Cum am ajuns la antroposofie (including English version)

See also the English version at the link:

https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/18/how-i-found-antroposophy/

Drumul meu spiritual a inceput cu o traire zguduitoare de prag, intr-o dupa-amiaza din anii mei de studentie, pe vremea cand ma confruntam cu o stare de depresie creata de prapastia dintre lumea mea launtrica, idealurile mele, pe de o parte, si realitatea materialista, lipsita de sens si de orice idealuri, a lumii inconjuratoare, pe de alta parte.

Am fost crescuta in spirit ateist, cu ideea ca Biblia este o carte naiva pentru oamenii care nu gandesc. Dar la 18 ani, aveam ca si calauza de drum idealurile mele ce luminau deasupra mea precum stelele: adevar, bine, frumos, dreptate si mai ales iubirea, despre care am aflat dupa mai multi ani ca sunt idealurile platoniciene. Asa am parasit casa parinteasca din Ramnicu Valcea, cand am plecat la Bucuresti si am inceput anii de studentie. Insa nu mi-a trebuit prea mult ca sa realizez ca aceste idealuri nu erau de gasit in lumea in care traiam de acum, cred ca nu gasisem un loc mai indepartat de ele decat viata din complexul studentesc Regie, ca sa nu mai vorbesc de materiile de la facultate, care imi produceau rau pana aproape de fizic. Mi-era greu sa gasesc ceva mai departe de hrana dupa care tanjea sufletul meu, decat structura unui strung, de pilda.

Acesta era contextul sufletesc pe la 21 de ani cand, intr-o dupamiaza de toamna inspre amurg, in camera de camin studentesc, singura fiind si dormind, m-am trezit brusc la intalnirea cu o fiinta suprasensibila monstruoasa si neagra, un vultur rau pe care stiam ca nu il vad cu ochii fizici si care statea cu ghearele pe pieptul meu, aproape oprindu-mi rasuflarea si paralizandu-ma. Pentru mine, a fost prima intalnire cu moartea dar si cu constientizarea faptului ca exista o lume concreta ce nu este vizibila ochilor fizici. M-am simtit foarte neputincioasa, strivita si ingrozita de acel vultur negru si stiam ca daca nu reusesc sa il inving, ma va trage intr-un somn profund si vesnic si acela imi va fi sfarsitul. Si atunci i-am cerut ajutorul, pentru prima data, lui Dumnezeu in care nu credeam pana atunci si am incercat sa imi fac semnul crucii. Dar tot corpul imi era paralizat, am reusit cu mare stradanie sa il schitez cu degetul mic de la mana stanga, era tot ce mai puteam misca. Atunci vulturul negru a disparut si eu am reusit sa ma misc, mi-am revenit.

Insa ceva s-a intamplat atunci cu mine, am fost zguduita pana  in strafundurile sufletului, era ca si cum o parte din sufletul meu se trezise si am stiut ca nu voi mai avea liniste pana cand nu o sa inteleg ce s-a intamplat, ce este acel vultur negru, exista intr-adevar Dumnezeu, exista ceva mai mult decat aceasta realitate fizica ce imi parea lipsita de sens ?

treptele-initierii-rsSi de atunci am inceput sa caut raspunsuri, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata atunci. In fiecare seara ma rugam unui posibil Dumnezeu cu cuvintele: „Daca existi intr-adevar, ajuta-ma sa gasesc sensul vietii mele si al vietii in general, altfel eu refuz sa traiesc o viata ce pentru mine nu are sens, refuz sa fiu precum cei din jurul meu !”  Si incepusem sa citesc tot ceea ce gaseam pe la tarabe, toate cartile despre esoterism, despre o posibila lume de dincolo de simturile fizice. Pentru mine aceasta devenise o problema de viata si de moarte, careia ii dedicam tot timpul meu. Nu aveam cu cine sa vorbesc despre aceaste lucruri, nu era nimeni care sa ma sfatuiasca in acest sens. Din punct de vedere exterior, am fost complet singura pe drumul meu, in acei primi ani de cautari.

Din tot ce citeam si analizam, doua idei imi atrageau atentia cu deosebire: prima, ideea de reincarnare si karma, venita pe linie orientala, care imi parea singura ce ar putea sa explice nedreptatea existenta in lume, inegalitatile dintre oameni ce apar inca de la nastere. Caci amaraciunii pentru viata insuportabila pe care imi parea ca o am, sufletul meu opusese imaginea unor vieti cu adevarat grele, pe langa care a mea parea de-a dreptul frumoasa: vietile copiilor extrem de saraci din Africa, ce sunt condamnati la moarte prin foame inca de mici. Iar cealalta idee era ceva ce primisem dintr-un roman autobiografic al lui Giovanni Papini: „Un om sfarsit”, pe care o cumparasem datorita titlului cu care rezonasem. Prin ea l-am descoperit pe Iisus Christos, caci nu aveam nicio Biblie si nici nu mi-am cumparat mult timp asa ceva. Insa simteam profund adevarul existentei sale si mult timp mi-a fost calauza si reper in cautarea mea.

Imi era clar pe atunci ca eu imi doream sa gasesc o cale, o conceptie despre lume ce uneste aceste doua lucruri, aparent contradictorii intre ele: reincarnarea si karma, pe de o parte, si  Iisus Christos, pe de alta parte. Si am gasit doua astfel de cai, in carti desigur, in cautarile mele de atunci. Insa de amandoua m-am indepartat rapid, intemeietorii lor suferind de acelasi pacat: dupa un timp, pe la a doua sau a treia carte scrisa de ei, se autoproclamau ca fiind a doua intrupare a lui Iisus Christos pe Pamant. Mi se pare si acum interesanta forta si certitudinea cu care STIAM launtric ca acest lucru este profund neadevarat, ca Iisus Christos s-a intrupat o singura data pe Pamant si nu va mai veni vreodata in forma fizica. Nu stiam cum sa explic aceasta certitudine launtrica, dar asa am iesit de pe cele doua cai si pot spune ca am avut norocul sa nu ajung suficient de departe in cautarile mele, incat sa ma alatur si in plan fizic vreuneia din ele. Nu le mentionez aici numele, nu ar avea sens.

rsLa un moment dat, in cautarile mele, am vazut pe o taraba o carte a lui Rudolf Steiner, nu-i mai stiu numele, cred ca „Stiinta spirituala”; am deschis-o, am citit putin din ea, mi s-a parut foarte grea si serioasa atunci, apoi am privit la poza autorului, la chipul nobil, spiritualizat de ganditor, privirea serioasa si luminoasa a ochilor negrii ce parca m-au privit cu inteles – si mi-am spus: da, o sa citesc ce scrie acest om, dar mai tarziu, este inca prea greu pentru mine.

A mai trecut un an de cautari de atunci, apoi o vara cu o vacanta pe care prin forta imprejurarilor am facut-o singura, prietena cu care trebuia sa plec se imbolnavise. Si a trebuit atunci sa imi depasesc niste temeri, sa fac niste eforturi de vointa de care nu ma credeam in stare, sa depasesc niste prejudecati si asa vacanta respectiva s-a transformat intr-un fel de drum initiatic. Aveam cartile mele in care cautam raspunsuri si intr-o seara in care ploua torential am ramas in casuta de pe malul marii in care eram cazata si am citit mult despre lumea spirituala, ploaia curgea in valuri la geam si la usa, iar eu am pus cartea de-o parte si mi-am spus cu tristete: „Toate acestea lucruri spirituale sunt idei frumoase, dar cum sa stiu daca sunt adevarate sau doar o creatie a mintii omenesti ? Doar in momentul mortii voi afla cu adevarat daca lumea spirituala exista….” Si asa am adormit.

Pesemne lumii spirituale i s-a facut mila de cautarile mele si a hotarat ca e timpul sa imi dea un semn. Era in apropiere de 15 august, daca nu chiar atunci, de aniversarea Adormirii Maicii Domnului, dar eu nu eram interesata de aceste sarbatori religioase pe atunci. M-am trezit brusc si extrem de lucida in acea noapte si intr-o stare de profunda claritate mi-am zis: „Acum stiu ! Lumea spirituala exista, Dumnezeu exista si niciodata nu ma voi mai indoi ce acest lucru !” Dupa care m-am mirat singura de certitudinea cu care m-am intors din somn si am incercat sa imi amintesc ce s-a intamplat, ce am visat. Se facea ca fusesem intr-o sala mare, unde erau multe fiinte, atat oameni cat si fiinte spirituale, ciudat ca nu imi aminteam chipuri, imagini sau culori, ci cumva doar trairile sufletesti, ca un ecou a celor ce se discuta acolo. Era o adunare, un fel de consiliu in care se hotarau destine, acum era vorba de destinul meu. Nu imi amintesc ce au vorbit atunci, insa stiu ca adunarea s-a terminat intr-o nota de multa incredere si binecuvantare la adresa mea, apoi cineva in care l-am identificat ulterior pe Ingerul meu pazitor m-a condus spre iesire si cand am iesit pe usa m-am trezit foarte lucida in patul meu, cu certitudinea de care am pomenit mai sus. Si niciodata de atunci nu m-am mai indoit de existenta lumii spirituale.

In toamna ce a urmat, la cateva luni dupa acest eveniment, cand deja uitasem si iar ma scufundasem in viata studenteasca de consum si atat de lipsita de idealuri, la un moment dat am fost atat de dezamagita de tot, incat am plecat in oras, m-am dus fara ezitare la prima taraba  de carti pe care am gasit-o, am cumparat cartea lui Rudolf Steiner „Treptele initierii” (cu titlul adevarat de :”Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?”) de parca anume pentru ea venisem, desi nu stiam asta, m-am intors la camin si am citit-o de la cap la coada fara nicio pauza.

Nu am inteles prea multe la prima citire, dar in ea am gasit explicate unele din trairile spirituale pe care le avusesem, inclusiv trairea la prag cu vulturul cel negru in ceea ce inseamna intalnirea cu Micul pazitor al pragului, dar mai ales m-a impresionat adevarul si naturaletea care reiesea din fiecare fraza a cartii. Am stiut ca am gasit ceea ce cautam de mult, in sfarsit. Si am scris pe prima pagina a cartii: „Iata calea !” Era octombrie 1994 si eu aveam 23 de ani, iar timp de vreun an-doi imi cautasem calea spirituala. (de Delia Soare)

Drama de la Mayerling

Cand Rudolf, Printul mostenitor al Austriei, si-a pus capat vietii in cabana sa de vanatoare de la Mayerling, impreuna cu iubita sa, Marie Vetsera, in dimineata zilei de 30 ianuarie 1889, intreg Imperiul Austriac fu zguduit. Din scrisorile lor de adio rezulta motivul sinuciderii ca fiind hotararea celor doi indragostiti de a muri impreuna, daca tot nu li s-a permis a trai impreuna.

Concluzia anchetei oficiale a fost dubla sinucidere. Tatal printului Rudolf, imparatul Franz Joseph, a lansat versiunea unui accident intr-un acces de nebunie fatal al printului, pentru ca Papa Leon al XIII-lea sa ingaduiasca slujba imparateasca si inmormantarea in cripta imperiala, ceea ce nu ar fi fost permis in cazul unei sinucideri. Multi au spus ca a fost vorba de fapt despre un asasinat politic, dar autopsia a dovedit ca nu era nicio indoiala si ca era vorba de o dubla sinucidere.

O poveste de iubire imposibila

Baronesa Marie Vetsera avea doar saisprezece ani cand l-a intalnit prima data pe Printul Rudolf la cursele de cai de la Prater si se indragostise de el imediat, cu toata inflacararea unui suflet tanar si romantios. Privirea ei a fost atrasa irezistibil de chipul barbatului tanar in uniforma de general de cavalerie, cu decoratii pe piept. Atitudinea sa, ovalul fetei, poate felul cum isi tinea capul, ceva din trasaturile lui i-au facut o impresie puternica tinerei fete, care il stia pe mostenitorul coroanei numai din portrete. In fiinta lui, ea recunostea chipul idealizat, plin de noblete, curaj si determinare al eroului din lecturile si visele sale de fecioara.

Printul RudolfLa randul sau, Rudolf, in varsta de treizeci de ani, o privise incantat pe tanara gratioasa si plina de candoare, cu fata ei luminoasa, ochi albastri si parul negru revarsat pana la talia subtire.

De cand il zarise prima data, Marie visa la el pe ascuns, tesand la imaginea sa ideala si nemaitraind decat pentru momentul cand avea sa-l revada la vreuna din iesirile ei in societatea vieneza. Din cele ce auzise despre el, pe langa chipul frumos, printul era si inteligent, curajos si cult, plin de cavalerism, amabil. Iubea distractiile, vinul si muzica, dar petrecea si zile intregi in padure, in compania padurarilor. Tatal sau imparatul il trimitea in diferite misiuni in colturi ale imperiului, sau era plecat la partide de vanatoare – si in acele perioade tanara fata aproape ca zacea ca si bolnava acasa, spre mirarea si ingrijorarea mamei sale, suferind ca nu avea nicio sansa sa-l poata zari intamplator.

Cronicile mondene se preocupau necontenit de printul mostenitor si de activitatile sale si era indragit pentru ideile sale inovatoare si generoase, iar oamenii imperiului isi puneau multa speranta in el. Printul era mai tot timpul ocupat cu prezidarea consiliilor, viata militara, audiente, partide de vanatoare, receptii si serbari, iar serile cina in tovarasia a diferite femei frumoase si bea pana foarte tarziu cu tovarasii sai. Era interesat si de politica, avea idei liberale, in opozitie cu ideile conservatoare si rigide ale tatalui sau si dorea pentru oamenii imperiului sau mai multa dreptate, libertate si bunastare. Ii displacea ca era inconjurat de oameni ale caror idei erau opuse celor ale lui si ca era totusi nevoit sa pastreze aparentele. Relatia cu tatal sau era dintotdeauna rece, iar mama sa, imparateasa Sisi, era mai mult plecata si desprinsa de activitatea de la curte. Printul incepuse sa simta tot mai des dorinta de a pleca departe de toate aceste obligatii, intrigi si placeri care-l secatuiau sufleteste si omorau ce era mai pretios in el. Adesea asteptarile pe care le aveau ceilalti de la el ca viitor imparat il copleseau.

Certurile si neintelegerile din viata de familie, consolarile trecatoare pe care le primea in bratele diferitelor femei, neplacerea de a fi angrenat in fiecare zi intr-un program impus de rangul sau, toate ii inspirau in ultima vreme tot mai mult dezgust si uneori nici macar timpul petrecut in comuniune cu natura nu reusea sa il mai scoata din starea de deprimare. Nu apuca sa doarma decat cateva ore pe noapte si apoi o lua de la capat cu acelasi mod obositor de viata, fiind tot mai obosit si mai palid si nereusind sa se adapteze la un mod de viata pe care nu si-l dorea. Isi simtea viata ca si cum corvoada data de viata militara si desfraul erau strans legate una de alta ca inelele unui lant, din care nu reusea sa se desprinda si pe care il simtea ca impus de o putere exterioara.

In acest context, aparitia Mariei Vetsera in viata sa fusese ca o lumina de gratie, inocenta si iubire, in contrast cu viata mondena si agitate a societatii vieneze. De cate ori Rudolf si Marie se intalneau intamplator, printul o privea indelung, cu admiratie si cu caldura pe frumoasa fata, ceea ce pe ea o infiora si o inflacara si mai mult in iubirea ascunsa si idealista pentru el. Tanara fata facuse din iubirea pentru print centrul vietii ei sufletesti si nu mai traia decat pentru a-l revedea.

Printul i-a trimis o scrisoare Mariei si i-a propus sa se intalneasca la o plimbare la marginea padurii si asa a inceput relatia lor, la inceput timid si pur, departe de ochii lumii. Maria VetseraLui Rudolf, fermecatoarea si inocenta Marie incepuse sa ii para tot mai mult salvarea din lumea in care traia si careia nu i se putea adapta. Pentru o perioada iubirea lor, consumata foarte discret in palatul imperial, a dat un sens, a adus echilibru in viata lui Rudolf. Intalnirile ascunse devenisera pentru ei cele mai frumoase momente. Iubirea pentru ea, dorinta de a trai impreuna cu ea pentru tot restul vietii, ii pareau tot mai mult nefericitului print singura varianta posibila de viitor. O idee i se contura tot mai clar: ori va trai impreuna cu Marie, casatoriti, ori vor muri impreuna. Iar Mariei ii era indiferent ce versiune de viitor va decide el, atata timp cat ei vor fi impreuna.

O scrisoare adresata Papei pentru a-i anula casatoria nefericita cu printesa Stefanie a Belgiei a declansat un conflict major cu tatal sau, imparatul Franz Joseph, care era constient de implicatiile religioase si politice ale acestui fapt si i-a interzis categoric divortul. Divortul de sotia sa si casatoria cu Marie Vetsera erau vazute de tatal sau ca fiind chestiuni pur administrative ce priveau inaltele interese ale statului. Om al datoriei, demn membru al dinastiei Habsburgilor, imparatul punea interesele celor 40 de milioane de oameni, locuitori ai imperiului condus de el, mult deasupra intereselor personale, pur sentimentale. Cu aceeasi hotarare s-a opus si variantei ca fiul sau sa se retraga de la conducerea imperiului si sa duca o viata simpla impreuna cu Marie, amenintandu-l ca-l va lasa fara surse de trai si somandu-l sa-si faca datoria fata de poporul sau. Dar pe Rudolf deja nu-l mai interesa decat viitorul relatiei cu Marie, asa ca a considerat ca i-a ramas o singura varianta: sinuciderea, pentru a fi impreuna cu ea in moarte, daca in viata nu putea. Marie si-a parasit pe ascuns casa si pe nestiutoarea ei mama si a fugit cu Rudolf la cabana de la casa de vanatoare de la Mayerling. Indragostitii au trait ultimele doua zile fericite impreuna si, conform planurilor tesute impreuna, el a impuscat-o si apoi s-a impuscat si el.

Indragostirea si sensul vietii

Firile romantice vor  suferit alaturi de protagonistii tragicei povesti de dragoste si unii oameni chiar vor presimti cum o viata poate deveni complet fara sens, pana la duce la sinucidere, daca iubirea nu se poate implini. Caci undeva adanc in suflet, ei pot simti ca indragostirea aduce ceva deosebit de pretios in viata unui om, ceva ce Platon exprima in “Phaidros”: indragostirea le-a fost data oamenilor ca un dar, pentru a-si putea aminti de lumea supra-cereasca din care au venit candva si pe care au uitat-o. Prin iubire, valul compact al uitarii lumii spirituale se rupe si se da omului din nou posibilitatea de a presimti originea sa spirituala, fiinta sa completa. Paradisul pierdut devine iar accesibil omului, fiinta de care ne indragostim oglindeste Eul superior, arhetipul OM, asa cum era inainte de “caderea in pacat” a omului.

Din stiinta spirituala stim ca odata cu “caderea in pacat”, omul s-a indepartat de lumea divina, dar a capatat in schimb capacitatea de a gandi independent. O parte din om a ramas in lumea spirituala. Tot atunci, cele patru eteruri ce formau o unitate s-au scindat: eterul sunetului (chimic) si eterul vietii au ramas in lumea spirituala, in timp ce omului nu i s-au dat pe pamant decat eterul luminii (capacitatea de a gandi) si cel al caldurii (capacitatea de a iubi). Atunci cand se indragosteste, omul intra din nou in legatura cu cele doua eteruri la care nu mai are acces. Si aceasta se exprima in trairea “muzicii sferelor” sau – mai aproape de senzorialitate – acel “chemistry” (eterul sunetului sau chimic), precum si in sentimentul ca este viu, ca renaste prin indragostire (eterul vietii). Tot in trairea eterului sunetului se afla si trairea sensului vietii, de aceea unii oameni vor simti ca viata lor are sens numai atunci cand se indragostesc. Dar indragostirea nu este decat o stare de gratie temporara, un dar acordat de lumea spirituala omului. Depinde doar de el daca il iroseste in placeri sau il transforma treptat in iubire statornica si libera.

Psihopatologia va declara insa ca un om ce se sinucide din dragoste este nebun. Un om sanatos sufleteste simte in mod natural ca viata sa are un sens, pe care chiar daca nu il cunoaste de la inceput, il poate descoperi treptat, crea  si exprima in viata sa. Iar o nefericita poveste de dragoste nu il va putea duce nicicand pana la limita extrema de a-si lua viata din prea multa disperare, dintr-o totala pierdere de sens.

Daca sinugigasilor le pare ca a pune capat vietii va pune capat si suferintei lor, acest lucru este doar o mare amagire. Din stiinta spirituala se stie ca sufletele celor ce aleg acest drum nu scapa de suferinta, ci odata ce trec prin poarta mortii ele retraiesc continuu gestul nefericit si disperarea ce l-a cauzat, pana in momentul in care ar fi trebuit sa moara de moarte buna, conform destinului lor. Caci sinuciderea nu este in destinul niciunui om si nici nu poate fi considerata o alegere constienta.

Cum se poate deci explica, dincolo de povestea dramatica de iubire, nebunia printului mostenitor Rudolf, ce a dus la moartea sa si a iubitei sale?

Cauzele karmice ale sinuciderii

Se poate merge mai departe de psihopatologie si afla cauzele spirituale ce il pot face pe un om ca Printul mostenitor al Austriei, personalitate stralucitoare si asupra careia se indreptau multe sperante, sa isi incheie viata intr-un mod autodistructiv. Caci faptul ca un om se naste intr-o viata cu anumite probleme psihice nu poate fi explicat decat prin cauze ce tin de karma sa.

In “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice” (volumul II), Rudolf Steiner explica destinul tragic al printului mostenitor prin prisma vietilor anterioare ale acestei individualitati si a karmei generate in trecut. Steiner nu considera piedicile din povestea de dragoste ca fiind un motiv obiectiv pentru drama de la Mayerling, ci mai degraba un pretext de care sufletul printului s-a folosit  in mod inconstient pentru ca pentru ca fortele de autodistrugere sa se poata manifesta. De altfel, sunt relatari de la martorii vremii prin care printul Rudolf ar fi propus si unei alte amante a sa sa se sinucida impreuna, caci aceasta era o idee ce il bantuia dinainte de a o intalni pe baroneasa Vetsera.

Intr-o anume imprejurare descrisa in volumul despre legaturi karmice, Rudolf Steiner s-a vazut pus in situatia de a cerceta suprasensibil cu toata seriozitatea posibila vietile anterioare ale printului Rudolf al Austriei. Cercetarea i-a luat mult timp si rezultatul a fost uimitor, dar perfect logic si explicabil din punct de vedere al legilor karmei:

Printul Rudolf era incarnarea lui Nero, imparatul Romei, a carui viata a fost un exemplu de frivolitate absoluta si de nebunie a puterii. Nero a luat viata in ras si a facut tot ce a avut chef, omorand si distrugand fara limite. Pentru el, viata celorlalti oameni, ba chiar un oras intreg nu erau decat obiecte cu care el se putea juca. Sunt sugestive ultimele sale cuvinte cand a fost prins si omorat, dupa ce daduse foc Romei si o privea cum arde: “Ce artist pierde lumea in mine!”.

NeroDupa incarnarea ca Nero, au urmat alte doua incarnari: una in care a dus o viata banala si in care a trebuit sa invete sa renunte la sentimentul ca este deasupra oricarui muritor, iar alta in care a fost un simplu militar si a trebuit sa se supuna ordinelor superiorului, pentru a-si domoli vointa exacerbata si a invata sa se supuna unei autoritati. Prin aceste doua incarnari s-a produs o anumita compensare a karmei sale. Mai apoi, a urmat incarnarea ca Printul Rudolf al Austriei, in care destinul i-a dat inca o data un rang foarte inalt si posibilitatea de a face bine unui popor si a-si indrepta greselile facute in incarnarea ca Nero. Caci, dupa cum explica Rudolf Steiner, individualitatea care se intrupase ca Nero avea niste forte sufletesti deosebite, dar pe care le-a folosit intr-un mod complet nebunesc. Insa, conform legilor karmei, ceea ce este aruncat in lume ca forte de distrugere la un moment dat se intorc impotriva celui care le-a lansat. Asa s-a intamplat in intruparea ca print mostenitor: ceea ce fusese descarcat in exterior intr-un mod crud si grotesc in intruparea ca Nero, s-au intors in sufletul Printului Rudolf ca si forte de autodistrugere. Cum explicam mai sus, sinuciderea nu este in destinul niciunui om. Dar chiar si acest gest ingrozitor a avut un efect karmic: prin suferinta teribila pe care sufletul sau a resimtit-o dupa ce  a trecut pragul mortii, Printul Rudolf si-a purificat fortele sufletesti prodigioase si le-a pregatit pentru a aduce ceva bun omenirii in vieti ulterioare.

“Viata umana nu are, intr-adevar, sens daca ne multumim sa privim un eveniment istoric fara sa ne intrebam: Cum ni se reveleaza din acest eveniment anumite caractere umane, cum ni se prezinta ele atunci cand reapar intr-o incarnare ulterioara ? Daca nu ne punem aceasta intrebare, anumite evenimente istorice par total lipsite de sens si ele par lipsite de sens pentru ca ele nu se indeplinesc, ele isi pierd sensul fiindca ele nu se pot consuma pana la capat, daca nu devin impulsul unei vieti ulterioare, daca nu isi afla compensarea si nu continua sa actioneze pe parcursul existentelor urmatoare” (Rudolf Steiner, in “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”). (articol scris de Delia Soare, pentru revista „Antroposofia”)

Misiunea lui Eros

„Adevarata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinta iubita, de a o sustrage realmente mortii si degradarii, de a o regenera definitiv in frumusete.” (Vladimir Soloviov, in “Drama vietii lui Platon”)

Am citit de curand, cu uimire, admiratie dar si cu repros pe alocuri, carticica „Drama vietii lui Platon”, a filosofului crestin rus Vladimir Soloviov. Cumparata cu mult timp in urma, cartea mi-a atras atunci atentia datorita titlului deosebit, eu fiind dintotdeauna o admiratoare a lui Platon si dorind sa aflu cat mai multe despre “parintele fondator al idealismului”, cum il numeste Soloviov.

Unul din aspectele principale ale dramei vietii lui Platon, in viziunea filosofului rus, este neintelegerea de catre acesta a misiunii iubirii. El analizeaza “criza erotica” a inteleptului grec, presupusa a fi traita la mijlocul vietii sale, imortalizata in dialogurile “Phaidros” si “Banchetul”. Atat subiectul deosebit, cat si buna dispozitie luminoasa si bucuria de a trai, le detaseaza net, in viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele doua lumi, in conceptia lui Platon

Soloviov porneste in a arata prapastia uriasa ce se casca intre cele doua lumi in conceptia lui Platon: lumea materiala, concreta, dar iluzorie si trecatoare, continand viata trupeasca, si lumea ideilor, transcendenta, in care se afla tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare ca nu reuseste sa intinda o punte adevarata intre aceste lumi. Omul insusi, apartinand ambelor lumi, este dual in fiinta sa si trebuie sa isi rezolve in sine aceasta problema. Pentru Platon, rezolvarea consta in aceea ca omul intelept si drept isi indreapta constienta in mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenta de pe pamant fiind iluzorie si doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune si in conceptia despre iubire. Dupa cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupeasca, indiferent de forma sa, este considerata de el ca fiind vulgara, nedemna de adevarata vocatie umana, spre deosebire de iubirea autentica, ideala sau celesta, de o mare valoare.  Insa filosoful rus ia apararea iubirii carnale: “E drept ca pentru un pamantean, amandoua felurile de iubire au aceeasi origine si provin dintr-un singur si acelasi domeniu material; dar ce importanta are asta ? Stim ca cele mai frumoase flori si cele mai savuroase fructe cresc pe pamant si sub un pamant dintre cele mai impure, in plus fiind si ingrasat cu balegar. Aceasta nu le strica nici gustul si nici parfumul, chiar daca nu transmit un miros placut gunoiului ce nu-i innobilat de admirabilele plante ajutate de el sa creasca.” Din intunecimea materna senzoriala, principiul patern luminos poate scoate la iveala lumina, in masura in care el este cel ce predomina acest proces. In capitolul “Lumina venita din intuneric”, Soloviov aminteste de legea pamantului, in care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide si roadele nemuritoare ale vietii. Filosoful rus considera ca, pe malul erotismului ce i-a rapit fiinta pentru o perioada, Platon a facut sa creasca floarea stralucitoare si pura a teoriei sale despre iubire, nereusind insa sa mearga mai departe pana la roadele vii ale regenerarii spirituale.

Daimonul Eros uneste cele doua lumi

In ce consta splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire ?

Intre „plenitudinea absoluta a lumii ideilor si vidul fiintarii muritoare”, Zeii au hotarat sa apara Eros, fiinta intermediara intre om si zei, cu misiunea de a arunca o punte intre cer si pamant, intre acestea si infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenta divina) si al Peniei (saracia materiala), este preotul natural suprem al divinitatii, este intermediarul, cel ce construieste poduri intre materie si spirit. Dupa Soloviov, problema e doar de a sti cum va folosi omul acest ajutor divin si cat din cele bune ceresti va trece el in existenta muritoare prin intermediul sau.

Cand Eros patrunde intr-un pamantean, acesta este transfigurat prin procesul indragostirii. Odata cu Eros patrunde in el un intreg continut al infinitului, simte o stare de implinire, de gratie, primeste un excedent de forte spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci incepe rivalitatea dintre cele doua parti ale fiintei sale: cea trupeasca si cea ideala, fiecare vrand sa foloseasca pentru sine acest dar deosebit. Avem odata omul condus de instincte, cel care vrea sa il foloseasca pe Eros inspre obtinerea placerii, repetand aceleasi fenomene trecatoare, simtind o sete permanenta si o foame fara sat. Aici, daimonul Eros este inlantuit in lumea simturilor, cu aripile taiate, legat la ochi si folosit pana la epuizarea darurilor sale. Si avem omul aflat deasupra instinctelor sale, in care Eros cel inaripat este dedicat sufletului superior rational. Aici Eros, ca puternica forta creatoare ce zamisleste necontenit, are la dispozitie domeniul de tranzitie dintre cele doua lumi, dintre materie si spirit: sufletul – domeniu pe care Platon il numeste frumusete. In acest loc din opera platoniciana lucrurile devin putin neclare, dupa parerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creatia artistica, dar se stie ca inteleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de cand il intalnise pe maestrul sau Socrate si se orientase catre filosofie. Platon priveste opera lui Eros in suflete ca fiind o lucrare fundamentala, la fel de reala ca si procreerea in domeniul material, dar mult mai insemnata si potrivita demnitatii omului – fiinta rationala, inteleapta, dreapta.

Soloviov duce mai departe teoria lui Platon despre iubire

Pana aici ajunge Platon, pana la creatia intru frumusete a lui Eros. Teoria lui este frumoasa, nemaiauzita, dar neterminata. Daca Eros – iubirea erotica – este legatura dintre cele doua naturi ale omului, cea divina si cea muritoare, despartite in univers si reunite in om doar aparent , Soloviov duce ideea despre misiunea sa mai departe. El ajunge la concluzia ca opera lui Eros in om nu poate consta in nimic altceva decat in a face nemuritoare insasi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar in a transmite nemurirea acelei parti din natura noastra care nu o poseda in sine, fiind in mod obisnuit absorbita de valul material al zamislirii si al mortii.”

Si in omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creeaza ceva concret, ca si in cazul procrearii, caci Eros are legatura cu viata trupeasca totala. Desi nu o spune explicit, Soloviov face trimitere directa la construirea in om a corpului invierii: “Eros-ul uman superior trebuie sa aiba drept tel autentic regenerarea sau reinvierea vietii pentru eternitate in trupurile sustrase evolutiei materiei”.

Iubirea erotica, indiferent ca e indreptata inspre cele inferioare sau inspre cele sublime, are o natura specifica, ce o face diferita de orice alt tip de iubire (iubirea fata de Dumnezeu, fata de oameni in general, sau cea fata de parinti, iubirea fata de frati, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspira sa transmita corporalului viata reala intru frumusete, nemurire, unitate a fiintei. “Adevarata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinta iubita, de a o sustrage realmente mortii si degradarii, de a o regenera definitiv in frumusete.” (Soloviov)

Cele cinci cai ale iubirii

Cerul, pamantul si infernul il urmaresc pe om cu un interes deosebit din momentul in care Eros patrunde in el, fiecare dintre parti dorind sa castige in interesul sau abundenta de forte spirituale si fizice ce se manifesta atunci in cel indragostit. Soloviov distinge cinci cai ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalica a omului supus total instinctelor sale, 3) calea casatoriei, 4) calea ascetica si 5) “calea perfecta si definitiva a iubirii ce regenereaza si indumnezeieste”. Pe primele doua le considera nedemne de om; cea de-a treia, a casatoriei, este o cale nobila, in care ratiunea predomina asupra instinctelor si pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numita si monahala sau angelica, desi spirituala, nu este totusi cea mai inalta; iar pe a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Daca omul poate alege calea angelica, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum ingerii, totusi se stie ca nu acesta este idealul cel mai inalt al fiintei umane, facuta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In acest context, ingerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Insa dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea sa, l-a creat barbat si femeie”. Nu barbat sau femeie, ci amandoua odata: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat in om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implica unirea pozitiva a principiilor masculin si feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporala a omului, la care omul trebuie sa participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul si spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interactiunea dintre divin si uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu intelesul de patos erotic, a avut intotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adica frumos si nemuritor, nu iese asa cum era din pamant si nu cade de-a gata din cer; el se dobandeste printr-un efort spiritual si fizic, divin si uman.” (ambele citate din Soloviov)

Soloviov spune unde trebuie sa se ajunga pe a cincea cale, dar nu spune si cum se poate realizeaza aceasta. Omul liber – „liber” in sensul dat de Rudolf Steiner, in „Filosofia Libertatii” – stie, prin intermediul fanteziei morale, cum sa realizeze aceasta nobila misiune. Un raspuns vag ar putea fi: prin iubirea de cuplu autentica, sau prin initiere (ceea ce am incercat sa descriu si in articolul meu Mitul sufletelor-pereche); filosoful rus nu da un raspuns concret aici. Este o problema individuala a fiecarui om, odata ajuns la acest punct in dezvoltarea sa sufleteasca.

In apararea lui Platon

Zamislirea intru frumusete a lui Platon presupune o realizare perceptibila a idealului, dar, dupa Soloviov, Platon ar fi lasat ideea sa zamisleasca doar in speculatie, neputand sa o duca la indeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, pana la a-l caracteriza drept mediocru ca barbat, chiar ratat in plan personal, in ciuda genialitatii sale in sfera ideilor. Aici este momentul in care eu, citind cartea sa, m-am intristat si m-am revoltat. Am de adus doua idei in apararea lui Platon.

Prima, trebuie tinut cont ca Platon este un precursor al crestinismului. Intiat in Misteriile antice, el a trait inainte de Christos si nu se legase inca de curentul crestinismului. Regenerarea, resurectia materiei prin iubire, asa cum o numeste Soloviov, a aparut ca posibilitate in lume odata cu Misteriul de pe Golgotha si a patruns sufletele umane si implicit modul de a gandi al filosofilor crestini, cum este si filosoful rus. El a putut intelege astfel taina invierii, prin care tot ce fiinteaza in lume trece prin moarte si prin inviere. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum ca aceasta ar fi neterminata, nu este justa, Platon daruind lumii teoria iubirii intr-un mod absolut minunat, pana la punctul la care era posibil sa o duca la acea vreme.

Cea de-a doua idee este ca in “Drama vietii lui Platon”, Vladimir Soloviov “si-a incifrat cautarile si esecurile dramatice” (Ion Ianosi). Dincolo de modul extraordinar in care a dus ideea iubirii pana la capat, Soloviov se infatiseaza privirii sufletesti tot ca un idealist aflat in cautarea si rezolvarea problematicii existentiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului in care folosoful rus percepe iubirea platoniciana, el proiectandu-si propriile dileme si nemultumiri asupra inteleptului grec si a operei sale. Conceptia despre lume a lui Platon a dat nastere la multe intelegeri eronate de-a lungul vremii.

Totusi, despre Vladimir Soloviov, amintit adesea in conferintele sale, Rudolf Steiner spunea: “Dintre toti cei care nu au fost departe de Stiinta Spirituala, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansata despre Christos.” (GA 121)

Si in final, inchei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevarul despre ceea ce inseamna de fapt iubirea platonica: “In conceptia despre lume a lui Platon patrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rau inteles si rau folosit: termenul de iubire platonica. Iubirea spiritualizata, care s-a dezbracat in gradul cel mai inalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, aceasta daruire spiritualizata fata de lume, fata de viata, fata de om, fata de Dumnezeu, fata de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent in conceptia platoniciana despre viata” (GA 238). (Delia Soare)

Mitul sufletelor-pereche

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”

Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.

O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”

În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?

Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.

Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin indragostirea coplesitoare de un alt om pe care il considera sufletul sau pereche. Şi această iubire Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini. Pe de altă parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său numai în plan material, în unirea fizică cu un alt om. Aflat in aceasta situatie, prins intre Lucifer si Ahriman, omul devine tot mai egoist si mai indepartat de indatoririle sale pamantesti şi îşi pierde treptat Eul adevarat, legatura sa cu arhetipul Om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.

„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat. (scris de Delia Soare, în primavara 2009)