Drama de la Mayerling

Cand Rudolf, Printul mostenitor al Austriei, si-a pus capat vietii in cabana sa de vanatoare de la Mayerling, impreuna cu iubita sa, Marie Vetsera, in dimineata zilei de 30 ianuarie 1889, intreg Imperiul Austriac fu zguduit. Din scrisorile lor de adio rezulta motivul sinuciderii ca fiind hotararea celor doi indragostiti de a muri impreuna, daca tot nu li s-a permis a trai impreuna.

Concluzia anchetei oficiale a fost dubla sinucidere. Tatal printului Rudolf, imparatul Franz Joseph, a lansat versiunea unui accident intr-un acces de nebunie fatal al printului, pentru ca Papa Leon al XIII-lea sa ingaduiasca slujba imparateasca si inmormantarea in cripta imperiala, ceea ce nu ar fi fost permis in cazul unei sinucideri. Multi au spus ca a fost vorba de fapt despre un asasinat politic, dar autopsia a dovedit ca nu era nicio indoiala si ca era vorba de o dubla sinucidere.

O poveste de iubire imposibila

Baronesa Marie Vetsera avea doar saisprezece ani cand l-a intalnit prima data pe Printul Rudolf la cursele de cai de la Prater si se indragostise de el imediat, cu toata inflacararea unui suflet tanar si romantios. Privirea ei a fost atrasa irezistibil de chipul barbatului tanar in uniforma de general de cavalerie, cu decoratii pe piept. Atitudinea sa, ovalul fetei, poate felul cum isi tinea capul, ceva din trasaturile lui i-au facut o impresie puternica tinerei fete, care il stia pe mostenitorul coroanei numai din portrete. In fiinta lui, ea recunostea chipul idealizat, plin de noblete, curaj si determinare al eroului din lecturile si visele sale de fecioara.

Printul RudolfLa randul sau, Rudolf, in varsta de treizeci de ani, o privise incantat pe tanara gratioasa si plina de candoare, cu fata ei luminoasa, ochi albastri si parul negru revarsat pana la talia subtire.

De cand il zarise prima data, Marie visa la el pe ascuns, tesand la imaginea sa ideala si nemaitraind decat pentru momentul cand avea sa-l revada la vreuna din iesirile ei in societatea vieneza. Din cele ce auzise despre el, pe langa chipul frumos, printul era si inteligent, curajos si cult, plin de cavalerism, amabil. Iubea distractiile, vinul si muzica, dar petrecea si zile intregi in padure, in compania padurarilor. Tatal sau imparatul il trimitea in diferite misiuni in colturi ale imperiului, sau era plecat la partide de vanatoare – si in acele perioade tanara fata aproape ca zacea ca si bolnava acasa, spre mirarea si ingrijorarea mamei sale, suferind ca nu avea nicio sansa sa-l poata zari intamplator.

Cronicile mondene se preocupau necontenit de printul mostenitor si de activitatile sale si era indragit pentru ideile sale inovatoare si generoase, iar oamenii imperiului isi puneau multa speranta in el. Printul era mai tot timpul ocupat cu prezidarea consiliilor, viata militara, audiente, partide de vanatoare, receptii si serbari, iar serile cina in tovarasia a diferite femei frumoase si bea pana foarte tarziu cu tovarasii sai. Era interesat si de politica, avea idei liberale, in opozitie cu ideile conservatoare si rigide ale tatalui sau si dorea pentru oamenii imperiului sau mai multa dreptate, libertate si bunastare. Ii displacea ca era inconjurat de oameni ale caror idei erau opuse celor ale lui si ca era totusi nevoit sa pastreze aparentele. Relatia cu tatal sau era dintotdeauna rece, iar mama sa, imparateasa Sisi, era mai mult plecata si desprinsa de activitatea de la curte. Printul incepuse sa simta tot mai des dorinta de a pleca departe de toate aceste obligatii, intrigi si placeri care-l secatuiau sufleteste si omorau ce era mai pretios in el. Adesea asteptarile pe care le aveau ceilalti de la el ca viitor imparat il copleseau.

Certurile si neintelegerile din viata de familie, consolarile trecatoare pe care le primea in bratele diferitelor femei, neplacerea de a fi angrenat in fiecare zi intr-un program impus de rangul sau, toate ii inspirau in ultima vreme tot mai mult dezgust si uneori nici macar timpul petrecut in comuniune cu natura nu reusea sa il mai scoata din starea de deprimare. Nu apuca sa doarma decat cateva ore pe noapte si apoi o lua de la capat cu acelasi mod obositor de viata, fiind tot mai obosit si mai palid si nereusind sa se adapteze la un mod de viata pe care nu si-l dorea. Isi simtea viata ca si cum corvoada data de viata militara si desfraul erau strans legate una de alta ca inelele unui lant, din care nu reusea sa se desprinda si pe care il simtea ca impus de o putere exterioara.

In acest context, aparitia Mariei Vetsera in viata sa fusese ca o lumina de gratie, inocenta si iubire, in contrast cu viata mondena si agitate a societatii vieneze. De cate ori Rudolf si Marie se intalneau intamplator, printul o privea indelung, cu admiratie si cu caldura pe frumoasa fata, ceea ce pe ea o infiora si o inflacara si mai mult in iubirea ascunsa si idealista pentru el. Tanara fata facuse din iubirea pentru print centrul vietii ei sufletesti si nu mai traia decat pentru a-l revedea.

Printul i-a trimis o scrisoare Mariei si i-a propus sa se intalneasca la o plimbare la marginea padurii si asa a inceput relatia lor, la inceput timid si pur, departe de ochii lumii. Maria VetseraLui Rudolf, fermecatoarea si inocenta Marie incepuse sa ii para tot mai mult salvarea din lumea in care traia si careia nu i se putea adapta. Pentru o perioada iubirea lor, consumata foarte discret in palatul imperial, a dat un sens, a adus echilibru in viata lui Rudolf. Intalnirile ascunse devenisera pentru ei cele mai frumoase momente. Iubirea pentru ea, dorinta de a trai impreuna cu ea pentru tot restul vietii, ii pareau tot mai mult nefericitului print singura varianta posibila de viitor. O idee i se contura tot mai clar: ori va trai impreuna cu Marie, casatoriti, ori vor muri impreuna. Iar Mariei ii era indiferent ce versiune de viitor va decide el, atata timp cat ei vor fi impreuna.

O scrisoare adresata Papei pentru a-i anula casatoria nefericita cu printesa Stefanie a Belgiei a declansat un conflict major cu tatal sau, imparatul Franz Joseph, care era constient de implicatiile religioase si politice ale acestui fapt si i-a interzis categoric divortul. Divortul de sotia sa si casatoria cu Marie Vetsera erau vazute de tatal sau ca fiind chestiuni pur administrative ce priveau inaltele interese ale statului. Om al datoriei, demn membru al dinastiei Habsburgilor, imparatul punea interesele celor 40 de milioane de oameni, locuitori ai imperiului condus de el, mult deasupra intereselor personale, pur sentimentale. Cu aceeasi hotarare s-a opus si variantei ca fiul sau sa se retraga de la conducerea imperiului si sa duca o viata simpla impreuna cu Marie, amenintandu-l ca-l va lasa fara surse de trai si somandu-l sa-si faca datoria fata de poporul sau. Dar pe Rudolf deja nu-l mai interesa decat viitorul relatiei cu Marie, asa ca a considerat ca i-a ramas o singura varianta: sinuciderea, pentru a fi impreuna cu ea in moarte, daca in viata nu putea. Marie si-a parasit pe ascuns casa si pe nestiutoarea ei mama si a fugit cu Rudolf la cabana de la casa de vanatoare de la Mayerling. Indragostitii au trait ultimele doua zile fericite impreuna si, conform planurilor tesute impreuna, el a impuscat-o si apoi s-a impuscat si el.

Indragostirea si sensul vietii

Firile romantice vor  suferit alaturi de protagonistii tragicei povesti de dragoste si unii oameni chiar vor presimti cum o viata poate deveni complet fara sens, pana la duce la sinucidere, daca iubirea nu se poate implini. Caci undeva adanc in suflet, ei pot simti ca indragostirea aduce ceva deosebit de pretios in viata unui om, ceva ce Platon exprima in “Phaidros”: indragostirea le-a fost data oamenilor ca un dar, pentru a-si putea aminti de lumea supra-cereasca din care au venit candva si pe care au uitat-o. Prin iubire, valul compact al uitarii lumii spirituale se rupe si se da omului din nou posibilitatea de a presimti originea sa spirituala, fiinta sa completa. Paradisul pierdut devine iar accesibil omului, fiinta de care ne indragostim oglindeste Eul superior, arhetipul OM, asa cum era inainte de “caderea in pacat” a omului.

Din stiinta spirituala stim ca odata cu “caderea in pacat”, omul s-a indepartat de lumea divina, dar a capatat in schimb capacitatea de a gandi independent. O parte din om a ramas in lumea spirituala. Tot atunci, cele patru eteruri ce formau o unitate s-au scindat: eterul sunetului (chimic) si eterul vietii au ramas in lumea spirituala, in timp ce omului nu i s-au dat pe pamant decat eterul luminii (capacitatea de a gandi) si cel al caldurii (capacitatea de a iubi). Atunci cand se indragosteste, omul intra din nou in legatura cu cele doua eteruri la care nu mai are acces. Si aceasta se exprima in trairea “muzicii sferelor” sau – mai aproape de senzorialitate – acel “chemistry” (eterul sunetului sau chimic), precum si in sentimentul ca este viu, ca renaste prin indragostire (eterul vietii). Tot in trairea eterului sunetului se afla si trairea sensului vietii, de aceea unii oameni vor simti ca viata lor are sens numai atunci cand se indragostesc. Dar indragostirea nu este decat o stare de gratie temporara, un dar acordat de lumea spirituala omului. Depinde doar de el daca il iroseste in placeri sau il transforma treptat in iubire statornica si libera.

Psihopatologia va declara insa ca un om ce se sinucide din dragoste este nebun. Un om sanatos sufleteste simte in mod natural ca viata sa are un sens, pe care chiar daca nu il cunoaste de la inceput, il poate descoperi treptat, crea  si exprima in viata sa. Iar o nefericita poveste de dragoste nu il va putea duce nicicand pana la limita extrema de a-si lua viata din prea multa disperare, dintr-o totala pierdere de sens.

Daca sinugigasilor le pare ca a pune capat vietii va pune capat si suferintei lor, acest lucru este doar o mare amagire. Din stiinta spirituala se stie ca sufletele celor ce aleg acest drum nu scapa de suferinta, ci odata ce trec prin poarta mortii ele retraiesc continuu gestul nefericit si disperarea ce l-a cauzat, pana in momentul in care ar fi trebuit sa moara de moarte buna, conform destinului lor. Caci sinuciderea nu este in destinul niciunui om si nici nu poate fi considerata o alegere constienta.

Cum se poate deci explica, dincolo de povestea dramatica de iubire, nebunia printului mostenitor Rudolf, ce a dus la moartea sa si a iubitei sale?

Cauzele karmice ale sinuciderii

Se poate merge mai departe de psihopatologie si afla cauzele spirituale ce il pot face pe un om ca Printul mostenitor al Austriei, personalitate stralucitoare si asupra careia se indreptau multe sperante, sa isi incheie viata intr-un mod autodistructiv. Caci faptul ca un om se naste intr-o viata cu anumite probleme psihice nu poate fi explicat decat prin cauze ce tin de karma sa.

In “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice” (volumul II), Rudolf Steiner explica destinul tragic al printului mostenitor prin prisma vietilor anterioare ale acestei individualitati si a karmei generate in trecut. Steiner nu considera piedicile din povestea de dragoste ca fiind un motiv obiectiv pentru drama de la Mayerling, ci mai degraba un pretext de care sufletul printului s-a folosit  in mod inconstient pentru ca pentru ca fortele de autodistrugere sa se poata manifesta. De altfel, sunt relatari de la martorii vremii prin care printul Rudolf ar fi propus si unei alte amante a sa sa se sinucida impreuna, caci aceasta era o idee ce il bantuia dinainte de a o intalni pe baroneasa Vetsera.

Intr-o anume imprejurare descrisa in volumul despre legaturi karmice, Rudolf Steiner s-a vazut pus in situatia de a cerceta suprasensibil cu toata seriozitatea posibila vietile anterioare ale printului Rudolf al Austriei. Cercetarea i-a luat mult timp si rezultatul a fost uimitor, dar perfect logic si explicabil din punct de vedere al legilor karmei:

Printul Rudolf era incarnarea lui Nero, imparatul Romei, a carui viata a fost un exemplu de frivolitate absoluta si de nebunie a puterii. Nero a luat viata in ras si a facut tot ce a avut chef, omorand si distrugand fara limite. Pentru el, viata celorlalti oameni, ba chiar un oras intreg nu erau decat obiecte cu care el se putea juca. Sunt sugestive ultimele sale cuvinte cand a fost prins si omorat, dupa ce daduse foc Romei si o privea cum arde: “Ce artist pierde lumea in mine!”.

NeroDupa incarnarea ca Nero, au urmat alte doua incarnari: una in care a dus o viata banala si in care a trebuit sa invete sa renunte la sentimentul ca este deasupra oricarui muritor, iar alta in care a fost un simplu militar si a trebuit sa se supuna ordinelor superiorului, pentru a-si domoli vointa exacerbata si a invata sa se supuna unei autoritati. Prin aceste doua incarnari s-a produs o anumita compensare a karmei sale. Mai apoi, a urmat incarnarea ca Printul Rudolf al Austriei, in care destinul i-a dat inca o data un rang foarte inalt si posibilitatea de a face bine unui popor si a-si indrepta greselile facute in incarnarea ca Nero. Caci, dupa cum explica Rudolf Steiner, individualitatea care se intrupase ca Nero avea niste forte sufletesti deosebite, dar pe care le-a folosit intr-un mod complet nebunesc. Insa, conform legilor karmei, ceea ce este aruncat in lume ca forte de distrugere la un moment dat se intorc impotriva celui care le-a lansat. Asa s-a intamplat in intruparea ca print mostenitor: ceea ce fusese descarcat in exterior intr-un mod crud si grotesc in intruparea ca Nero, s-au intors in sufletul Printului Rudolf ca si forte de autodistrugere. Cum explicam mai sus, sinuciderea nu este in destinul niciunui om. Dar chiar si acest gest ingrozitor a avut un efect karmic: prin suferinta teribila pe care sufletul sau a resimtit-o dupa ce  a trecut pragul mortii, Printul Rudolf si-a purificat fortele sufletesti prodigioase si le-a pregatit pentru a aduce ceva bun omenirii in vieti ulterioare.

“Viata umana nu are, intr-adevar, sens daca ne multumim sa privim un eveniment istoric fara sa ne intrebam: Cum ni se reveleaza din acest eveniment anumite caractere umane, cum ni se prezinta ele atunci cand reapar intr-o incarnare ulterioara ? Daca nu ne punem aceasta intrebare, anumite evenimente istorice par total lipsite de sens si ele par lipsite de sens pentru ca ele nu se indeplinesc, ele isi pierd sensul fiindca ele nu se pot consuma pana la capat, daca nu devin impulsul unei vieti ulterioare, daca nu isi afla compensarea si nu continua sa actioneze pe parcursul existentelor urmatoare” (Rudolf Steiner, in “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”). (articol scris de Delia Soare, pentru revista „Antroposofia”)

Anunțuri

Indragostirea, calul negru si caderea in trup

Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea. (Gabriel Liiceanu)

Uneori ma gandesc ca daca cineva ar putea sa vada “conturul nevazut al sufletului” meu, cum asa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de stralucirile ca de licurici ce danseaza uneori in jurul capului meu… Sunt toate aceste ganduri, idei, posibile articole pe care imi doresc sa le scriu candva, dar din varii motive nu apuc sa le dau vreodata trup de cuvinte. Si nu stiu ce se intampla cu ele, poate mor, sau poate dupa un timp se reintorc intr-o lume a ideilor, de unde altcineva le primeste ca inspiratie si mai apoi le imprima in scris amprenta sufletului sau.

Pornind de la un film, despre o alegere esentiala

Unul dintre articolele pe care am vrut sa il scriu in urma cu ceva timp este despre filmul “Lebada neagra”, ce relua o tema importanta pentru mine, cea a omeniei si a egoismul din noi. Dar, prinsa in cele de zi cu zi, am tot amanat scrierea sa pana aproape am uitat de el. Iata subiectul filmului, pe scurt:

Gratioasa, dedicata si pura balerina ce este aleasa pentru rolul principal din “Lacul Lebedelor” se vede in sfarsit aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerina si de a face un spectacol de neuitat. In stradania de a o juca atat pe Lebada alba – rol ce se muleaza perfect pe firea ei – cat si pe sora ei malefica, Lebada Neagra, atat de diferita de ea – eroina intra intr-un vartej de ambitie, frustrare, erotism trezit si reprimat, gelozie, revolta fata de controlul exercitat asupra proprie-i vieti de mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, incat se pierde treptat in partea intunecata, inconstienta a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea pana atunci. De aici la nebunie si mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Exista un moment critic in film, cand balerina, in scenariile imaginative create de mintea ce ii scapase de sub control, este nevoita sa aleaga intre omenie si ambitie egoista: posibilitatea de a salva viata unei alte balerine rivale pe care o ranise fatal, pretul fiind ratarea participarii in scena finala a spectacolului ei de debut ca prim-balerina. Alege sa ascunda trupul balerinei ranite de moarte si sa apara pe scena mai radioasa ca oricand, ridicand sala in picioare cu prestatia extraordinara in rolul seducatoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea si rol este perfecta, pe culmea gloriei se bucura de succesul visat. Dar tot atunci realizeaza ca balerina rivala pe care o ranise si murea era chiar ea. Se ranise singura, sfasiata in propriile-i lupte launtrice si luandu-si viziunile mintii surescitate drept realitati in sine.

Undeva, pe drumul calatoriilor sufletesti ale fiecarui om, apar astfel de momente de rascruce, cand el este pus sa aleaga intre doua drumuri: drumul cel alb, cel care duce catre fiinta sa adevarata – un drum de sacrificiu de sine, in a salva un alt om ce sufera – si drumul cel negru, al egoismului personal, in care tot ceea ce conteaza este realizarea propriului vis, a ambitiilor personale, dincolo de suferinta provocata semenilor. Destinul sau pe mai departe, modul in care el se formeaza ca om, depind de alegerea facuta in momentele critice ale vietii.

Calul negru intra in scena

Mi-am reamintit de sarmana balerina ascultand de curand un audiobook cumparat mai demult, “Ce ne facem cu calul negru ? “, al lui Gabriel Liiceanu, in lectura autorului. Cu vocea sa deosebit de frumoasa, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasa si trista, despre calul alb si calul negru, despre indragostire, caderea in trup si despre ipocrizie.

Se porneste de la mitul lui Platon din “Phaidros”, in care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este vazut ca si atelaj inaripat tras de doi cai si condus de un vizitiu. In cazul zeilor, atat caii cat si atelajul sunt “buni si de vita nobila”, incat este usor si placut pentru vizitiu sa il conduca in fiecare zi inspre “campia adevarului”. Acolo, atat caii cat si vizitiul “se hranesc” prin contemplarea “fiintei adevarate” si astfel aripile cresc si se pastreaza sanatoase. In cazul celorlalte suflete, din care facem parte si noi, muritorii de rand, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultator, cumpatat si usor de condus – si de un cal negru, urat, rebel, nesatios, ingamfat, care nu asculta si incearca mereu sa devieze si sa rastoarne atelajul. In acest caz, evident, sa conduci carul si sa ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divina, nu este nici usor si nici placut. Sanatatea aripii se poate mentine numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hraneste” prin contemplarea valorilor eterne: valorile dreptatii, adevarului, binelui si frumosului in sine, pe care Platon le numeste “fiinta cea adevarata”.

In cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe carari abrupte si inguste, strapungerea boltii ceresti si mentinerea in acel loc in vederea contemplarii sunt extrem de dificile. Fiind impiedicata hranirea adecvata, aripile se imbolnavesc si incep sa pice, ca urmare aceste atelaje se rastoarna si cad pe pamant, iar sufletele respective isi iau “un corp de pamant”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iata, ne-a dus pentru prima data la pierzanie. Si o va mai face pe parcursul vietii noastre, dupa cum ne asigura domnul Liiceanu.

Deci, omul pe pamant, ce nu mai poate zbura, uita ca a avut vreodata aripi, intr-o alta lume si uita si hrana cereasca din acel timp… Odata ajuns pe pamant, el este nevoit sa consume hrana- surogat. Locul idelilor eterne, absolute din “campia adevarului” este luat acum de o realitate de mana a doua, formata din lucruri trecatoare, schimbatoare si coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte., pe care omul, uitand originalele, le ia drept adevarate.

Si totusi, si totusi… Miracolul indragostirii

Si desi povestea incepe cu o cadere si cu o uitare, Platon spune ca nu este totul pierdut. Exista un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta sa isi aminteasca de lumea supracereasca din care au venit si a le da un impuls inspre inmugurirea si cresterea din nou a aripilor: indragostirea. Din categoria “urme si resturi ale mancarii divine” pe pamant, procesul de indragostire este cel prin care se rupe valul compact al uitarii celeilalte lumi si se da posibilitatea omului de a contempla si nazui iar spre “fiinta pura”.

In “Phaidros”, Platon incearca sa ne convinga ca paradisul ne este inca accesibil si ca prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozitiile caderii. In aceasta lume in care valorile absolute sunt aproape uitate, fiinta de care ne indragostim devine astfel un prilej de amintire a fiintei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am cazut. (Imi amintesc acum – nu a trecut atat de mult timp de atunci – de momentul cand m-am indragostit ultima data: am ridicat neatenta ochii din calculator spre barbatul care mi se adresa cu o intrebare si, desi il stiam de ceva timp, mi-a aparut deodata intr-o aura de frumusete, bunatate si noblete de nedescris: Omul, arhetipul originar mi s-a dezvaluit deodata in fata ochilor mei uimiti si recunoscatori de revelatia coplesitoare primita prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un traznet care ne despica viata intr-un inainte si un de-acum incolo si care ne muta pe alta orbita a ei”, cum spune dl. Gabriel Liiceanu in minunata sa conferinta. “Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea.” (G.L.)

“Indragostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere in contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastra. O reimproprietarire divina. Ni se reaminteste acum ca ascendenta noastra este nobila, ca noi venim de pe campia adevarului si ca sufletul nostru poarta in el blazonul Fiintei pure”. (Gabriel Liiceanu). Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealalta lume care se suprapune peste cea de zi cu zi si astfel indragostitii au sentimentul ca traiesc intr-o lume vrajita, intr-un timp al lor in afara timpului celorlalti, intr-o continuitate ca de extaz. Numai ca, ne spune dl. Liiceanu, aici incepe drama indragostitilor, si anume ca indragostirea dureaza tot atat timp cat cei doi sunt capabili sa se mentina in aceasta stare extatica, de dincolo de ei. Dar, cu conditia noastra de fiinte limitate in spatiu si timp, nu este posibila zabovirea indelungata in starea exceptionala de indragostire. Intr-un final, cei doi recad in limitele proprii si ceea ce initial parea un legamant etern, o suprapunere perfecta a doua maini, redevine o intalnire intre doi oameni cu ritmuri diferite si adesea imposibil de sincronizat. Doua fiinte limitate, doua “monade” s-au intalnit cu speranta de a trai o iubire absoluta, fara limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajuta” din nou la caderea celor doi, cand acestia devin robiti placerilor trupesti. Caci inital, cresterea aripilor a echivalat cu o dez-povarare de trup. Si pentru a ramane asa, conform mitului platonician, trupul ar trebui sa fie doar prilejul indragostirii, iar nu telul ei. Calul negru, “mitocan, magar si lipsit de maniere”, cel ce reclama accesul neingradit la placerile trupului, ar trebui tinut sub control, domolit, educat, pentru a nu rasturna iar atelajul inaripat al indragostitilor la pamant si chiar in prapastie. Incepe la indragostiti lupta dintre calul negru, concupiscent si nesatios, si calul cel alb, plin de chibzuinta si bun simt, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „caderi in trup”.

Una din variantele de a tine calul negru in frau a fost de a-i trasa un spatiu ingradit, controlat in care el sa evolueze: monogamia, casatoria consfintita in fata lui Dumnezeu, asa cum ne-a propus-o crestinismul: “un singur barbat si o singura femeie se afla fata in fata, pentru intreaga viata, consumand senzualitatea cu moderatie maxima si sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat in conferinta domnului Liiceanu). Dar, se intreaba domnul Liiceanu, poate fi calul negru imblanzit, poate el renunta la galopurile lui ? Se poate trece peste contradictia in timp din vietile noastre, poate fi viata sexuala subordonata unui contract monogam extins la durata intregii vieti ? Cu rare exceptii, raspunsul este nu. Este suficient sa privim in jur, sau sa ne referim la istoria omenirii si la exemplele din literatura, pentru a ajunge la aceasta concluzie. Din pacate, rezolvarea aleasa in general este ipocrizia. Ipocrizia acoperita de valul marital, in care numai calul cel alb este prezentat la vedere in timp ce calul cel negru isi face de cap galopand ascuns in faldurile noptii, cand nu este vazut de ceilalti. Intre indivizii frustrati ai sentimentelor ucise de norma impusa, si intre fondul pulsional nestapanit al animalului din om, se pare ca ipocrizia este solutia preferata de majoritatea oamenilor la problema calului negru.

De la cei din manastiri, pana la inteleptii omenirii, se pare ca niciunul n-a reusit sa rezolve intr-o maniera convenabila aceasta problema a calului negru, dupa parerea domnului Liiceanu. Sondajele arata (daca mai era nevoie de ele) ca principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atractia fizica, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arata ca inca o data calul negru iese invingator.

Tinerea in frau

In conferinta dlui Liiceanu sunt cateva variante propuse de altii, dar care autorului nu i se par prea realiste, de ex., defularea impulsiunilor sexuale prin literatura, scriind texte fictionale, sau desfiintarea ipocriziei prin varianta “netloving” – retea in care multiplicarea relatiilor dintre sexe sa se faca “la lumina”. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan si grobian, in unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel si nu prea sfios… Totusi, aspectul posesivitatii si al geloziei in relatii nu par sa fie usor de rezolvat.

Problema calului negru – metafora pentru partea din om care nu poate fi tinuta in frau, si care in fiecare din noi “isi face incercarea “- ramane deschisa. Drama sarmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat si scapat complet de sub control. Ceva mai sus s-a incercat o rezolvare a problemei calului negru in plan intelectual, lasand intrucatva la o parte ideea de iubire si cea de responsabilitate. Dar puterea transformatoare a iubirii, nu actioneaza ea oare pana la a metamorfoza complet calul cel negru ? Poate ca am intrat eu iar in lumea ideilor absolute… Dar insusi domnul Liiceanu isi incheie atat de frumos conferinta sa “Ce ne facem cu calul negru ?”, vorbind tot despre iubire:

“Numai ca in iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge pana acolo incat, atunci cand, indragostind fiind, durerea de dinti a iubitei devine automat si a ta, dar totusi unul in care, cum spune atat de frumos Heidegger, noi ajungem sa ne transformam in ceea ce iubim, ramanand totusi noi insine. (…) Intrebarea este cat timp poate functiona inventia unui plaman cu care se respira in doi ?”

Conferinta lui Gabriel Liiceanu o gasiti aici:

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/pages/08_06_iunie/[articol]Liiceanu_Ce_ne_facem_cu_calul_negru_Orizont_mai.pdf

Imblanzirea

Mai este o „metoda de imblanzire a calului negru”, data in antroposofie. Aici, calul negru din imaginatiunea atelajului inaripat data de Platon este numit „dublu” si trebuie recunoscut prin cunoasterea de sine si transformat, prin constientizare, meditatie si exercitiile insotitoare date de Rudolf Steiner. Dar despre asta, alta data. Sau ii las pe altii, care stiu mai bine, sa vorbeasca despre ea.

(articol de Delia Soare)