Sfinţi şi păcătoşi/Saints and sinners

See also the english version at the link: https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/09/saints-and-sinners/

Un articol mai vechi al meu, in care am încercat să arăt legătura dintre ortodoxism şi ştiinţa spirituală (antroposofie). A înţelege ortodoxismul – pe care îl criticam cândva pentru atitudinea de tipul „crede şi nu cerceta”, dar pe care l-am descoperit tot mai esoteric şi mai profund – este una din temele majore din viata mea. În plus, articolul abordează o altă temă de interes pentru mine, tema abisului, văzută atât din perspectiva ortodoxă, precum şi din cea a antroposofiei.

Între timp, părintele Teofil Paraian, pe care îl amintesc în articol, a trecut pragul dincolo şi îmi exprim cu această ocazie admiraţia pentru el şi pentru alţi părinţi ai ortodoxismului românesc, şi nu numai.

Scriu aceste rânduri pornind de la un interviu dat de unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii ortodoxe române, părintele Teofil Paraian, interviu citit într-un număr recent al revistei Formula As. [1]

Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Părintele Teofil Paraian spunea în acest interviu că dacă nu ar fi ajuns la comorile ortodoxiei, ar fi fost poate antroposof. Foarte tânăr fiind şi frecventând un cerc de antroposofi, era fascinat de ideile antrenante pe care le auzea la antroposofi, idei care explicau şi semnificaţia gesturilor de cult din biserică.

Şi totuşi, mai spune părintele, antroposofia se ocupă să îl înţeleagă pe om, în timp ce el îl căuta pe Dumnezeu. Acesta este unul dintre reproşurile care li se aduc antroposofilor de către unii reprezentanţi ai bisericii ortodoxe: cum că antroposofii încearcă să îl pună pe om în locul lui Dumnezeu. Iată ce spune Rudolf Steiner, în ciclul Viaţa între moarte şi o nouă naştere (GA 37):

„Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Iisus Christos vrea să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că Dumnezeu trăieşte ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Iisus Christos face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa şi puterea: „Voi toţi sunteţi Dumnezei !”. Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: „Veţi fi ca Dumnezeu”. Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Christos, rostesc o frază cu acelaşi conţinut: Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu. În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: Tu eşti un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu.” Este extrem de important cine anume rosteşte aceste cuvinte, precum şi atitudinea cu care omul le primeşte în suflet. Christos subliniază devenirea, evoluţia sufletesc-spirituală treptată, prin strădanie, în timp ce Lucifer amăgeşte omul că este deja un Dumnezeu, că nu trebuie să depună efort pentru aceasta.

Antroposofie sau ortodoxism ?

Antroposofia nu este o religie, ci o cale de iniţiere profund creştină, care priveşte Evenimentul de pe Golgota, când Iisus Christos a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat, ca fiind evenimentul central al evoluţiei omenirii. Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Fiul său pe pământ să devină om şi de atunci îl avem pe Christos, Dumnezeu-Om, ca ideal, ca model spre care tinde fiecare om în evoluţia sa – conştient sau mai puţin conştient. În ce măsură reuşeşte un om să se apropie de fiinţa lui Christos, aceasta se poate vedea din relaţiile sale cu ceilalţi oameni, din modul său de a se raporta la existenţa cotidiană.

Părintele Teofil Paraian, ca şi alţi mari părinţi şi duhovnici ai ortodoxiei, insistă asupra faptului că mântuirea omului se poate face numai prin Biserică, adică prin participarea regulată a creştinului ortodox la slujbele bisericeşti şi prin rugăciune. Acest lucru îşi are temeiul său, deoarece Biserica Ortodoxă Română este un cult religios. Biserica ortodoxă nu încurajează gândirea independentă a omului, ci creştinul ortodox trebuie să ducă un trai bazat pe normele de conduită morală date prin ea. Printr-un mare accent pe care îl pun pe smerenie, reprezentanţii Bisericii ortodoxe încearcă să combată influenţa lui Lucifer în sufletul omului, acesta fiind văzut ca acela ce îl duce pe om în păcat şi îl îndepărtează de Dumnezeu. Într-adevăr, Lucifer, spiritul rebel, este cel care i-a insuflat omului dorinţa către libertate, către independentă în gândire şi cunoaştere. Pe calea de cult ortodox, apropierea de Sfintele Taine se face în primul rând prin participarea la slujbă şi prin rugăciune – deci se lucrează cu forţele sufleteşti de voinţă şi simţire. În antroposofie, ca şi cale de iniţiere, omul porneşte de la gândire în înţelegerea lumii şi a propriei fiinţe.  Din antroposofie aflăm că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală: spirite ale libertăţii, având o libertate conştientă şi pătrunsă de iubire si responsabilitate. Deocamdată, omul nu este liber, ci se află pe calea către libertate. Problemele încep atunci când, ispitit de Lucifer, el se consideră DEJA liber, fără să fi ajuns la înţelegerea reală a ceea ce înseamnă libertatea. Atunci se poate îndepărta de legile divine, de Dumnezeu, atrăgând inevitabil şi acţiunea lui Ahriman – spirit al morţii – în viaţa sa sufletească.

Părintele Teofil Paraian mai spunea că după ce a aflat de antroposofie şi mai apoi descoperit şi comorile ortodoxiei, a luat hotărârea să îl urmeze pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care era sfânt, şi nu pe Rudolf Steiner, care era antroposof. Trebuie să menţionăm aici că pe calea antroposofică nu există împărţirea în „sfinţi” şi „păcătoşi”, ci antroposofii sunt oameni care se străduiesc să devină mai buni în mod conştient, să ajungă să se unească în suflet cu Christos – arhetip al Omului.

Pilda fiului risipitor

Ce este un om sfânt, conform Bisericii ortodoxe? Un om sfânt este cel care duce o viaţă extrem de curată din punct de vedere moral şi este recunoscut ca sfânt de către Biserică. De obicei, sfinţii sunt oameni ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind departe de lume cu ispitele ei. Ce se întâmplă cu noi, oamenii obişnuiţi, care trăim în lume, ce şansă de mântuire avem noi?

Să încercăm să lămurim puţin cum este cu oamenii sfinţi şi oamenii păcătoşi.

Părintele Arsenie Boca, cel mai mare duhovnic din ortodoxia românească, spunea: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Arhetipurile de sfânt şi păcătos apar descrise în Evanghelia după Luca, în pilda despre fiul rătăcitor, spusă de Iisus Christos: un om avea doi fii, unul asculta de tatăl său şi îl slujea cu credinţă, iar celălalt i-a cerut tatălui partea sa de avere şi a plecat în lume. Fiul al doilea s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. După ce a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi fiul trăia în mare lipsă. Atunci el s-a angajat îngrijitor la porci şi tânjea şi după cele ce mâncau porcii, atât era de sărman de-acum. Şi atunci el şi-a dat seama că a greşit şi s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Ştim că tatăl său l-a primit cu braţele deschise, îmbrăcându-l cu haine scumpe şi tăind viţelul cel gras şi bucurându-se foarte pentru cel ce „era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Averea fiului risipitor se referă la potenţialul său spiritual, pe care el l-a jertfit pe plăceri, părăsind casa tatălui său, adică împărăţia spirituală a lui Dumnezeu. Împărăţia străină în care s-a dus este lumea de iluzii şi amăgiri a lui Lucifer. Iar porcii pe care îi hrănea arată decăderea sa în lumea poftelor. Faptul că tatăl, când îl primeşte înapoi, “taie viţelul cel gras”, reprezintă transformarea forţelor sufleteşti inferioare de vointa în intuiţie, iar hainele cele scumpe reprezintă trupul învierii. Privirii clarvăzătoare, voinţa nespiritualizată îi apare la pragul lumii spirituale ca un taur deformat („viţelul cel gras”). Rudolf Steiner explică acest lucru în ciclul Macrocosmos şi microcosmos (GA 119): la trecerea corectă a pragului lumii spirituale se pot vedea părţile din suflet căzute sub stăpânirea lui Lucifer, în Păzitorul Pragului. Discipolului i se infăţişează una sau o combinaţie a celor patru arhetipuri ale forţelor sufletului: caricatura vulturului, reprezentând gândirea netransformată încă de către forţele Eului; cea a leului, pentru simţirea netransformată; cea a taurului, pentru voinţa netransformată şi caricatura-om („vrăjitoarea”) pentru Ego-ul netransformat încă de către forţele de iubire ale inimii. Discipolul spiritual îşi poate da seama astfel de ceea ce mai are de transformat în sufletul său şi la ce trebuie să renunţe la intrarea în lumea spirituală. Dar există şi posibilitatea ca omul să treacă pragul lumii spirituale evitând întâlnirea cu Păzitorul Pragului, cu ajutorul lui Lucifer, lăsându-se ademenit de false viziuni, de trăiri extatice. El ajunge astfel nu în adevarata lumea spirituală, ci în „împărăţia spirituală” a lui Lucifer, unde este stors de forţele de viaţă şi lăsat apoi să cadă pe fundul abisului, pradă lui Ahriman.

Scara virtutilor si Taina abisului 

În această pildă se atinge una dintre cele 7 taine ale ocultismului, Taina abisului, care are legătură cu mântuirea lui Lucifer în sufletul omului prin acţiunea Sfântului Duh. În una din Dramele-Mister (Rudolf Steiner, Trezirea sufletelor, GA 14), se spune:

„Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Cum se regăseşte această înţelepciune despre omul sfânt şi omul păcătos în ortodoxia românească? M-a impresionat renumita frescă de la Mânăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, numită Scara virtuţilor, a sfântului Ioan Scărarul. Iată nişte reproduceri ale acestei fresce:


Se poate vedea aici omul sfânt, urcând pe scara către Dumnezeu, călăuzit de îngerul său păzitor. Fiecare treaptă pe care o urcă este o virtute sufletească câştigată cu multă strădanie, iar cu fiecare treaptă îngerul se apropie şi mai mult de om, purtând coroana de aur a Eului Superior. Omul sfânt urcă pas cu pas, plin de credinţă, răbdare şi smerenie pe scara virtuţilor şi la capătul ei îngerul îi pune pe cap coroana de aur a îndumnezeirii.

Şi avem reprezentat şi omul păcătos, cel care cade de pe scara către Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitelor luciferice sau judecăţilor ahrimanice: fiinţele demonice ce îl trag pe om în abis, încercând să îl facă să uite de partea divină din sufletul său.

Dar în frescă vedem că mai este o şansă şi pentru acest om păcătos să revină pe scară: acolo sus este un alt înger, având o lance cu care îi străpunge pe demoni şi îl eliberează pe om de sub stăpânirea lor. Este vorba despre Arhanghelul Mihael, conducătorul cetelor îngereşti şi purtătorul gândirii cosmice, după cum este descris el în antroposofie. El îl ajută pe omul disperat, ce cade în abis şi care îi cere ajutor lui Dumnezeu-Tată, să se recunoască drept fiinţă spirituală şi să conştientizeze procesele sufleteşti prin care trece. Lancea este lancea gândirii, iar fiecare astfel de fiinţă astrală străpunsă de lance, deci conştientizată şi înţeleasă până la capăt în apariţia şi evoluţia ei în sufletul omului, este transformată într-o calitate sufletească: în virtutea care era iniţial, până să cadă sub stăpânirea forţelor luciferice şi ahrimanice. Deci cu ajutorul lui Mihael – arhanghelul numit şi „faţa lui Christos” – omul poate reveni pe scara către Dumnezeu.

O reconciliere posibila

Revenind la ceea ce spunea în interviu Părintele Teofil Paraian, cum că singura cale de mântuire a omului este prin Biserică: avem deci şi o cale de mântuire pornind de la conştientizare, de la gândirea vie, spiritualizată, în încercarea de a înţelege intenţiile lui Dumnezeu cu omul, cu lumea. Este calea propusă de antroposofie, pentru omul care trăieşte în lume şi care nu se mai mulţumeşte doar cu ce îi oferă Biserica, ci are nevoie de a găsi răspuns la întrebările existenţiale ce trăiesc în sufletul său. Desigur, mersul la biserică, practica religioasă şi antroposofia nu se exclud, poţi fi un bun creştin ortodox şi totodată antroposof. „Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun, capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.”[2] (de Delia Soare, publicat în aprilie 2009 în revista Pământ iubit)

[1] Web: http://www.formula-as.ro/2009/858/spiritualitate-39/parintele-teofil-paraian-10831.

[2] Petre Papacostea, prefaţa ciclului Pietre fundamentale pentru cunoasterea misterului de pe Golgota, Rudolf Steiner, Editura Univers Enciclopedic.