richard Bach – pilot şi mecanic aviatic, fusese refuzat de mai multe edituri, înainte de a fi publicat de un editor care i-a intuit potenţialul. Discuţia noastră despre „a face bani” era mai mult sau mai puţin serioasă, dar mi-a readus în atenţie povestea pescăruşului Jonathan.

Nu îmi aminteam prea mult din carte, trecuseră ceva ani de când o citisem. Era despre un pescăruş mai deosebit decât ceilalţi din stol, care voia să fie liber de reguli, de prejudecăţi şi să zboare cât vrea el, pe unde vrea el, aşa cum vrea el – şi căruia chiar îi reuşeşte acest lucru. Cam asta este tot ceea ce îmi venea în minte din conţinutul ei. Da, şi faptul că o citisem într-o perioadă mai dificilă din biografia mea şi că Jonathan Livingston îmi dăduse atunci un impuls să încerc să fac nişte schimbări radicale în viaţa mea, aşa cum faci într-un joc în care personaje, locuri, preocupări nu te mai mulţumesc deloc; şi le iei şi muţi locul personajelor, înlocuieşti, schimbi roluri, aşa cum îţi doreşti tu, demiurg de necontestat al unei lumi ideale create în capul tău. Zborul meu de pescăruş Jonathan s-a terminat atunci într-un picaj fulminant şi cu o mulţime de pene zburătăcite în toate părţile, pe care cu greu le-am mai adunat apoi. Dupa ani si ani, încă mai resimt efectele acelui zbor nereuşit, deşi unele din aceste efecte s-au dovedit în final benefice, urmând ele o înţelepciune ascunsă a destinului. Se pare că am fost atunci mai degrabă un Icar naiv ce în planurile sale măreţe de zbor a omis să ia în considerare şi efectul caloric al soarelui asupra cerii cu care îşi lipise de spate aripile în zboru-i spre înalt.

În acest context,  gândul la Pescăruşul Jonathan Livingston îmi trezea un fel de antipatie, dar şi o mare curiozitate să înţeleg, nu atât cauzele eşecului zborului meu, evidente între timp, ci mai mult legatura mea sufletească cu această carte.

Pe spatele cărţii mici şi atât de subţiri am citit mai întâi câteva rânduri de prezentare, suficiente cât să trezească interesul cititorului:

Pescăruşul Jonathan Livingston este, după “Micul Prinţ”, cea mai citită parabolă modernă. Nu, nu este important că povestea vorbeşte despre ordine şi dezordine, despre conformism şi disidenţă, despre cârdul care cârâie şi solitarul care tace şi zboară. Nici relaţia maestru-discipol despre care nu mai rămâne nimic de spus după ce citeşti cartea nu e cel mai important lucru în această istorie şi nici exemplara lecţie de libertate pe care o primim. Important este însa felul în care răspunde pescăruşul Jonathan Livingston la nedumerirea tânărului său prieten: “Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă”. Citiţi răspunsul pe care îl primeşte învăţacelul şi veţi descoperi sensul parabolei şi ceea ce e cu adevărat important în ea.

Am recitit deci cartea despre zbor, să aflu răspunsul lui Jonathan, răspuns pe care acum îl presimţeam, dar care nu îmi rămăsese deloc în minte din lectura de demult.  De la zborul jos, primitiv, împreună cu cârdul de pescăruşi – zbor doar ca mijloc de supravieţuire, de căutare a hranei, până la zborul elevat, exersat îndelung după propriile reguli – zborul de dragul zborului, şi mai apoi părăsirea paradisului pescăruşilor şi reîntoarcerea lui Jonathan în cârdul de pescăruşi ce-l renegaseră cândva, spre a-i învăţa şi pe ei arta zborului, ceea ce îmi rămăsese ca impresie la prima lecturare fusese doar ideea de zbor, sentimentul extraordinar de libertate. Şi că nu trebuie decât să îţi doreşti să zbori cât mai sus şi vei putea, dacă eşti suficient de curajos. La această a doua lecturare şi dobândind eu ceva mai multă experientă de viaţă între timp, m-au impresionat la fel de mult strădania susţinută a pescăruşului înspre exersarea şi înţelegerea zborului, altruismul şi modestia sa. Sunt tocmai calitaţile ce îi asigură lui Jonathan un zbor lin, controlat, fără apropieri bruşte şi orbitoare de soare şi căderi în vălătug întunecat de pene frânte. 

“Un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuşi”, îi învaţă Jonathan pe discipolii săi înaripaţi. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spune în lucrările sale de antroposofie că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală, spirite ale libertăţii. Marea misiune a omului este să introducă libertatea în lume şi, odată cu ea, ceea ce se numeşte în adevăratul sens al cuvântului iubire. În Filosofia Libertăţii, Rudolf Steiner arată că omul poate deveni liber mai întâi în domeniul gândirii.

Se spune: “gândirea are aripi”, “gândul zboară”. Privim cu nostalgie de pe ţărm şi ne trezeşte un dor de libertate zborul lin al unui pescăruş în aerul străluminat de deasupra mării. Zborul mândru şi înalt spre soare al vulturului este o altfel de chemare spre libertate, ca o eliberare de greutatea materiei, mult dincolo de cele mai înalte culmi. Iar zborul aripilor albe dantelate ale porumbelului pe albastrul intens al cerului ne aminteşte de o libertate blânda, ce parcă alină şi vindecă sufletul.

“Pasărea este în esenţă un gând, un gând care trăieşte şi zboară. (…) Penele corespund aceleiaşi forţe care face din creierul omenesc creator de gânduri.” (R. Steiner, Omul în raport cu animalele şi spiritele elementare, GA 230). Rudolf Steiner ne îndeamnă să depăşim stadiul de intelectualism pentru a ajunge la o intuiţie artistică, în care putem găsi corespondenţele dintre om şi univers, dintre microcosmos şi macrocosmos. Orice lucru din această lume este un semn pentru cel care ştie să-l descifreze. A citi această scriere secretă a lumii înseamnă a înţelege tainele universului. “Pentru sufletul dotat cu un simţ just, capabil de a simţi natura în toate frumuseţile sale, nu există ceva mai mişcător decât resimţirea acestei intime înrudiri dintre gândirea omului şi penele păsărilor. Putem resimţi aceasta într-un mod absolut concret şi, după ce vom câşiga o anumită obişnuinţă în aceste experienţe, vom ajunge să ştim cu exactitate în ce momente avem gânduri ca un vultur, ca un păun sau ca o vrabie.”

Apelul înălţimilor sau chemarea ispititoare a vulturului este ispita în sufletul omului de a-şi crea o lume în propriul cap, urmărind eliberarea de îndatoririle pământeşti. Vulturul găseşte bucurie şi exaltare în forţele aerului, ajungând până la a dispreţui viaţa terestră. El nu vrea să trăiască decât în elementul aer – în gândire, venind pe pămant doar atât cât să-şi ia prada şi apoi zboară iar spre înălţimi. O gândire ca de vultur îl poate ajuta şi întări pe om numai dacă, după ce primeşte darul vulturului, îşi întoarce privirea în jos, spre ceea ce răsare şi ţâşneşte din pământ, precum şi către ceea ce urcă de jos în sus în organismul omenesc, într-un gest profund de înţelegere a lumii şi cunoaştere de sine.

Pot spune că Jonathan Livingston este un pescăruş atipic, el prezentând iniţial mai degrabă caracteristicile unui vultur decât cele ale unui pescăruş. “Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează ci hrana. Dar pentru acest pescăruş zborul era totul, nu hrana. Mai mult decat orice pe lume, pescăruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.” Obsesia sa pentru zbor, dorinţa de a zbura sus, tot mai sus şi mai rapid, este dublată de fuga de îndatoririle zilnice în cadrul stolului de pescăruşi,  de indiferenţa faţă de procurarea hranei şi chiar de consumul ei, precum şi de faptul că în viaţa sa nu are vreun rol important nici o femelă pescăruş; nici măcar mama sa, care este amintită în trecere ca fiind cea care nu îl înţelege şi care îl ceartă că nu este precum ceilalţi pescăruşi. Legătura cu mama, cu elementul feminin în general, semnifică legatura cu forţele pămanteşti, ceea ce la Jonathan lipseşte aproape cu desăvârşire.

Dar în final Jonathan îşi sacrifică traiul fericit din paradisul elitist al pescăruşilor ce ştiu a trăi însăşi esenţa zborului. El se întoarce în mijlocul stolului, pentru a-i ajuta şi pe alţi pescăruşi să înveţe zborul, într-o superbă învingere a egoismului de sine şi găsindu-şi astfel adevăratul sens al vieţii în iubirea pentru ceilalţi.

Mă întorc şi eu  la îndatoririle mele pămanteşti de zi cu zi… Poate peste alţi câţiva ani voi găsi înţelesuri noi “adevăratului Pescăruş Jonathan, care trăieşte în noi toţi”, cum ni l-a dedicat creatorul său. (Delia Soare)

A aduce idealurile pe pământ

Motto:  „If there is something more powerful than destiny, this must be the human being who bears destiny unshaken”. (Rudolf Steiner)

Un prieten a avut un vis, să facă o firmă şi s-a străduit cu entuziasm în acest sens. A rezultat o companie de succes. După un timp s-au ivit noi oportunităţi de dezvoltare, nişte cunoştinţe i-au propus să se asocieze şi să diversifice activitatea firmei. El a refuzat, fiindu-i teamă de complicaţii şi că lucrurile îi vor scăpa de sub control. Peste încă un timp, el a început să simtă tot mai des lipsa de chef, de pasiune în tot ceea ce făcea la firma sa. Şi acum se întreabă dacă această stare a sa nu are cumva legatură cu refuzul de a dezvolta firma la un moment dat.

O fată de şaptesprezece ani era pasionată de literatură, citea cu bucurie versurile poeţilor români şi şi-a dat seama că îşi doreşte mult să urmeze facultatea de litere. Cam în acelaşi timp, tatăl ei, un om autoritar, a întrebat-o unde alege să dea examen de admitere la facultate: la facultatea de mecanică sau la cea de electronică? A ales electronica şi acum, după mai bine de douăzeci de ani, lucrează în acest domeniu. Dar de o vreme încoace, de câte ori se duce la servici, simte că pierde energie.

O prietenă a ştiut încă de când era copil că marele ei ideal este să îşi întâlnească sufletul-pereche. Totuşi, s-a căsătorit cu cel de care era îndrăgostită, deşi îşi dăduse seama între timp că el nu o iubea şi deci nu era cel pe care ea îl căuta. Relaţia lor nu a mers şi după ani şi ani ea încearcă să afle de ce nu a avut atunci suficientă credinţă şi putere să îşi urmeze idealul şi să îl caute pe cel menit.

O altă femeie şi-a dorit foarte mult să aibă o familie cu trei copii. Pentru ea, asta însemna împlinirea ei în această viaţă. În urma unui control medical a aflat că nu poate să aibă copii. Deşi profesa într-un domeniu
care îi plăcea şi avea şi o situaţie materială bună, vestea că nu-şi va putea îndeplini idealul a dus-o într-o criză sufletească puternică şi mai apoi s-a îmbolnăvit. După o vreme, ea şi-a recăpătat speranţa de a avea o familie cu copii şi acum încearcă să reformuleze idealul ei, dar ţinând cont de condiţiile obiective din viaţa sa. Ea se gândeşte acum la varianta unei adopţii.

Şi fiecare dintre noi a avut cândva măcar un ideal, o stea minunată ce i-a luminat calea şi i-a umplut sufletul de bucurie, dar pe care l-a pierdut undeva pe parcurs. O parte a sufletului s-a ofilit atunci, aşa cum se ofileşte uneori o ramură dintr-un copac, deşi copacul creşte mai departe urmând anotimpurile vieţii. Idealul a rămas undeva, suspendat, ca un vis nostalgic. Şi totuşi idealul neîmplinit, sau împlinit doar parţial ne trimite încă lumina sa de stea, vrea să îl primim din nou în viaţa noastră şi să îl ajutăm să se întrupeze aici, pe Pământ. Însă anii, experienţele triste, ne-au aşternut peste suflet platoşă de pesimism şi nu mai ştim să îi mai vedem lumina, nu îi mai înţelegem graiul cristalin. Urmarea? Lipsa de entuziasm, pierdere de energie, crize sufleteşti şi aşa mai departe, pâna la boli, toate acestea menite fiind să ne atragă atenţia: încă mai e timp, încă mai poţi face ceva să aduci acest ideal în viaţa ta! Unii oameni au avut curajul să pună idealul în practică, dar undeva pe drum s-au lasat cuprinşi de teamă şi nu au ştiut să îl crească mai departe. Alţii s-au lasat zdrobiţi de autoritatea părinţilor sau a profesorilor sau de cauze exterioare nefavorabile şi nici măcar nu au îndrăznit să planteze vreodată sămânţa idealului în viaţa lor. Sau şi mai trist, atunci când îţi trădezi singur idealul, neavând suficientă încredere şi răbdare să îl urmezi. Dar sunt şi oameni care, după ce au trecut prin abisuri sufleteşti, prin boli, au ajuns la înţelepciunea că idealul ce pare mort poate fi încă reînviat, poate fi adus încă pe pământ, chiar dacă într-o formă diferită de cea pe care o crezuse iniţial potrivită.

Am citit de curând nişte discuţii pe tema: când te simţi împlinit ca om? Şi cineva spunea că atunci când reuşeşti să realizezi ceea ce ţi-ai propus. De la lucruri mici, de genul că azi mă duc la croitor să îmi repar sacoul, şi până la idealuri de viaţă, ca acelea amintite la început, ceea ce ne ajută să le punem în practică este voinţa noastră. De fapt, asta facem de dimineaţa şi până seara: încercăm să dăm expresie voinţei noastre şi aşa ne pregătim astăzi ziua de mâine. Voinţa, ca forţă sufletească, este cea prin care ne construim în fiecare moment viitorul. Dacă se spune că modul nostru de a gândi vine din trecut, din vieţi anterioare, voinţa este cea care ne îndreaptă spre viitor, prin ea noi ne construim nu numai ziua de mâine, ci şi următoarea întrupare.

Karma unui om ţine de secretele voinţei, iar problemele de karmă sunt probleme legate de voinţă, dupa cum ne spunea biograful olandez Rinke Visser la cursul său. Iar munca biografică este munca despre karma, este strădania de a înţelege ce este karma, cum acţionează ea în viaţa unui om. O prietenă de-a mea, ce nu crede în reîncarnare şi karma, îmi reproşa deunăzi, mai în glumă, mai în serios: „Voi, antroposofii, de câte ori nu merge ceva în viaţa voastră, de câte ori aveţi probleme, daţi vina pe karma! Şi eventual consideraţi că veţi îndrepta totul în altă viaţă, în loc să vă străduiţi acum să faceţi asta!” Poate că se mai întâmplă şi asta, dar karma nu înseamnă nicidecum o lege implacabilă căreia îi suntem supuşi toţi, sărmani muritori, într-o măsura mai mică sau mai mare… Rinke Visser încerca să explice, să simplifice acest concept misterios de „karma” spunând că în limba sanscrită karma înseamnă: fă ceea ce ai de făcut! Pare simplu, dar de unde ştiu ce am de făcut? Impulsurile de acţiune care îmi vin, sunt ele simple rezultate ale dorinţelor sufletului, sau au cauze spirituale, adică îmi vin de la partea spirituală a fiinţei mele? Spre deosebire de animale, omul are marele privilegiu că între dorinţa sa şi acţiunea sa el poate să interpună gândirea sa şi astfel să acţioneze conştient. Atâta timp cât nu ştim nimic despre karma, ea acţionează în viaţa noastră ca o blind law şi atunci spunem: am avut noroc în situaţia cutare, sau am avut ghinion, iar la fel spunem şi despre alţi oameni. Nu ne recunoaştem în situaţiile de destin în care suntem puşi, le atribuim întâmplării sau unei voinţe exterioare. Dar dacă încercăm să înţelegem cum acţionează karma, atunci avem posibilitatea să ne-o asumăm, deci să devenim tot mai liberi de constrângerea ei.

Rinke Visser, încercând să ne facă să înţelegem cum funcţionează karma, mai dădea o comparaţie aparent simplă: omul văzut ca o minge, iar o situaţie dificilă de viaţă ca o mână nevăzută ce vine şi strânge mingea, o deformează, deformarea aceasta fiind ceea ce s-ar putea numi o situaţie karmică. Iar omul trebuie să se străduiască să vadă mâna nevăzută, creându-şi „noi ochi”. A vedea mâna ce deformează mingea înseamnă a-i înţelege legitatea, mesajul, lecţia de viaţă şi a acţiona conform ei, a face ce ai de facut în această situatie de viaţă – şi pe măsură ce o vedem, „mingea” revine la forma iniţială, arată cam ca înainte de deformare; dar ea nu mai este ca înainte, ci este îmbogăţită lăuntric, dacă putem spune aşa. În plus, omul înţelege că mâna nevăzută, pe care de obicei o asimilează cu o „karmă rea” sau cu „ghinion”, este într-un anumit sens tot el. Şi deşi iniţial mâna pare neagră, rea, urâtă, dură, pe măsură ce el o înţelege devine tot mai luminoasă, transparentă, blândă şi modelează tot mai delicat omul în devenirea sa pământească. Pentru cine vrea să înţeleagă şi mai bine karma, Rinke Visser recomanda călduros ciclul de conferinţe „Manifestările karmei” de Rudolf Steiner, numindu-l un adevărat manual de biografie şi spunând că ar trebui să fie o carte de bază a antroposofilor şi a oricărui om care vrea într-adevăr să înţeleagă cum funcţionează această lege în viaţa sa. În anul 1910, când Rudolf Steiner a ţinut acest ciclu de conferinţe despre karmă, a observat că oamenii nu îşi dădeau încă seama de importanţa întelegerii karmei. În schimb, în ultimii ani, studiul biografiei şi metoda de consiliere biografică s-au dezvoltat foarte mult în lume, inclusiv în România.

Venim pe Pământ cu un bagaj spiritual, încercăm să aducem în lumea fizică nişte idealuri pe care le purtăm ca potenţialităţi în Eul superior. De obicei devenim conştienţi de aceste idealuri în jurul vârstei de 18 ani. Pe măsură ce reuşim să împlinim aceste idealuri, ne întrupăm tot mai bine ca fiinţe spirituale pe Pământ. Dar, cum povesteam în situaţiile de la început, apar diferite situaţii de viaţă constrângătoare, „mâini negre ce deformează mingea” şi împiedică împlinirea idealului, spunându-ne astfel că mai avem de înţeles o lecţie, mai trebuie să rezolvăm ceva între timp, poate o relaţie dificilă cu un alt om, poate să ne îndreptăm un defect sufletesc, până când vom şti forma corectă în care să aducem idealul respectiv pe Pământ. Dacă nu înţelegem lecţia, după un anumit timp va apare ceva ca o lipsă de entuziasm, o paralizie în voinţă sau chiar o criză sufletească, semn că situaţia a devenit acută şi că de data aceasta lecţia trebuie învăţată neapărat pentru a putea trece mai departe. Şi uneori omul de-abia în acest moment intră în contact cu voinţa sa spirituală; de-abia când totul pare lipsit de speranţă, omul are această capacitate extraordinară de a renaşte sufleteşte, mereu şi mereu, precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Si fiecare asemenea renaştere înseamnă apariţia unei noi forţe sufleteşti, pe care el o va folosi pentru a aduce pe pământ un ideal.  (Delia Soare)