Cum am ajuns la antroposofie (including English version)

See also the English version at the link:

https://searchformeanings.wordpress.com/2016/09/18/how-i-found-antroposophy/

Drumul meu spiritual a inceput cu o traire zguduitoare de prag, intr-o dupa-amiaza din anii mei de studentie, pe vremea cand ma confruntam cu o stare de depresie creata de prapastia dintre lumea mea launtrica, idealurile mele, pe de o parte, si realitatea materialista, lipsita de sens si de orice idealuri, a lumii inconjuratoare, pe de alta parte.

Am fost crescuta in spirit ateist, cu ideea ca Biblia este o carte naiva pentru oamenii care nu gandesc. Dar la 18 ani, aveam ca si calauza de drum idealurile mele ce luminau deasupra mea precum stelele: adevar, bine, frumos, dreptate si mai ales iubirea, despre care am aflat dupa mai multi ani ca sunt idealurile platoniciene. Asa am parasit casa parinteasca din Ramnicu Valcea, cand am plecat la Bucuresti si am inceput anii de studentie. Insa nu mi-a trebuit prea mult ca sa realizez ca aceste idealuri nu erau de gasit in lumea in care traiam de acum, cred ca nu gasisem un loc mai indepartat de ele decat viata din complexul studentesc Regie, ca sa nu mai vorbesc de materiile de la facultate, care imi produceau rau pana aproape de fizic. Mi-era greu sa gasesc ceva mai departe de hrana dupa care tanjea sufletul meu, decat structura unui strung, de pilda.

Acesta era contextul sufletesc pe la 21 de ani cand, intr-o dupamiaza de toamna inspre amurg, in camera de camin studentesc, singura fiind si dormind, m-am trezit brusc la intalnirea cu o fiinta suprasensibila monstruoasa si neagra, un vultur rau pe care stiam ca nu il vad cu ochii fizici si care statea cu ghearele pe pieptul meu, aproape oprindu-mi rasuflarea si paralizandu-ma. Pentru mine, a fost prima intalnire cu moartea dar si cu constientizarea faptului ca exista o lume concreta ce nu este vizibila ochilor fizici. M-am simtit foarte neputincioasa, strivita si ingrozita de acel vultur negru si stiam ca daca nu reusesc sa il inving, ma va trage intr-un somn profund si vesnic si acela imi va fi sfarsitul. Si atunci i-am cerut ajutorul, pentru prima data, lui Dumnezeu in care nu credeam pana atunci si am incercat sa imi fac semnul crucii. Dar tot corpul imi era paralizat, am reusit cu mare stradanie sa il schitez cu degetul mic de la mana stanga, era tot ce mai puteam misca. Atunci vulturul negru a disparut si eu am reusit sa ma misc, mi-am revenit.

Insa ceva s-a intamplat atunci cu mine, am fost zguduita pana  in strafundurile sufletului, era ca si cum o parte din sufletul meu se trezise si am stiut ca nu voi mai avea liniste pana cand nu o sa inteleg ce s-a intamplat, ce este acel vultur negru, exista intr-adevar Dumnezeu, exista ceva mai mult decat aceasta realitate fizica ce imi parea lipsita de sens ?

treptele-initierii-rsSi de atunci am inceput sa caut raspunsuri, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata atunci. In fiecare seara ma rugam unui posibil Dumnezeu cu cuvintele: „Daca existi intr-adevar, ajuta-ma sa gasesc sensul vietii mele si al vietii in general, altfel eu refuz sa traiesc o viata ce pentru mine nu are sens, refuz sa fiu precum cei din jurul meu !”  Si incepusem sa citesc tot ceea ce gaseam pe la tarabe, toate cartile despre esoterism, despre o posibila lume de dincolo de simturile fizice. Pentru mine aceasta devenise o problema de viata si de moarte, careia ii dedicam tot timpul meu. Nu aveam cu cine sa vorbesc despre aceaste lucruri, nu era nimeni care sa ma sfatuiasca in acest sens. Din punct de vedere exterior, am fost complet singura pe drumul meu, in acei primi ani de cautari.

Din tot ce citeam si analizam, doua idei imi atrageau atentia cu deosebire: prima, ideea de reincarnare si karma, venita pe linie orientala, care imi parea singura ce ar putea sa explice nedreptatea existenta in lume, inegalitatile dintre oameni ce apar inca de la nastere. Caci amaraciunii pentru viata insuportabila pe care imi parea ca o am, sufletul meu opusese imaginea unor vieti cu adevarat grele, pe langa care a mea parea de-a dreptul frumoasa: vietile copiilor extrem de saraci din Africa, ce sunt condamnati la moarte prin foame inca de mici. Iar cealalta idee era ceva ce primisem dintr-un roman autobiografic al lui Giovanni Papini: „Un om sfarsit”, pe care o cumparasem datorita titlului cu care rezonasem. Prin ea l-am descoperit pe Iisus Christos, caci nu aveam nicio Biblie si nici nu mi-am cumparat mult timp asa ceva. Insa simteam profund adevarul existentei sale si mult timp mi-a fost calauza si reper in cautarea mea.

Imi era clar pe atunci ca eu imi doream sa gasesc o cale, o conceptie despre lume ce uneste aceste doua lucruri, aparent contradictorii intre ele: reincarnarea si karma, pe de o parte, si  Iisus Christos, pe de alta parte. Si am gasit doua astfel de cai, in carti desigur, in cautarile mele de atunci. Insa de amandoua m-am indepartat rapid, intemeietorii lor suferind de acelasi pacat: dupa un timp, pe la a doua sau a treia carte scrisa de ei, se autoproclamau ca fiind a doua intrupare a lui Iisus Christos pe Pamant. Mi se pare si acum interesanta forta si certitudinea cu care STIAM launtric ca acest lucru este profund neadevarat, ca Iisus Christos s-a intrupat o singura data pe Pamant si nu va mai veni vreodata in forma fizica. Nu stiam cum sa explic aceasta certitudine launtrica, dar asa am iesit de pe cele doua cai si pot spune ca am avut norocul sa nu ajung suficient de departe in cautarile mele, incat sa ma alatur si in plan fizic vreuneia din ele. Nu le mentionez aici numele, nu ar avea sens.

rsLa un moment dat, in cautarile mele, am vazut pe o taraba o carte a lui Rudolf Steiner, nu-i mai stiu numele, cred ca „Stiinta spirituala”; am deschis-o, am citit putin din ea, mi s-a parut foarte grea si serioasa atunci, apoi am privit la poza autorului, la chipul nobil, spiritualizat de ganditor, privirea serioasa si luminoasa a ochilor negrii ce parca m-au privit cu inteles – si mi-am spus: da, o sa citesc ce scrie acest om, dar mai tarziu, este inca prea greu pentru mine.

A mai trecut un an de cautari de atunci, apoi o vara cu o vacanta pe care prin forta imprejurarilor am facut-o singura, prietena cu care trebuia sa plec se imbolnavise. Si a trebuit atunci sa imi depasesc niste temeri, sa fac niste eforturi de vointa de care nu ma credeam in stare, sa depasesc niste prejudecati si asa vacanta respectiva s-a transformat intr-un fel de drum initiatic. Aveam cartile mele in care cautam raspunsuri si intr-o seara in care ploua torential am ramas in casuta de pe malul marii in care eram cazata si am citit mult despre lumea spirituala, ploaia curgea in valuri la geam si la usa, iar eu am pus cartea de-o parte si mi-am spus cu tristete: „Toate acestea lucruri spirituale sunt idei frumoase, dar cum sa stiu daca sunt adevarate sau doar o creatie a mintii omenesti ? Doar in momentul mortii voi afla cu adevarat daca lumea spirituala exista….” Si asa am adormit.

Pesemne lumii spirituale i s-a facut mila de cautarile mele si a hotarat ca e timpul sa imi dea un semn. Era in apropiere de 15 august, daca nu chiar atunci, de aniversarea Adormirii Maicii Domnului, dar eu nu eram interesata de aceste sarbatori religioase pe atunci. M-am trezit brusc si extrem de lucida in acea noapte si intr-o stare de profunda claritate mi-am zis: „Acum stiu ! Lumea spirituala exista, Dumnezeu exista si niciodata nu ma voi mai indoi ce acest lucru !” Dupa care m-am mirat singura de certitudinea cu care m-am intors din somn si am incercat sa imi amintesc ce s-a intamplat, ce am visat. Se facea ca fusesem intr-o sala mare, unde erau multe fiinte, atat oameni cat si fiinte spirituale, ciudat ca nu imi aminteam chipuri, imagini sau culori, ci cumva doar trairile sufletesti, ca un ecou a celor ce se discuta acolo. Era o adunare, un fel de consiliu in care se hotarau destine, acum era vorba de destinul meu. Nu imi amintesc ce au vorbit atunci, insa stiu ca adunarea s-a terminat intr-o nota de multa incredere si binecuvantare la adresa mea, apoi cineva in care l-am identificat ulterior pe Ingerul meu pazitor m-a condus spre iesire si cand am iesit pe usa m-am trezit foarte lucida in patul meu, cu certitudinea de care am pomenit mai sus. Si niciodata de atunci nu m-am mai indoit de existenta lumii spirituale.

In toamna ce a urmat, la cateva luni dupa acest eveniment, cand deja uitasem si iar ma scufundasem in viata studenteasca de consum si atat de lipsita de idealuri, la un moment dat am fost atat de dezamagita de tot, incat am plecat in oras, m-am dus fara ezitare la prima taraba  de carti pe care am gasit-o, am cumparat cartea lui Rudolf Steiner „Treptele initierii” (cu titlul adevarat de :”Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?”) de parca anume pentru ea venisem, desi nu stiam asta, m-am intors la camin si am citit-o de la cap la coada fara nicio pauza.

Nu am inteles prea multe la prima citire, dar in ea am gasit explicate unele din trairile spirituale pe care le avusesem, inclusiv trairea la prag cu vulturul cel negru in ceea ce inseamna intalnirea cu Micul pazitor al pragului, dar mai ales m-a impresionat adevarul si naturaletea care reiesea din fiecare fraza a cartii. Am stiut ca am gasit ceea ce cautam de mult, in sfarsit. Si am scris pe prima pagina a cartii: „Iata calea !” Era octombrie 1994 si eu aveam 23 de ani, iar timp de vreun an-doi imi cautasem calea spirituala. (de Delia Soare)

Anunțuri

Karma profesiei, cu referire la Goethe (partea I)

In ciclul de conferinte Karma profesiei oamenilor, cu referire la Goethe (GA 172), Rudolf Steiner vorbeste despre urmatoarea problematica: cum se face ca unii oameni, ca de pilda Goethe, sunt chemati de catre karma omenirii la a crea lucruri extreme de importante pentru ceilalti oameni, cum ar fi Faust, si astfel karma unui om individual se uneste cu karma intregii omeniri?

J.W. GoetheCaci, spune el, nu numai nevoile sufletesti ale lui Goethe cereau scrierea operei Faust, ci insasi epoca cerea pe Faust. Viata lui Goethe, ca personalitate caracteristica celei de-a cincea epoca postatlanteeana, este prezentata ca fiind „ceva atat de cuprinzator si de decisiv in planul spiritual al omenirii, incat cu greu putem gasi o alta personalitate despre care sa putem spune acelasi lucru”. (Rudolf Steiner)

Importanta profesiei in zilele noastre

Nu putem intelege karma profesiei si semnificatia profesiei, daca nu stim mai intai ce raport exista intre munca de profesie cu totul exterioara si intreaga evolutie in care este asezat omul zilelor noastre.

Intr-un caz precum cel al cizmarului-filosof Jakob Böhme , ce ducea o viata alternand intre meseria sa de cizmar pe care o efectua cu constinciozitate, pe de o parte, si scrierea marilor sale conceptii mistico-filosofice, pe de alta parte, observam ceva incipient ce se indreapta spre viitor si ceva mult mai profund, ce vine din trecut. Vedem vocatia sa ca filosof, dar si profesia sa de cismar, impusa de necesitatile exterioare. In timp ce scria marile sale conceptii mistic-filosofice, in el activa trecutul sau, din vieti anterioare, un vast fluviu de experiente si trairi de demult ce se exprimau in conceptiile sale mistice asupra vietii. In acelasi timp, prin fabricarea cizmelor pentru oamenii de treaba din Görlitz , el punea bazele a ceva ce se va exprima pe deplin in viitor, in viitoarea etapa Vulcan a Pamantului, asa cum corpul fizic uman a ajuns astazi la o asemenea perfectiune dintr-un germene pus initial pe vechea etapa Saturn a Pamantului.

Astfel se pot exprima intr-un om aptitudini deosebite ce vin din trecutul sau, dar se pot pune si bazele unei activitati noi aflate foarte la inceput, ce isi va atinge maturitatea undeva departe, in viitor, intr-un mod metamorfozat si revivifiat. Ca un indiciu, Rudolf Steiner ne spune doar ca cizmele lucrate de Jakob Böhme s-au indepartat de creatorul lor, dar ele au un efect mai departe in lume, au de-a face cu caldura picioarelor unor oameni, etc.

Asa cum samanta pare insignifianta fata de floare, dar in ea sta ascunsa floarea frumos dezvoltata a unei evolutii viitoare, la fel se poate raporta profesia actuala la ceea ce va insemna ea undeva in viitor.

Profesia de-a lungul epocilor

In epoca actuala, cea de-a cincea epoca din evolutia Pamantului, se schimba cu adevarat si in mod esential toate conditiile in mijlocul carora oamenii traiesc, fata de epocile trecute. Acest lucru se exprima in mod direct asupra profesiei oamenilor, asupra raportului pe care omul il are cu munca sa.

In trecut, in epoca de cultura chaldeo-egipteana, omul nu era liber in a-si alege locul in lume si profesia. Majoritatea oamenilor erau situati intr-o anumita ocupatie prin locul lor in lume, inca de la nastere, deci dat prin karma lor. Pentru anumiti oameni insa, preotii care le faceau educatia intrau in legatura directa, in temple, cu entitatile spirituale ce conduceau omenirea si aflau vointa Cerului in legatura cu un om sau altul. Ei decideau astfel cine trebuia sa ramana in mijlocul unui trib si cine trebuia atras in misterii, cine ocupa o anumita pozitie conducatoare in viata de stat sau in viata preoteasca.

Lucrurile s-au schimbat, in special in epoca a patra de cultura. Nu mai sunt zeii cei care hotarasc ce se va intampla pe Pamant, ci tendinta generala este de a se pune cat mai mult in mana oamenilor. Insa este necesar ca totusi vointa lumii spirituale sa patrunda in conditiile pamantesti, intr-un alt mod – nu bazat pe contextul in care un om s-a nascut, sau prin autoritate exterioara. Dar pentru acest lucru trebuie sa ne dam seama de tendinta vietii de profesie in epocile viitoare, pentru a ne forma reprezentari cat mai clare in aceasta privinta.

Diviziunea muncii, diferentierea tot mai mare, specializarea intr-un domeniu limitat pot fi observate cu claritate in multe din profesiile actuale. Daca in trecut omul putea, cu usurinta, sa observe legatura dintre profesia sa si lume, insemnatatea pe care munca sa o avea pentru contextul general, acest lucru este tot mai dificil omului actual, care trebuie doar sa isi faca „bucatica” sa de treaba, cat mai bine. Sunt multi oameni carora acest lucru le vine tot mai greu, ei tanjesc dupa a face un lucru de la cap la coada, cu implicare sufleteasca si responsabilitate, dorind sa aiba o imagine clara a rezultatului muncii lor, a cum se integreaza acesta in lume.

Totusi, aceasta specializare accentuata in profesie isi are rostul ei in evolutia omenirii si nu trebuie criticata, ci inteleasa, fiindca in evolutia lumii „trebuie sa fie asa” (R. Steiner). In mod evident, prin aceasta specializare, prin diviziunea muncii, omul pierde interesul pentru munca sa. Inainte, omul se lega sufleteste cu munca sa. Era o legatura sufleteasca, intima intre om si rezultatul muncii sale, era important ca omului sa ii placa ceea ce facea, sa isi iubeasca munca, iar munca ii nuanta viata sufleteasca. Oamenii de azi mai poarta in fiinta lor amprenta profesiei dintr-o viata anterioara, lucru ce poate fi uneori observat in fiinta lor intre 7 -14 ani.

Datorita tehnicizarii tot mai accentuate, o mare parte a muncii a fost preluata de catre masini, iar omului i-au ramas de facut doar anumite parti, repetitive, limitate. Omul nu se mai poate implica sufleteste in munca sa, in sensul ca sa iubeasca ceea ce face. Intr-un anumit fel, legatura care se creea inainte intre om si rezultatul muncii sale este rupta.

Deci omul nu se va mai implica in munca sa cu viata de sentiment, numai cu cea de vointa. Si aici exista doua variante: isi face munca intr-un mod mecanic, robotizat, sau se implica cu o parte constienta a vointei sale. Este nevoie ca omul sa ajunga intr-o zona libera a vointei si gandirii, prin studiul stiintei spirituale, creand un alt raport cu masinile cu care lucreaza si cu rodul muncii sale. El isi poate pune amprenta asupra rezultatului muncii sale si masinilor pe care le manuieste intr-un mod nou, constient. Practic, prin munca sa omul creeaza in permanenta fiinte elementare, pe care le poate ignora – si atunci ele sunt luate in stapanire de Ahriman. Sau le poate urmari cu constienta sa si imprima amprenta spirituala a Eu-lui sau, eliberandu-le in acest mod si ajutand la mantuirea si la evolutia lor viitoare, cand aceste fiinte elementare vor forma invelisul direct al unor entitati spirituale.

Asa cum profesia omului a oscilat mult timp intre doi poli: implicarea sentimentala in munca sa, pe de o parte, si polul religios, pe de alta parte, in viitor profesia va oscila intre alti doi poli: implicarea vointei in profesiile tot mai specializate, pe de o parte, si constientizarea inalta datorita studiului stiintei spirituale, pe de alta parte.

Deci celalalt pol, absolut necesar, contrapondere la polul de diviziune si specializare tot mai accentuata a muncii, este ca oamenii sa devina in stare tot mai mult sa-si faca reprezentari concrete despre lumile spirituale, sa isi umple sufletele cu ceea ce-i duce aproape de sufletul oricarui alt om, indiferent cum s-a specializat el.

Inca se mai urmareste, in special in educatia Waldorf, in a se observa copilul in aptitudinile sale, in inclinatiile pe care le are si in a-l indruma in viata de profesie potrivit cu acestea, cu vocatia sa. Totusi, ne spune Rudolf Steiner, acest lucru va fi tot mai dificil, pana la a deveni imposibil – si aceasta nu trebuie sa ne intristeze, fiindca face parte din mersul vremurilor. Deja foarte putini oameni isi mai aleg meseriile conform cu aptitudinile, cu inclinatiile lor sufletesti; mai degraba, societatea, lumea este cea care ne cheama la o profesie sau la alta. Profesia nu mai este subiectiva, nu mai tine de launtricul omului, ci este tot mai obiectiva, tine de evolutia exterioara a lumii. Intr-un fel, profesiile se elibereaza si ele de viata emotiva a omului, isi recapata „castitatea”.

Viata lui Goethe, intre vocatie si profesie

Johann Wolfgang von Goethe s-a nascut la Frankfurt pe Main, la 28 august 1749. Urmarind cursul vietii sale, vedem ca ea se imparte in perioade clare.

Prima perioada se desfasoara astfel incat un anume impuls legat de natura ce apare in copilarie curge mai departe. Mama lui Goethe, o femeie cu simtaminte adanc omenesti, avand multa fantezie, ii spunea copilului basme si povesti, stimulandu-i creativitatea. Tatal era un om sever, jurist bogat, influentat de conceptia juridical romanica, pasionat de Italia si de cultura ei. Copil fiind, Goethe a luat lectii de pian, de arta, nu a fost incorsetat intr-un sistem de invatamant, ci s-a dezvoltat liber, in toata fiinta sa, dezvoltand un corp omenesc spiritualizat pana in varful degetelor. Pe la 6-7 ani, el strangea minerale, pietre pe care le gasea in colectia de minerale a tatalui sau si le aseza pe un pupitru de note, pentru a cladi un altar marelui zeu al naturii. Cu ajutorul unei lupe, copilul prindea primele raze ale soarelui diminetii si aprindea o candela al carui foc il jertfea marelui zeu al naturii. El manifesta o predispozitie catre natura pe care el a adus-o din alta incarnare, in mod karmic.

Goethe tanarCrescand, tanarul Goethe a devenit o personalitate de sine-statatoare, deschis spre lume, independent in gandire si in modul de a se relationa cu lumea, nepervertit de pedanteria societatii, de regulile ei stricte si de prejudecati. Intr-un fel, isi pastra mereu o independenta, o libertate fata de cele care vin dinspre lume spre el. Intre 16 si 19 ani, a fost trimis de tatal sau sa studieze dreptul la Universitatea din Leipzg. Aici a fost influentat de conceptiile culturale ale marelui Gottsched, reprezentant de seama al culturii acelei epoci. Dar a fost dezamagit intalnindu-l in realitate; omuletul chel cu peruca pudrata intr-o mana si care il palmuia zdravan pe servitor pentru ca i-a deschis usa lui Goethe fara sa-l anunte inainte, nu i-a facut o impresie buna tanarului Goethe. La Leipzig a avut si prima deziluzie sentimentala. Cauta deja in perioada aceea „ceea ce tine laolalta lumea in launtricul ei”, incerca sa lase sa actioneze asupra sa toata forta de activare a vietii si nu voia doar „sa scormoneasca prin cuvinte”, cum vazuse ca se facea la Leipzig. In perioada cand incepuse deja sa se adanceasca in vietuirea mistica si intr-o intelegere oculta a lumii, Goethe s-a imbolnavit grav, o hemoragie puternica repetata l-a facut sa stea efectiv in fata mortii.

La varsta de 21 de ani a plecat la Strasbourg sa isi continue studiile juridice, la dorinta tatalui sau, desi pe el il interesa sa studieze mai degraba legile naturii. Aici l-a intalnit pe Herder, care, cu fata sa plina de spiritualitate, imbracat cu o haina lunga si cu reverele ridicate, a facut o impresie colosala asupra sa. Asa a facut cunostinta si cu conceptia despre lume a lui Herder, cum ca totul in lume este in evolutie si ca un plan cosmic poarta intreaga evolutie. Acestea erau ideile lui Herder, nescrise inca, in devenire; incepand de la grauntele de praf si trecand prin toate regnurile pana la Dumnezeu, asa voia el sa urmareasca evolutia – si a si scris mai tarziu opera sa Idei pentru o filosofie a istoriei omenesti. Goethe a primit toate aceste idei in germene, luand parte la nazuinta, la gandurile, la luptele launtrice ale lui Herder. In plus, asa s-a apropiat si de opera lui Shakespeare, pe care Herder il admira cu inflacarare. Personajele lui Shakespeare, libere de reguli si de legi formale, create direct din individualitatea omeneasca, au dus la un mod de a percepe si a crea specific al lui Goethe, in care pe primul loc se afla omul, pe om incerca sa il cuprinda el.

Mai apoi, prin Jung-Stilling, care studia partile oculte ale vietii omenesti si stia sa le descrie intr-un mod detaliat, Goethe a fost introdus in tainele oculte ale vietii omenesti, fiind pregatit in acest sens si de studiul operei lui Swedenborg. Toate acestea fierbeau in sufletul sau si atunci s-au ridicat in el marile probleme ale vietii omenesti, legaturile dintre natura sufleteasca umana cu natura universala. In acea perioada s-a indragostit de Friederike Brion, fiica pastorului.

Si-a luat licenta si doctoratul in drept la Strassbourg, satisfacand dorinta tatalui sau, dar el insusi nefiind atras de meseria de avocat. Era o dizarmonie in sufletul sau, intre preocuparile sale sufletesti si meseria pe care o practica. Desi isi facea bine datoria ca avocat si “nu dadea niciun prilej sa se spuna ca un spirit mare care traieste in idealuri trebuie sa fie neindemanatic in viata” (Rudolf Steiner), totusi gandul sau era la Faust, marea sa opera ale carei idei erau incipiente, si la Götz von Berlichingen . Acesta din urma, o figura specifica secolului XVI care a luat din plin parte la evenimentele de atunci, l-a interest in cel mai inalt grad pe Goethe. Nu atat ce facea in plan exterior, lucruri care se repetau si erau destul de plictisitoare in biografia acestuia – cat personalitatea sa puternica, plina de caracter. Il interesa in cel mai inalt grad cum anume sta un om in istorie, cum se oglindesc in sufletul sau evenimentele exterioare care altminteri nu ar fi remarcabile in sine. Asa a scris el Povestea dramatizata a lui Götz von Berlichingen, in care arata cum o epoca traieste intr-un om. Este vorba tocmai de perioada inceputului celei de-a cincea epoca postatlanteene, a carui reprezentant este Goethe. Scrierea acestei drame reprezinta patrunderea sa in viata omeneasca, modul sau de a se cotopi cu ea.

In acea perioada, deja incepuse sa ia nastere o profunda dizarmonie in sufletele mai adanci, dizarmonie intre aspiratiile sufletesti, idealurile lor, pe de o parte si legea si dreptul pe plan exterior, societatea cu manifestarile ei, pe de alta parte. Aceasta dizarmonie ducea la nazuinta de a depasi dizarmonia lumii, de a cauta pacea in natura, in lucrurile inca neatinse de rau si defectele din lume – dar aceasta nazuinta se manifesta printr-un profund sentimentalism.

Charlotte BuffEste o stare care a continuat pana in a doua jumatate a secolului XVIII si Goethe o intelegea profund, caci simtea si el adevarul care exista intre dizarmonia din viata sufleteasca si ceea ce oferea lumea exterioara. Pe acest fundal sufletesc, el si-a indreptat toate nazuintele sufletului dezorientat in iubirea imposibila pentru logodnica unui prieten, Charlotte Buff. El s-a putut elibera de aceasta stare de disperare scriind romanul Suferintele tanarului Werther – si acest lucru l-a insanatosit sufleteste. Prin personajul Werther, Goethe s-a eliberat de febra sentimentala si in loc sa se sinucida el, l-a facut pe Werther sau sa termine astfel. Romanul a avut mare success si a declansat o adevarata febra wertheriana printre contemporanii atinsi de aceeasi boala sufleteasca de care Goethe tocmai se vindecase.

Insa Goethe, pe langa latura wertheriana din suflet, avea si o latura umoristica aspra, satirica, de carnaval, latura prin care a exprimat-o in alte carti ale sale, Satyros si Pater Brey. Exprimarea acestui contrast, fata de Suferintele tanarului Werther, tine de polaritatile vietii sale launtrice si de profunzimea sa in a intelege fundalurile vietii omenesti.
In aceasta prima etapa a vietii sale, se manifesta in Goethe un puternic spirit de revolta impotriva celor din jurul sau, o forta spirituala de viata puternica pe care el si-a adus-o in aceasta viata si pe care a putut sa o manifeste doar datorita unor imprejurari deosebite.

Caci individualitatea lui Goethe era mult mai mare decat ceea ce organismul sau putea sa primeasca si sa exprime. Dar boala grava de care a suferit la Leipzig, hemoragiile puternice in urma carora a fost la un pas de moarte, au avut un efect deosebit in constitutia sa: corpul sau eteric s-a slobozit pe deplin, incat, dupa aceasta boala, Goethe nu a mai avut aceeasi legatura stransa dintre corpul fizic si corpul eteric. Aceasta a dus ulterior la o structura deosebita a reprezentarilor sale, a modului de a transforma impresiile venite de la lume. Se stie ca unul din efectele exercitiilor de initiere este desprinderea corpului eteric de cel fizic, ceea ce duce la perceptii suprasensibile. Este ceea ce Goethe a primit prin intermediul bolii sale, prin care putem banui actiunea adanca a karmei sale. Rudolf Steiner ne spune ca, daca nu s-ar fi intamplat asa, forta de viata revolutionara foarte puternica pe care el o avea l-ar fi consumat complet.
Deci in acea perioada el s-a si umplut de reprezentari suprasensibile, datorita intereselor sale in acest sens – si tot atunci a avut loc intalnirea cu Herder si cu marile sale conceptii despre lume.

Oamenii care au corpul eteric si cel fizic bine legate si primesc impulsuri puternice de la corpul astral, le exprima ferm in lume, actioneaza si schimba lumea conform cu launtricul lor. Dar la Goethe, schimbarea prin care a trecut in urma bolii a dus totodata la o slabire a fortei actiunilor sale in plan fizic, el de-acum atingand si schimband lucrurile printr-o atingere blanda, artistica, oarecum timida.

Friederike BrionDe exemplu, in iubirea sa pentru Friederike Brion, fiica preotului de langa Strasbourg, el a fost tinut in a actiona de catre multiplele restrictii morale, desi o iubea nespus. Insa, in urma bolii, intre lumea sa launtrica si lumea de afara se crease un fel de prapastie, iar el nu a putut actiona pentru a-si trai iubirea in plan fizic. Un altul, in locul sau, iubind atat de mult pe Friederike, ar fi facut totul pentru a fi impreuna cu ea si a duce astfel la o legatura pe viata cu ea. Insa Goethe nu a putut trece peste prapastia ce statea intre iubirea sa ideala si realitatea concreta, desi o parte din el a ramas peste timp legata de Friederike, prin karma dintre ei doi.

A doua perioada a vietii sale a inceput in anul 1775, cand Goethe avea 26 de ani. El avea in cufarul sau manuscrisul cu primele scene din “Faust”, scrise cu tot entuziasmul tineretii. Insa nu putea continua opera sa capitala atunci, caci avea nevoie de un fel de domolire, de un somn sufletesc partial, care sa slabeasca focul ce ardea in sufletul sau. In destinul sau, aceasta s-a rezolvat prin faptul ca atunci a fost chemat la Weimar de catre printul Karl August si numit ministru. El a ramas in aceasta functie de demnitar guvernamental pentru zece ani si si-a indeplinit cu abnegatie indatoririle de inalt functionar.
In timp ce isi facea munca sa cu constinciozitate, forta spirituala ce ardea in sufletul sau a fost ca si adormita. In acea perioada a trait din plin in lumea exterioara, in aventuri amoroase si in relatia stransa cu doamna de Stein – maritata, cu sapte ani mai mare decat el si avand sapte copii. “Inabusirea” fortei sale launtrice, printr-o profesie efectuala cu constinciozitate dar in care nu era implicat cu toata fiinta, a dus si la o apropiere mai blanda a evenimentelor din viata sa. Goethe dadea o forma artistica tuturor impresiilor ce actionau asupra sa; de pilda, doamna von Stein l-a inspirat pentru un personaj important al dramelor sale. In acea perioada el si-a adancit studiile despre natura, in cautarea sa de a gasi spiritualul, unitatea din lumea vegetala, de a dovedi inrudirea tuturor animalelor. In acel timp, el si Herder erau singurii care cautau unitatea, in rest cercetatorii gaseau mereu diferente si ridicau ziduri in lume cu gandirea lor.

Pana la urma, viata de la curtea din Weimar, ciudateniile ducelui Karl August, relatia prea stransa cu doamna von Stein, soarta ducesei, precum si alte relatii au devenit tot mai apasatoare pentru el, tot mai problematice. Perioada de zece ani de la Weimar, venita ca un somn atunci cand Faust clocotea in venele lui, a luat sfarsit, ei urmandu-i trezirea sufleteasca de la Roma.

Goethe la Roma, de Johann Heinrich Wilhelm TischbeinDeci a treia perioada din viata sa incepe cu plecarea la Roma, unde Goethe a locuit timp de doi ani, primind in continuare salariul de ministru. Aici el s-a transformat profund, fiind ca si renascut, ca si cum s-ar fi trezit din nou la viata dupa un somn lung, iar viata sa a luat un alt curs. Goethe a dus la Roma o viata dedicata creatiei artistice si studiilor despre natura. In gradina de la Palermo a facut descoperirea “plantei primordiale”, punand bazele cartii Metamorfoza plantelor si a teoriei culorilor. In acelasi timp, admiratia pentru operele de arta din Italia l-au facut sa inteleaga faptul ca marile opera de arta ale vechilor greci poarta in ele aceleasi legi spirituale dupa care creeaza si natura. La Roma a reluat Faust, scriind scene importante din el. El a putut scrie despre reintinerirea personajului sau, Faust, pentru ca el insusi se simtea la Roma ca si cum ar fi reintinerit deodata. Totusi, in acea stare de regenerare sufleteasca, Goethe “resimtea un adanc contrast intre nazuinta epocii lui, intre ceea ce vazuse el in jur, pe de o parte si ceea ce invatase el sa simta ca este cea mai inalta plasmuire a purului omenesc, pe de alta parte. “ (Rudolf Steiner)

La intoarcerea in Weimar, el se simtea foarte singur, de altfel era aproape uitat de contemporani. Insa atunci a inceput prietenia profunda cu Schiller, o prietenie cum putine exista in istorie. Cei doi s-au influentat reciproc foarte mult si in sufletele lor traiau marile probleme ale omenirii. Daca Schiller cauta libertatea omului in viata superioara si creatoare a gandirii, in schimb Goethe voia sa arate cum omul se poate dezvolta sufleteste din viata sufleteasca de toate zilele catre o viata superioara. In timp ce Schiller a dat forma ideilor sale in Scrisori despre educatia estetica a omului, Goethe a exprimat ideile sale in mod artistic, intuitiv, in Basmul despre sarpele verde si frumosul crin: “Priveste tot ce este forta de activare si samanta / Si nu mai scotoci in cuvinte”.

In ceea ce se nastea viu in colaborarea sufleteasca dintre cei doi prieteni se afla, intr-un mod cu totul deosebit, nazuinta celei de-a cincea epoci de cultura, stradania de dezvoltare a sufletului constientei, intr-o perioada in care putini oameni isi puneau in mod serios aceste intrebari.

Acest ritm real ce se poate observa in viata lui Goethe, un ritm legat de impulsul sau launtric, precum ritmul dintre starea de veghe si starea de somn, ne poate ajuta sa studiem anumite legi ce se manifesta in biografia unui om si care se leaga si de impulsurile sale launtrice si de viata de profesie. Ceea ce se aplica in viata unei personalitati geniale ca Goethe, se aplica si in viata oricarui om, caci legile ce conduc vietile oamenilor sunt aceleasi pentru toti. (Va urma)

(scris de Delia Soare, dupa ciclul de conferinte al lui Rudolf Steiner, Karma profesiei oamenilor, cu referire la viata lui Goethe, GA 172. Publicat in nr. 6 al revistei Antroposofia)

Kaspar Hauser – „Copilul Europei”

“În cazul în care Kaspar Hauser nu ar fi trăit și murit în modul în care a făcut-o, contactul dintre Pământ și lumea spirituală ar fi fost pe deplin întrerupt”. (Rudolf Steiner)

În data de 26 mai 1828, de Rusalii, un adolescent își făcea apariția pe străzile din orașul Nürnberg din Germania. Clătinandu-se, gata la orice pas să se prăbușească, cu dureri teribile în picioare, el înainta cu mare greutate. Nu putea rosti decât câteva cuvinte, avea ochii foarte  iritați de la lumina zilei și ținea în mână o scrisoare.

Pe numele său Kaspar Hauser, tânarul deveni în curând un caz urmărit cu interes și curiozitate de către contemporanii săi. Această individualitate, ce suferise o detenție plină de cruzime din anii fragezi ai copilăriei, manifesta o inimă atât de deschisă și de iubitoare, multă blândețe și o puritate de nedescris, împreună cu un interes plin de nevinovăție pentru lume, încât mulți au  văzut în el reprezentantul a tot ceea ce este inocent și mântuitor în copilărie. Profesorul Daumer l-a numit “om primordial paradisiac”, iar baronul Tucher îl caracteriza drept “ primul om din Paradis înainte de căderea în păcat.” Remarcabilă era și extrema sa compasiune față de oameni și animale. Într-o conferință (GA 104), amintind despre Kaspar Hauser, Rudolf Steiner observa blândețea lui ieșită din comun, relevată prin faptul că atunci când a fost pus la un loc cu animale sălbatice fioroase și agitate, acestea, pe măsură ce se apropiau de adolescent, se îmblânzeau și se ghemuiau liniștite lângă el. Pe oricare alt om, ele l-ar fi sfâșiat, cu siguranță. Prezența lui Kaspar Hauser a atins profund inimile multor dintre cei care l-au întâlnit, încât ei, presimțind ceva din individualitatea sa extraordinară, l-au supranumit “Copilul Europei”.  “Copilul din adult” este o realitate sufletească pe care mulți oameni se străduiesc să o retrezească, iar în adolescentul blând și nevinovat au găsit o sursă de inspirație. Kaspar Hauser

Destinul lui Kaspar Hauser (1812 – 1833) constituie un mister: un copil care a fost încarcerat înainte de a împlini 3 ani, ținut departe de orice contact uman, fără să mai vadă lumina zilei, natura, cerul, soarele, luna și stelele, până când a împlinit 15 ani; iar la varsta de 21 de ani a fost înjunghiat mortal de un necunoscut.  Povestea vieții sale a rămas o enigmă încă nedezlegată, deși câțiva oameni adevărați și-au făcut din elucidarea ei o misiune de viață și o datorie de suflet. Ei au încercat să răspundă la următoarele întrebari: cine era copilul ținut întemnițat în împrejurări atât de crude și sordide, cine erau părinții săi;  de ce s-a urmărit ca băiatul, prin acest prizonierat, să fie reținut din dezvoltarea sa normală, firească; cine erau dușmanii  săi și, în final, cine l-a ucis pe Kaspar Hauser?

Sunt intrebări ce au fost mult dezbătute, mai ales de când criminalistul, juristul și psihologul Anselm von Feuerbach a afirmat, pe vremea când Kaspar Hauser încă trăia, că acesta era moștenitorul legal la tronul Badenului și că ar fi fost îndepărtat datorită ambițiilor unei case rivale.

Antroposofia ne poate ajuta să avem o viziune mult mai cuprinzătoare asupra destinului straniu al lui Kaspar Hauser și a implicațiilor pe care l-a avut în viețile multor oameni, precum și în evoluția Germaniei și chiar în destinele multor popoare.

Este evident că dușmanii săi știau anumite lucruri și erau speriați de potențialul spiritual al copilului. Acesta este motivul pentru care au hotărât să îi țină prizonier spiritul în corpul fizic, luându-i șansa de a se dezvolta normal, firesc, de a-și îndeplini destinul său pământesc; dar împiedicand și o eventuală reîntrupare a sa, în cazul în care l-ar fi omorât. Acest lucru arată că ei aveau o cunoaștere ocultă a misiunii lui Kaspar Hauser în istoria Germaniei, precum și în cea a desfășurării evenimentelor din Europa.

De atunci, au avut loc două războaie mondiale, umanitatea s-a prăbușit în holocaust, au urmat decenii de decădere în materialism – dezastre pe care influența lui Kaspar Hauser de pe tronul Badenului le-ar fi putut preveni.

Nașterea, copilăria și adolescența lui Kaspar Hauser

S-au scris multe cărți pro și contra lui Kaspar Hauser. Unul din cei care au ținut conferințe și a cercetat toate sursele și documente existente privitoare la acest caz este antroposoful Peter Tradovsky. El a încercat să elucideze, în cartea sa “ Kaspar Hauser sau Bătălia pentru spirit”, urmatoarele teme: viața scurtă a lui Kaspar Hauser, semnificația spirituală a încarnării sale, natura sa spirituală și individualitatea sa. Tradovsky a sintetizat si a dus mai departe cercetările, studiile și mărturiile strânse de-a lungul timpului în legătură cu individualitatea Kaspar Hauser.

Înțelegerea biografiei lui Kaspar Hauser a fost îngreunată încă de la început de aspectul enigmatic al nașterii sale. Cercetările lui Feuerbach au arătat că numai o înaltă descendență ar fi putut justifica o crimă atat de periculoasă și  de crudă, întinsă pe mai bine de două decenii. El a dovedit că nașterea copilului a avut loc în data de 29 septembrie 1812, chiar de ziua arhanghelului Michael. Este un indiciu revelator asupra importanței spirituale al individualității ce s-a întrupat drept Kaspar Hauser. Baiatul era fiul legal al marelui duce Karl și al soției sale, Stephanie de Beauharnais, fiind moștenitor de drept la tronul Badenului. Copilul, perfect sănătos, a fost răpit și substituit cu un bebeluș mort, în încercarea de a realiza o crimă perfectă, dar neregulile descoperite de Feuerbach după mai mulți ani au dat în vileag înșelătoria. După îndepărtarea de familie, bebelușul a fost dus undeva unde a primit îngrijiri bune, fiind chiar și vaccinat. În acele vremuri, numai copiii de familie bună aveau acces la vaccinare. Până pe la 2 ani, el a fost crescut izolat, dar ca un copil normal, adică a învățat să meargă, iar gândirea și vorbirea au fost lăsate să se dezvolte normal – deci s-a urmărit ca el să se consolideze în această întrupare. Însă la vârsta când în copil încep să apară amintiri durabile, el a fost dus și întemnițat în subteran, separat complet de lume în închisoarea întunecată, în care a rămas până la 15 ani. În temniță nu avea loc să se ridice in picioare, deci stătea așezat tot timpul. Periodic, i se punea opium în apă și în acea stare de inconștiență era spălat, schimbat, i se tăiau unghiile și părul. Era hrănit doar cu pâine și apă. Nu zărea lumina zilei, nu își vedea niciodată temnicierul, nici vreun alt om, iar de jucat avea doar doi cai de lemn. La 15 ani a fost scos din temniță, a fost pus pe picioare și i s-a arătat cum să meargă, a fost învățat câteva cuvinte și să își scrie numele de către temnicierul său. Acesta și-a ferit în continuare chipul de el, dar băiatul l-a recunoscut după miros. Apoi a fost trimis în lume, cu o scrisoare adresată comandantului de cavalerie, în care băiatului  i se contura o identitate falsă, de orfan, iar comandantul era rugat să-l primească drept grăjdar. Așa și-a facut Kaspar Hauser apariția pe străzile din Nürnberg.

Cercul de destin al lui Kaspar Hauser

Kaspar Hauser - statuieTânărului straniu care mergea cu multă greutate, oamenii i-au oferit hrană, dar el a primit doar pâine și apă. Căpitanul de cavalerie, după ce a citit scrisoarea, l-a trimis pe adolescent la poliție, la comisarul Feuerbach. Drumul până acolo, destul de lung, a fost pentru Kaspar Hauser un adevărat “drum al crucii”, datorită durerilor provocate de mersul cu care nu era obișnuit și picioarelor deformate de la poziția așezat de atâția ani în temniță. Ochii săi, obișnuiți cu întunericul, îl dureau și îi lăcrimau de la lumina soarelui. La Poliție l-a întâlnit pe comisarul Feuerbach, cel care a fost unul din oamenii care l-au iubit imediat, el dedicându-și viața cercetării și restabilirii adevarului despre Kaspar Hauser. Un alt om bun din destinul său a fost paznicul Hiltel, sub supravegherea căruia a stat o perioadă la închisoarea din Nürnberg și în casa căruia a locuit o perioadă, împreună cu numeroasa sa familie. Hiltel, un om simplu si inimos, a văzut de la început în Kaspar Hauser un suflet pur, nevinovat, foarte copilaros. Fața băiatului exprima o blândețe nemărginită și cine se apropia de el, îl îndrăgea imediat. Mai târziu, când alți oameni l-au acuzat pe Kaspar Hauser de minciună și înșelatorie, Hiltel a depus din tot sufletul mărturie în favoarea inocenței și copilăriei acestuia: “Kaspar Hauser mi-a plăcut atât de mult prin bunătatea lui și dorința de a învăța, încât nu l-aș fi lăsat să părăsească locuința mea, dacă nu aș fi avut eu însumi în grijă opt copii.”

Doctorul Preu, medicul legist care l-a consultat la două zile după ce băiatul apăruse în Nürnberg, scria despre Kaspar Hauser în raportul său: “Acest om nu este nici nebun nici retardat, ci a fost în mod evident îndepărtat cu forța în modul cel mai lipsit de scrupule de orice formare umana și socială.”

Un alt om care a făcut parte din cercul de destin al lui Kaspar Hauser – din cei șapte oameni de bine care l-au îndrăgit din prima clipă și au presimțit individualitatea sa deosebită, ajutând astfel la trezirea sa – a fost primarul Binder. Lui îi datoreaza Kaspar Hauser porecla de “Copilul Europei”. La propunerea primarului Binder,  profesorul Daumer a devenit tutorele și îngrijitorul băiatului. Daumer avea 28 de ani când l-a văzut prima dată pe baiatul de 16 ani și a recunoscut în el sarcina sa de viață. De atunci și până în ultima clipă a vieții sale, profesorul Daumer s-a luptat pentru reabilitarea lui Kaspar Hauser. Prietenia pentru el,  îngrijirea și educația plina de iubire pe care i-a acordat-o băiatului, dedicația sa de-o viață pentru aflarea adevarului și înțelegerea destinului greu al lui Kaspar Hauser, justifică de ce a fost numit de Rudolf Steiner “ultimul rosicrucian ”. Steiner a mai spus despre profesor ca acesta “a fost capabil să observe fenomenele exact așa cum erau ele, fără păreri preconcepute, și să învețe din ele cum să procedeze în acel caz, în sensul lui Goethe de observare.”

Kaspar Hauser era foarte ascultător față de oamenii buni din destinul său, autorități iubite pentru el – Hiltel, Binder si Daumer – și nu ieșea nicidecum din cuvintele acestora. Îi plăcea să deseneze și să învețe orice, nu-l interesa atât obiectul învățării, cât îl fascina procesul de învățare în sine. Băiatul avea o capacitate de memorare și simțire cu totul ieșite din comun, precum vechii atlanteeni. Datorită consumului de carne și dezvoltării intelectului, aceste capacități deosebite s-au diminuat treptat până aproape de dispariție.

Pentru Kaspar Hauser, toți oamenii erau buni și frumoși, inclusiv “omul la care fusese dintotdeauna”, cel care îl ținuse prizonier. Când a înțeles că omul care îl ținuse în grotă îi făcuse rău, a resimțit teamă, dar nu și resentimente.

Locuitorii din Nürnberg l-au privit luni de zile pe Kaspar Hauser ca pe un obiect al curiozității publice. El primea în flux continuu vizitatori și era purtat de Hiltel peste tot pe unde i se cerea, precum un animăluț de circ. Deși inițial bucuros să cunoască oameni noi și încântat de cadourile de la vizitatori, tânărul ajunse să fie obosit, chiar epuizat de tot acest du-te-vino din camera lui, dorindu-și doar liniște și timp de învățare. Feuerbach a început să țină un jurnal despre evoluția sa, și tot el a propus ca băiatul să aibă un cămin stabil, liniștit. Așa s-a stabilit ca băiatul să fie mutat acasă la profesorul Daumer. Din cauza experimentelor la care fusese supus în ultima vreme, băiatul s-a îmbolnăvit grav. Înțelepciunea, bunătatea și dedicarea profesorului Daumer l-au ajutat să își revină și să își găsească liniștea în acest prim cămin adevărat al său.

Peste un an, datorită evoluției foarte benefice avută sub îndrumarea profesorului Daumer, Kaspar Hauser a anunțat public că vrea să își scrie biografia. La scurt timp după acest anunț a avut loc asupra sa prima tentativă de omor, prin înjunghiere. În agresorul mascat, Kaspar Hauser l-a recunoscut, după miros, pe cel ce-l ținuse în temniță toată copilăria. Din fericire, atacatorul și-a greșit ținta. Atitudinea lui Kaspar față de acest eveniment a fost descrisă mai târziu de pastorul Fuhrmann prin următoarele cuvinte: “Simțirea sa copilărească nu a resimțit față de acest eveniment decât durere și teamă, dar nicio amărăciune și nici mânie.”  Casa lui Daumer nemaifiind sigură, băiatul a fost mutat în casa comerciantului Biberbach, dar Daumer a continuat să îi fie profesor. Baronul Tucher, un alt om benefic din destinul lui Kaspar Hauser, primul său tutore oficial, declara: “Kaspar Hauser nu cunoaște deosebirea dintre bine și rău și nu cunoaște alt rău decât durerea fizică.” “Singurul lucru pe care i-l pot reproșa este că avea un zel prea mare de a învăța. Eram îngrijorat pentru sănătatea sa”. Băiatul “învăța în câteva zile lucruri pentru care alții au nevoie de luni sau chiar de ani”.

Calea patimilor lui Kaspar Hauser

În 1831, Lord Stanhope, aparent foarte prietenos față de băiat, primește dreptul de a-i fi tutore. Astfel, Kapar Hauser se mută în Ansbach, unde singura persoană cunoscută și familiară era comisarul Feuerbach ce locuia în același oraș. Aici profesorul Mayer îl va educa într-un mod plin de filistinism și fără pic de suflet, chinuindu-l cu gramatica latină, cu învățatul textelor grele și seci pe care tânărul nu le înțelegea. Feuerbach spunea că, strâns în menghina școlii latine, spiritul lui Kaspar Hauser a suferit atunci o a doua detenție; el a fost separat din nou de oameni și de natură, printr-o educație intelectuală lipsită de viață, similară cu modul de predare actual. Kaspar a avut însă șansa de a-l primi drept profesor de religie pe pastorul evanghelic Furhmann, un reprezentant al creștinismului viu. Tânărul a fost botezat într-un cadru plin de emoție, iar rugăciunea murmurată de el a produs un mare efect asupra adunării prezente la Confirmarea sa.

Kaspar_Hauser 3Kaspar Hauser a vizitat Nürnberg și i-a mărturisit profesorului Daumer ca ar vrea să se reîntoarcă la el și chiar, dacă se poate, să ducă o existență independentă. La scurt timp după ce și-a exprimat această intenție, pe când se afla în grădina regală din Ansbach, a fost ademenit de un străin într-un colț mai îndepărtat al gradinii și înjunghiat mortal în abdomen, cu 4 lovituri de cuțit. A patra zi de la eveniment, în 17 decembrie 1833, Kaspar Hauser murea, afirmând că “răul a fost mai puternic”. Pastorul Furhmann i-a stat aproape în ultimele sale clipe, în care muribundul le-a multumit tuturor și i-a iertat pe toți cei care l-au făcut să sufere, spunând: “Nimeni nu mi-a făcut niciun rău”. Sub îndrumarea blândă și plina de evlavie a pastorului, în acele momente în Kaspar Hauser a strălucit limpede lumina creștinismului.  La înmormantarea sa se spune că pe cer se aflau în același timp soarele la apus și luna la răsărit, aruncând aceeași lumină palidă.

Cu ceva timp înainte de a muri, Kaspar Hauser le povestise celor apropiați că avusese un vis în care o ființă luminoasă îi spusese: “Este spre binele tău să părăsești acest pământ înainte de a fi trăit mai mult pe el”.

Despre Lordul Stanhope, care a făcut totul pentru a împiedica dezvoltarea sufletească a lui Kaspar Hauser, se crede că era în legătură strânsă cu dușmanii săi și că nu a fost deloc străin de  omorarea sa. Dacă la început părea prietenul părintesc binefăcător, a devenit rapid ironic și distant față de Kaspar Hauser, în final transformându-se în cel mai mare adversar și denigrator al său. Dupa moartea acestuia, Lord Stanhope, împreună cu profesorul Mayer, a desfășurat o campanie de-a dreptul uluitoare în scopul defăimării lui Kaspar Hauser.

Paradoxal, tocmai prin drumul de jertfă pe care adversarii săi i l-au pregătit, Kaspar Hauser s-a putut uni profund în această încarnare pământească cu impulsul lui Christos. Un aport decisiv în acest sens l-a avut credința profundă a pastorului Fuhrmann în Înviere. Dupa Tradovsky (în “Kaspar Hauser sau Batalia pentru spirit”), calea patimilor lui Kaspar Hauser până la moarte cuprinde patru etape: 1. Prima tentativă de asasinare a sa, care îl face să se confrunte profund cu teama de moarte. 2. Ispitirile, confuzia și încercarea de pervertire morala din partea Lordului Stanhope. 3. Chinul și constrângerea în învățare și în viață impuse de profesorul Mayer. 4. Rănirea și cele trei zile până la moarte. Din depășirea fiecărei etape, Kaspar Hauser a ieșit mai puternic, păstrându-și încrederea în oameni și bunatatea și acceptându-și destinul cu recunoștință și răbdare. Fiecare etapă depășită l-a dus tot mai aproape de ființa lui Christos.

“Dupa Christian Rosencreutz, Kaspar Hauser e cel care a resimțit cel mai puternic suferințele lui Christos”. (Rudolf Steiner).

Kaspar Hauser și spiritul poporului german

În cartea sa “Kaspar Hauser sau Bătălia pentru spirit”, Peter Tradovsky face afirmații de o importanță copleșitoare, subliniind că misiunea lui Kaspar Hauser, în calitate de moștenitor al tronului din Baden, era să aducă spiritul poporului german într-o legătură pe cât de strâns posibilă cu trupul poporului, cu oamenii care trăiau fizic în Germania. El urma să conducă spiritul Europei Centrale în activitatea socială și în configurarea socială. Fiindcă a fost impiedicat în activitatea de intermediar al spiritului poporului german, a intervenit în mod fatal o îmbolnavire maladivă a sufletului poporului german, în decursul sec. XIX, prin pierderea legăturii poporului cu Sinea sa Spirituală.

Într-o convorbire cu contele Polzer-Hoditz, în anul 1916, Rudolf Steiner spunea: “Germania de sud trebuia să devină noua cetate a Graalului, a noilor luptători pentru spirit și leagănul viitoarelor evenimente. Spațiul spiritual fusese bine pregătit de către toate acele personalități pe care le cunoaștem drept Goethe, Schiller, Herder, Hölderlin, etc. Kaspar Hauser trebuia să reunească în jurul său tot ceea ce trăia în acest spațiu spiritual astfel pregătit. Însă acest lucru nu a fost vrut de către acele cercuri (Loje vestice și iezuiți). Ei nu puteau să accepte trezirea mijlocului Europei pentru că nu voiau să renunțe la puterea lor și la strădaniile lor de putere. Spiritualitatea lui Goethe îi speria. Napoleon îi constrânge să se alieze în vederea dominării lumii în domeniul concepției despre lume și în cel economic. Napoleon contracarase deja strădaniile lor și, în fond, el este acela care a împins cele două curente la o alianță.”  Tradovsky explica citatul astfel: sarcina de pregătire a drumului lui Kaspar Hauser fusese implinită de Napoleon, însă numai exterior. Misiunea lăuntrică cu care Napoleon venise în această întrupare, anume de a contribui la unitatea Europei prin pace, el și-o uitase. Tot ce a reușit a fost să trezească rezistența și alierea organizațiilor vestice și iezuite, făcând pe mai departe imposibilă misiunea lui Kaspar Hauser.

Împiedicarea misiunii lui Kaspar Hauser a avut consecințe funeste pentru nenumărate destine omenești, ba chiar pentru destine ale popoarelor, fiind cea mai mare catastrofă din evoluția poporului german. De aici a rezultat contraimaginea a ceea ce se dorea să fie înfăptuit prin Kaspar Hauser. Eu-l poporului german neprimind substanța Sinei Spirituale, a atras forțele antichristice distrugătoare și pustiitoare, așa cum s-a arăta în istoria ulterioară a Germaniei prin acțiunea lui Hitler.  Acesta s-a manifestat fatal ca și entitate opusă lui Kaspar Hauser.

Rudolf Steiner ar fi trebuit să continuie munca spirituală în plan social a lui Kaspar Hauser, dacă acesta nu ar fi fost oprit din evoluția și misunea sa. În  anul 1918, Rudolf Steiner a avut o încercare  de a implementa tripartiția socială cu ajutorul cancelarul Max von Baden, pe care l-a sfătuit sa schimbe sistemul social. Acesta părea că este de acord, dar în ziua urcării pe tron, Rudolf Steiner a aflat din ziare că Max von Baden și-a dat demisia, renunțând la tronul Badenului. Fusese marea speranță a lui Rudolf Steiner să îndrepte astfel, cu ajutorul lui Max von Baden, marea nedreptate comisă asupra lui Kaspar Hauser. Cei din preajma sa au afirmat că nu l-au văzut niciodată pe Rudolf Steiner atât de dezamăgit ca în acele momente.

Prin toată munca sa spirituală, Rudolf Steiner a încercat să oprească evoluția fatală a poporului german. Pornind de la opera lui Goethe, a continuat să dezvolte pe mai departe spiritul Europei Centrale, pentru a-l trezi și a-l face creator în plan fizic. “Pentru început, lui nu i s-a hărăzit un succes vizibil la dimensiunea istorică” (Peter Tradovsky despre Rudolf Steiner).

Datorită loviturii de destin pe care a primit-o Kaspar Hauser, oamenilor le-a rămas ascuns faptul că el era purtator al spiritului german și că era menit să acționeze în acest sens. Cei din cercul său de destin au presimțit natura deosebită a lui Kaspar Hauser, puritatea, bunătatea și blândețea sa extraordinară, și de aceea primarul Binder l-a numit intuitiv “Copilul Europei”. Iar Daumer a simțit cu toată ființa legătura pe care elevul său o avea cu ceea ce este mai bun și mai curat în sufletul poporului german. “Daumer a descoperit că poporul german va renunța la adevărata sa ființă dacă îl pierde realmente și definitiv pe Kaspar Hauser.” (Tradovsky, în cartea despre Kaspar Hauser).

Prin Kaspar Hauser, pentru prima dată ar fi fost posibil ca regatul Graalului să se manifeste în plan fizic, direct în istorie. Kaspar Hauser este un Parsifal ce a fost împiedicat să își rostească întrebarea în mod conștient – însă destinul său este cel ce pune omenirii o mare întrebare. “La pragul lumii spirituale este condus cu necesitate acela care caută o înțelegere a modului în care a fost tratat Kaspar Hauser”. (Rudolf Steiner)

În cadrul cercetărilor sale spirituale asupra entității lui Kaspar Hauser, Rudolf Steiner a afirmat că nu găsit vreo încarnare anterioară și nici una ulterioară a individualității ce a apărut drept Kaspar Hauser, deoarece este vorba de o ființă superioară cu o misiune unică, deosebită pe Pământ.

Ne rămâne strădania autentică de a înțelege tot mai profund destinul și misiunea lui Kaspar Hauser, în lumina cuvintelor lui Rudolf Steiner: “Nu trebuia deloc să fie așa cum s-a întâmplat, dar tot ce s-a întâmplat este întotdeauna necesar.”

(scris de Delia Soare pentru nr. 4 al revistei „Antroposofia”, 23 februarie 2013)

Richard Wagner, în căutarea Sfântului Graal

Un spectacol la Opera Română, “Olandezul zburător”, mi-a prilejuit de curând o primă întâlnire cu muzica lui Richard Wagner. Încă din uvertură mi s-a revelat caracteristica sufletească a marelui compozitor german: la început muzica puternică, pasională, neliniştitoare m-a copleşit şi m-a făcut să-mi amintesc că sunt mulţi cei ce nu suportă creaţia wagneriană. Mai apoi, muzica se metamorfozează, devenind blândă, lirică, liniştitoare, nespus de profundă. M-am lăsat învăluită şi purtată de acordurile sublime – suficient cât să-mi trezească interesul pentru cel considerat cel mai mare compozitor german, artist şi om “de o genialitate remarcabilă”, cum îl caracteriza Rudolf Steiner, în una din multele sale conferinţe dedicate lui Wagner.

Subiectul operei, dar şi punerea specială în scenă, cu efecte impresionante de lumini şi forme redând elemente supranaturale, au fost şi ele pe măsura muzicii. Senta, fecioara ce îşi aşteaptă ursitul şi îşi presimte destinul, se sacrifică fără ezitare pentru a-l izbăvi pe cel iubit, pe olandezul blestemat să rătăcească veşnic pe mare. Sufletele celor doi îndrăgostiţi rămân unite pentru totdeauna în iubire, în tăramul de dincolo de moarte.

“Olandezul zburator” este una dintre primele drame muzicale ale lui Wagner, scrisă la vârsta de 29 de ani. Încă din ea se vădeşte o temă majoră a biografiei lui Richard Wagner: mântuirea sufletului prin intermediul elementului feminin.

Iubirea

“Cum niciodată în viaţă nu m-am bucurat de adevărata fericire a iubirii, voi ridica un monument acestui cel mai minunat vis dintre toate, în care, de la început până la sfârşit, iubirea să găsească, măcar o dată, împlinire deplină. Am conceput ‘Tristan şi Isolda’, cea mai simplă, dar şi cea mai pasională creaţie muzicală imaginabilă, iar cu ‘steagul negru’ care flutură în final mă voi acoperi eu însumi – ca să mor.”
Aşa îi scria Wagner prietenului său Franz Liszt în anul 1854, pe când avea 41 de ani. Opera sa “Tristan şi Isolda” a fost creată din revărsarea de inspiraţie artistică din timpul iubirii intense pentru Mathilde Wesendonk, soţia negustorului german ce l-a finanţat în veşnicele sale perioade de criză materială.

“Tristan si Isolda” este transpunerea fidelă, fascinantă în muzică a trăirilor ce însoţesc unirea a doi îndrăgostiţi. Ziua, Isolda aparţine regelui Marc, soţul ce-i fusese desemnat; atunci, cei doi îndrăgostiţi trebuie să se poarte ca şi cum nu ar simţi nimic unul pentru celălalt. Ziua este pentru ei doar un spaţiu al minciunii, convenţiilor şi suferinţei. Noaptea este tărâmul cel real, în care ei pot fi sinceri, dăruindu-se total iubirii şi pasiunii dintre ei, în acel domeniu în care iubirea îşi poate găsi deplină împlinire. Isolda este atunci ca şi absorbită în sufletul lui Tristan, devenind parte din el – ei doi devin Unul, un om nou. Îndrăgostiţii visează să rămână uniţi pentru totdeauna, în întunericul perpetuu al morţii iluminat doar de iubirea lor. Este, într-un fel, o presimţire a „Soarelui de la miezul nopţii”, o întrezărire a Sfântului Graal într-o misterioasă altă lume ascunsă în faldurile nopţii şi ale morţii. Pentru Wagner, moartea îndrăgostiţilor nu are loc în natură sau în realitatea socială, ci ei mor unul în celălalt, unul pentru celălalt. Tărâmul minunat al iubirii, al nopţii, triumfă asupra morţii. Ca rezultat al acestui sacrificiu de sine, se pierde egoismul ce se află iniţial în iubirea pasională. Acest motiv străbate toata opera lui Wagner, în forme mai mult sau mai putin evidente. Iniţial adept al lui Schopenhauer, Wagner se ridică deasupra ideii acestuia de “negare a voinţei” (şi implicit a sexualităţii), înspre ideea de purificare a voinţei (şi deci a sexualităţii).

La premiera operei “Tristan si Isolda”, publicul a fost purtat muzical în tânjirea dureroasă, a trăit cromatismul dorinţei celor doi îndrăgostiţi, încărcătura erotică, apoi transcenderea uniunii fizice, tandreţea profundă şi bucuria deplină a sufletelor dansând fericite, depăşind lumea simţurilor înspre o altă lume. Este tărâmul iubirii, o lume care se deschide nu dorinţei, ci numai iubirii reciproce. Unii spectatori, puritani sau conservatori, au considerat această muzică lipsită de sfinţenie, impură, chiar revoltătoare; alţii au apreciat-o drept cea mai frumoasă operă wagneriană.

http://www.youtube.com/watch?v=J8UzmAgGdlU&feature=related

“Există o formă nobilă a dorinţei, când elementul pasional este biruit – şi acest lucru a încercat Wagner să îl rezolve în a sa dramă muzicală ‘Tristan şi Isolda’ “ (Rudolf Steiner). Rezolvarea finală avea să vină peste mulţi ani, odată cu compunerea dramei muzicale sacre “Parsifal”.

Creaţia artistică

Richard Wagner s-a ocupat în timpul vieţii sale cu cele mai profunde studii despre relaţiile umane, despre secretele sufletului omenesc, despre ceea ce se ţese nevăzut între un suflet şi alt suflet. Muzica sa este inspirată tocmai de aceste legături sufleteşti misterioase dintre oameni. Temele wagneriene sunt poeme ce-şi au originea în vechi mituri, pe care el le străbate cu viaţă şi forţă şi astfel ele au efect spiritual asupra sufletului. Înainte de el nu se cunoşteau prea multe în Germania despre misterii şi personajele pe care el le-a prezentat în operele sale.
Când compozitorul german avea 37 de ani, a avut loc premiera dramei muzicale “Lohengrin”. În ea este vorba despre un moment de iniţiere, Lohengrin fiind mesagerul Sfântului Graal. Este totodată şi momentul de “chemare” al lui Wagner înspre ceea ce avea să fie misiunea vieţii lui: aducerea sub formă artistică a ideii despre noul creştinism, aşa cum a exprimat-o ulterior în “Parsifal”.
La 40 de ani, textul Tetralogiei sale “Inelul Nibelungilor” era finalizat. Întâlnind-o pe Mathilde Wesendonk, el lasă lucrul la Tetralogie de-o parte şi se apucă de drama “Tristan şi Isolda”, reluând lucrul la prima peste mai mulţi ani. În 1869, când avea 56 de ani, are loc premiera dramei “Aurul Rhinului”, prima din ciclul celor patru. Wagner se apropie tot mai mult de misterele evoluţiei omenirii, de legile nevăzute care guvernează lumea. Miturile germane din care s-a inspirat în scrierea libretelor descriu cursul evoluţiei umanităţii, în imagini simbolice. Wotan este marele iniţiat altanteean, iar viteazul Siegfried – modelul arhetipal al omului nou. În Siegfried el a vrut să portretizeze omul perfect, armonios, în contrast cu omul modern tehnologizat, aservit intereselor economice. În urma omorârii balaurului şi scăldarii în sângele acestuia, Siegfried devine invulnerabil, cu excepţia unui mic loc între omoplaţi – acolo unde mai târziu Iisus Christos îşi va spriji crucea, tocmai pe acea vulnerabilitate. Lui Siegfried îi lipseşte ceva ce numai creştinismul îi poate aduce.

În cele patru drame muzicale ce compun Tetralogia, tema iubirii, a mântuirii adusă de iubita ce se sacrifică, este reluată. Inelul Nibelungilor, făcut din aurul furat de la Fecioarele Rhinului, semnifică străvechea înţelepciune ascunsă în suflet. Inelul conferă celui ce-l deţine putere absolută şi înţelepciune. Viteazul Siegfried îl recuperează de la Alberich, cel ce a renunţat la iubire pentru putere, şi îl oferă Brunhildei ca inel de logodnă. În comentariile sale despre opera wagneriană (“Richard Wagner în lumina antroposofiei”, GA 92), Rudolf Steiner mentionează că, după separarea sexelor, inelul este necesar pentru a uni din exterior ceea ce era cândva o unitate în interior. Forţa care înainte de separarea sexelor se afla în sufletul omului poate fi acum găsită în unirea exterioară dintre o femeie şi un barbat ce se iubesc, până când omul va putea cununa în mod armonios în sufletul său principiile masculin şi feminin.

Omul – planta inversată
În ciclul “Misterul creştin” (GA 97), Rudolf Steiner ne atrage atenţia că în Richard Wagner se află o înţelepciune adâncă, rezultat al unei instruiri anterioare în misterii de iniţiere. Urmărind evoluţia sa în această viaţă, se pot observa impulsurile minunate şi înţelepte acţionând în creaţia sa, răsar treptat adevărurile care au fost cultivate dintotdeauna în şcolile secrete de iniţiere. Ca şi la alţi mari artişti, aceste impulsuri şi trăiri spirituale nu apar în formă conştientă în sufletul său, ci se exprimă în mod sugestiv şi plin de forţă în creaţiile artistice. Muzica lui Wagner din “Parsifal” este inspirată din înaltul tărâm spiritual numit şi “Muzica Sferelor”, iar un om care are dezvoltată facultatea spirituală de inspiraţie poate înţelege mai mult din muzica sa decât ar putea fi exprimat prin cuvinte.

La varsta de 44 de ani, în Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zurich şi privea natura ce germina, răsărea, înflorea. În acele momente a primit el ideea deosebită a legăturii dintre natura ce renaşte şi moartea Mântuitorului pe cruce. În sufletul său a apărut sentimentul pe care l-au avut dintotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului, evoluţia de la puritatea caliciului vegetal la Potirul Graalului. Aceeaşi forţă de procreare spirituală acţionează atât în regnul vegetal, cât şi în regnul animal şi în cel uman. Numai că ceea ce la plante se petrece în candoare şi deplină castitate, la om şi la animale este întreţesut cu pasiuni. Iar transformarea înseamnă eliberarea acestui proces de sub puterea simţurilor. Omul este, într-un fel, planta inversată: rădăcina plantei corespunde capului uman, iar caliciul plantei deschis cast spre cer corespunde organelor de reproducere ale omului, ce se îndreapta înspre centrul pământului. Precum caliciul florii primeşte raza de lumină a soarelui, la fel floarea sufletului uman purificat primeşte lancea iubirii – puterea spirituală a omului.

Din acel moment, în sufletul său a trăit impulsul de a răspândi în lume misterul Sfântului Graal sub formă muzicală. Mai târziu el a căutat sunetele cele mai pure, mai potrivite prin care să poată exprima această evoluţie. La baza libretului operei “Parsifal” stă creaţia poetică a lui Wolfram von Eschenbach.

Prin muzica sa, el a reuşit să exprime ceva ce nu ar fi putut fi redat numai prin intermediul artei dramatice: misterele Sfântului Graal. Cunoscător profund al acestor mistere ale evoluţiei, Richard Wagner a putut afla dispoziţia evlavioasă pentru a compune Parsifal pentru că presimţea ceea ce uneşte moartea Mântuitorului pe cruce cu misterul transformării sângelui. Sângele curs din rănile lui Iisus Christos şi despre care se spune că a fost strâns în Potirul Sfântului Graal este intim legat de evoluţia întregii omeniri.

Subiectul dramei muzicale “Parsifal”

Cele mai vechi legende despre Graal spun ca este vorba despre Cupa Sfântă din care Iisus Christos a oferit pâine şi vin la Cina cea de taină şi în care Iosif din Arimatea a strâns sângele ce a curs din rănile Mântuitorul răstignit. Lancea care a cauzat rana sa şi caliciul pur au fost aduse de îngeri, care le-au ţinut suspendate în aer până când Titurel le-a găsit şi a construit pe Monsalvat un castel în care să le păstreze. Doisprezece cavaleri s-au adunat ca să păzească şi să slujească comoara. Sfântul Graal îi avertiza de pericole, le dădea tot ce aveau nevoie pentru a trăi şi ori de câte ori îl priveau, dobândeau noi puteri spirituale.
Pe lângă castelul Sfântului Graal cu cavalerii săi, exista şi Castelul magic al lui Klingsor, în care acesta era înconjurat de cavaleri duşmani ai Graalului. După cum explică Rudolf Steiner în conferinţa “Richard Wagner în lumina antroposofiei” (GA 92), aici suntem confruntaţi cu două tipuri de creştinism: primul, reprezentat de cavalerii Sfântului Graal; cel de-al doilea, reprezentat de cavalerii din jurul lui Klingsor, care au devenit ascetici şi de aceea nu pot atinge cunoaşterea profundă a lumii spirituale. Klingsor, în dorinţa sa de a deveni stăpân al Graalului, a ales castrarea pentru a nu mai cădea pradă simţurilor. Însă el nu a dobândit putere asupra pasiunilor, ci doar nu le mai poate satisface senzorial, trăind de acum într-o atmosferă grea încărcată de dorinţe pasionale. În grădina castelului lui sunt prinse în vrajă fetele-flori, iar cea care slujeşte intereselor sale de a atrage în vraja iubirii senzuale cât mai mulţi cavaleri ai Graalului este Kundry.

Anfortas şi cavalerii Graalului se străduiesc înspre o zonă spirituală mai înaltă, la care se ajunge prin ridicarea deasupra vieţii senzoriale până într-un domeniu al iubirii purificate, însă nu prin constrângere, ci prin cunoaştere. Dar ei nu au încă suficientă forţa spirituală pentru aceasta. Anfortas, regele Graalului, cade pradă farmecelor lui Kundry, este rănit şi lancea îi e furată de Klingsor. Din acest moment, orice apropiere de Sfântul Graal îi provoacă mari suferinţe. Toţi locuitorii castelului Monsalvat suferă din această pricină şi îl aşteaptă pe cel care le va putea vindeca regele. Acel salvator este Parsifal (“Strabate-valea”).

Parsifal trebuie să treacă prin mai multe probe, până ajunge la cel mai înalt stadiu spiritual: sentimentul unităţii cu întreaga existenţă. Prima etapă este învăţarea compasiunii, trecând şi prin simţirea compasiunii celei mai profunde pentru animale. Următoarea etapă este ridicarea deasupra dorinţei senzoriale, prin cunoaştere, fără a o reprima exterior. El este tentat de Kundry şi când e gata să-i cedeze, în acel momentul critic se ridică totuşi deasupra pasiunii. Kundry, partea sufletească feminină care se referă la sexualitatea ce încearcă să îl tragă pe om în jos, este învinsă. O formă nouă de iubire îşi trimite asupra lui razele, ca un soare ce răsare: iubirea curată a sufletului eliberat de pasiuni. Sufletul uman poate trezi în el un suflet care purifică tot ceea ce îi este transmis prin simţuri. Din această substanţă curată, virginală, se va naşte Eu-l christic; în suflet, Fecioara Maria dă naştere pruncului Iisus. Elementul feminin uman al sufletului moare şi este înlocuit cu un element feminin înalt, care îl ridică pe om către spirit. Un element important în acest mister îl reprezintă faptul că iniţial Kundry este mesageră a Graalului.

Parsifal devine Rege al Graalului pentru că mântuieşte ceea ce odinioară a fost în robia simţurilor şi aduce astfel în lume un nou principiu al iubirii.

Emanciparea de iubirea dependentă de simţuri este misterul pe care compozitorul l-a întreţesut în “Parsifal”. Rudolf Steiner spune că fără “Parsifal”, Wagner nu ar fi atins idealul străduinţelor sale de-o viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=t1KTL9dq0ww&feature=related

Festivalul de la Bayreuth

La Bayreuth se află casa în care Richard Wagner şi-a găsit liniştea, înconjurat de familie: cea de-a doua soţie a sa, Cosima (fiica lui Franz Liszt), şi cei trei copii ai lor. Aici, în ultimii săi ani, a lucrat să finalizeze drama muzicală “Parsifal”. Premiera sa a avut loc în anul 1882, pe când compozitorul german avea 69 de ani. Cosima a fost cea care l-a susţinut şi în proiectul măreţ de a-şi construi o clădire de operă în care să poată prezenta dramele sale muzicale.
Richard Wagner resimţea din plin diferenţa dintre oamenii moderni şi cei ai Evului Mediu; pe atunci, demult, tot ce se construia era o expresie a sufletului; casa, localitatea, oraşul erau forme artistice, pline de semnificaţii, iar omul se simţea în armonie cu ele, în timp ce acum totul e produs de maşini. Cum cursul evoluţiei nu poate fi întors, intenţia sa a fost să construiască un templu modern în care arta în forma ei completă să poată să-l ridice pe spectator deasupra urâtului, dizarmoniei din lume. Aşa a apărut festivalul de la Bayreuth cu clădirea în care se prezintă opera wagneriana şi la care vin şi asistă oameni din întreaga lume. Sprijinul financiar pentru construcţia clădirii operei i-a fost asigurat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei, admirator înflăcărat şi prieten al lui Wagner.
Festivalurile „Richard Wagner” de la Bayreuth conţin ceva din atmosfera Misteriile antice. Ele încearcă unirea a două curente de civilizaţie: primul constă în reînnoirea misteriilor din Grecia, celălalt încearcă să aducă un nou creştinism, în care arta, religia şi ştiinţa să devină din nou o unitate, aşa cum erau în misteriile greceşti din antichitate. Richard Wagner a simţit că creştinismul este chemat să reunească totul şi a exprimat această idee prin intermediul dramei muzicare sacre “Parsifal”. Aprofundarea religioasă a artei l-a dus la o înţelegere profundă a creştinismului.
Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie această casă de mine numită. Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o străduinţă şi căutare zadarnică. Wagner a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră Parsifal.” (Rudolf Steiner)    (scris de Delia Soare, mai 2012. Publicat în nr. 1 al revistei „Antroposofia„)

August Strindberg – o biografie spirituală

 O iubire telepatică

 “El mi-a povestit cât de grea şi dură a fost viaţa pentru el, cât de mult dorea să găsească o rază de lumină, o femeie care ar fi putut să-l împace cu umanitatea şi cu femeia. Apoi a pus mâinile pe umerii mei, m-a privit profund şi cu căldură şi m-a întrebat:”Domnişoară Bosse, vreţi să aveţi un copil cu mine ?” Am făcut o reverenţă şi, hipnotizată complet, am răspuns: “Da, mulţumesc” şi astfel am fost logodiţi.” (Hariett Bosse în jurnalul ei, vorbind despre Strindberg).

Când a întâlnit-o pe Hariett Bosse, cea de-a treia lui soţie, August Strindberg tocmai ieşise dintr-o criză sufletească puternică, în perioada cât a locuit la Paris, criză consemnată în romanul parţial autobiografic  “Inferno. Legende”.  A fost perioada în care el s-a ocupat cu mai multe experimente oculte, alchimice, încercând să producă aur din sinteza altor elemente, bând mult absint pentru a intra în stări de transă şi având şi o tentativă de sinucidere. Unii critici literari spun că Strindberg suferea de procesul de distrugere a omului, datorat mediului social nepotrivit sau unor trăsături ereditare, dar a reuşit să învingă acest proces cu puterea sa titanică. El a ajuns până la a vedea suferinţa sa paranoică şi obsesivă ca pe un dar de la Dumnezeu, menit să îi deschidă o perspectivă mai largă asupra lucrurilor, ca pe o distrugere necesară în vederea recompunerii lui ca om. Scrierile misticului Swedenborg l-au ajutat să îşi revină din această criză. O consecinţă a fost că Strindberg şi-a restrâns activitatea socială şi contactele cu lumea exterioară. În mod straniu, avea capacitatea imaginativă de “a face să devină prezente” persoanele la care se gândea, ca urmare nu mai simţea nevoia să le întâlnească şi în realitate.

August Strindberg avea peste 50 de ani când s-a îndrăgostit de foarte tânăra actriţă Hariett Bosse, în anul 1900. Ea fusese aleasă să joace rolul principal în una din piesele dramaturgului suedez, rolul Doamnei din “Spre Damasc”. În timpul unei discuţii serioase cu actriţa despre scena sărutului din piesă, el avu prima trăire ocultă în legătură cu ea: “faţa mică a lui Bosse se transformă, se însenină, dobândi o frumuseţe supranaturală; mi se păru că faţa ei s-a apropiat de a mea şi ochii ei mă învăluiau în flăcări negre. Apoi, fără să se scuze, ea fugi, iar eu rămăsei uluit, simţind că a avut loc un miracol şi că primisem un sărut care m-a îmbătat”. De atunci, deşi raporturile dintre ei erau încă doar profesionale, el începu să simtă cum Hariett îl vizita suprasensibil în camera sa, ca o prezenţă nevăzută.

Este doar începutul unei perioade de şapte ani, cât timp dureaza relaţia lor, plină de astfel de trăiri oculte, pe fundalul logodnei, căsătoriei şi a scurtului mariaj în care se naşte fetiţa lor. A fost o perioadă benefică atât pentru el ca scriitor, cât şi pentru Hariett Bosse ca actriţă, ea jucând în mai multe piese de teatru ale lui, cu personaje inspirate de ea sau scrise anume pentru ea. Însă, în afara unor scurte momente de iubire şi fericire liniştită între ei, pentru amandoi a fost o perioadă de multă suferinţă. Căsătoria s-a deteriorat curând datorită acuzaţiilor de gelozie,  jocurilor de putere, reproşurilor crude şi intereselor diferite. Deşi divorţati la puţin timp după naşterea fetiţei, ei au continuat să se vadă ocazional şi să trăiască împreună, până în anul 1907. Culminaţia trăirilor oculte a avut loc după despărţirea lor definitivă, când, timp de încă un an,  Strindberg a rămas într-o legătură suprasensibilă, de iubire erotică, cu Hariett Bosse. Cel puţin el aşa vedea relaţia lor imaterială, violentă şi pasională, ca fiind o “iubire telepatică”, în ultima parte stimulată fiind şi de gelozia faţă de apariţia rivalului, noul logodnic al lui Hariett.

În una din ultimele lui note din “Jurnalul ocult”, din anul 1908, el spunea: “Ştiu că în societate, în tramvai, în plină stradă, ca şi în plină zi, ea e în contact cu mine; suntem uniţi şi creştem îmbinaţi ca doi arbori, noi formăm o singură fiinţă, cu toate acestea nu putem trăi împreună. Nu ne putem separa niciodată !”. Momentele de iubire şi extaz alternau la el cu cele de îndoială şi disperare, datorită confuziei şi sentimentelor de vinovăţie religioasă cu privire la aceste întâlniri astrale, în care Hariett îl căuta “cu iubire tristă, infinită, disperată”. Nu ştia dacă era o comuniune între spirite, sau era doar dublul ei, sau un succub ce il amăgea. Nu avea certitudinea daca ea era conştientă sau nu de aceste “întâlniri de dragoste” ale lor. Ea îl vizita fără trup, zi şi noapte: când prezenţă înaltă, pură şi plină de iubire, cu miros de trandafiri, geniu inspirator lângă biroul său, uneori tristă; când aproape senzorială, strecurându-i-se în pat, cu tandreţe, cu pasiune, sau chiar atacându-l cu răutate. Această iubire nefirească îl devora încetul cu încetul. Fiecare îmbrăţişare a iubitei astrale îi lua puţin câte puţin din forţele de viaţă şi apropierea ei deveni tot mai chinuitoare, sfârşind prin a-l îmbolnăvi grav.

În realitate, Hariett încetase orice contact cu el şi refuza să îi mai răspundă la ultimele scrisori: “Mi-e imposibil să descriu tot ce am suferit în acel timp, când Strindberg se gândea la mine, în toate zilele, orele şi trăia cu mine în gând. Voiam să rup orice contact cu el, şi l-am implorat să nu îmi mai scrie, dar degeaba. Nu l-am mai văzut apoi pe Strindberg din primăvara anului 1908. Dar fata mea a continuat să-l vadă până cu câteva luni înaintea morţii sale.”

După logodna cu cel de-al doilea soţ al ei, Gunner Wingard, Hariett Bosse îi scria lui Strindberg, în una din ultimele ei scrisori către el, că acesta “suferă din pricină că noi suntem în legătură unul cu altul, a simţit asta intuitiv”. Wingard va divorţa de Hariett în 1911 şi în 1912 se va sinucide. În mod curios şi grăitor, acesta a fost şi anul morţii lui Strindberg (eveniment de la care tocmai s-au implinit 100 de ani).

Strindberg şi femeile

August Strindberg, prolificul scriitor suedez, cu o viaţă aventuroasă, tumultoasă şi imprevizibilă, adesea trăită la graniţa dintre genialitate şi nebunie, a stârnit multe controverse printre contemporanii săi. În timp ce mulţi l-au simpatizat şi admirat, alţii i-au văzut doar firea barbară şi mai ales ura sa declarată împotriva femeilor. În urma publicării cărţii “Întâmplări cu însurătoarea”, i s-a intentat proces sub acuza de blasfemie la adresa femeii, de către feministele în lupta pentru apararea drepturilor femeii, dar a fost declarat nevinovat.

În realitate,  niciun alt scriitor nu a slăvit atât de mult femeia ca Strindberg. E drept, el se opunea emancipării femeii şi adula femeia tradiţională, bună, blândă, maternă, dedicată soţului şi casei. Totuşi, soţiile şi iubitele lui au fost, fără excepţie,  femei independente, sofisticate: Siri von Essen, prima lui soţie, era actriţă, ca şi Hariett Bosse, iar Frida Uhl, a doua soţie, jurnalistă. O altă iubită a sa, Dagny Juel, era prietena pictorului Edward Munch. Toate au fost femei idolatrizate şi în egală măsură detestate de el.

Într-un fel, în această relaţie de adoraţie-ură se revela relaţia duală, chinuitoare, a lui Strindberg cu elementul feminin în general. Pentru el, femeia era când un înger plin de bunătate, blândeţe şi lumină, când un demon decăzut şi mincinos, un vampir, răul întruchipat, ce îl poate trage pe bărbat în cele mai îngozitoare abisuri. Vedea femeia ca fiind sfântă numai în ipostaza de mamă, pentru că ea năştea copilul. Şi în copil se mai află încă Paradisul originar, înainte de căderea în păcat. Asupra copilului, sexualitatea nu are încă nicio putere, iar omul rămâne bun în măsura în care mai are încă acces la forţele sufleteşti ale copilăriei sale. “Ceea ce admira Strindberg cel mai mult la femeie era vocaţia de soţie şi de mamă, căci soţia şi mama reprezentau idealul său feminin: vasul alchimic de mare preţ în care viaţa se crea într-un joc cosmic fără sfârşit.” (Gabriela Melinescu, în postfaţa “Jurnalului ocult”).

Căutarea aurului, atât în forma sa fizică, prin numeroasele sale strădanii alchimice (a scris mai multe articole şi tratate despre experienţele sale), cât şi în forma sufletească, prin iubirea pentru femeie înspre refacerea unităţii originare, în căutarea androginului, este tema principală a vieţii lui Strindberg. În fond, toată viaţa sa tumultoasă şi plină de suferinţă este o continuă luptă înspre a afla sensurile ultime, înspre a trăi dincolo de limitele condiţiei umane.  Este o încercare, sub diferite forme, de a ridica vălul lui Isis…

Un destin plin de suferinţă, creat în vieţi pământeşti anterioare

Putem spune că August Strindberg a avut o viaţă nefericită – aşa şi-o vedea şi el, ca fiind plină de suferinţă şi misticism. O viaţă plină de trăiri suprasensibile, de treceri nefireşti ale pragului lumii spirituale, pe care  le-a evidenţiat  în special în cărţile sale “Inferno. Legende” şi în “Jurnal ocult”.

În consideraţiile sale ezoterice asupra legăturilor karmice, Rudolf Steiner spunea că “o viaţă umană apare în justa ei lumină abia atunci când avem în vedere, conform adevărului ei, mai multe existenţe pământeşti succesive.” Din cercetările sale spirituale întreprinse cu deosebită rigurozitate şi seriozitate, se desprind principalele trăsături ale vieţilor anterioare ale lui August Strindberg, ce pot arunca o lumină asupra vieţii sale.

Avem mai întâi în Egiptul antic un fel de căpetenie, care primise cu o mare forţă vechea iniţiere egipteană şi a cărui principală îndatorire consta în ritualurile de îmbălsămare şi înmormântare a celor morţi. Ca iniţiat în misterele lui Isis, el putea să însoţească sufleteşte, în mod clarvăzător, sufletul celui decedat prin poarta lumii de dincolo, peste abisul ce separă cele doua lumi, până la lumina emanată de Osiris, marea zeitate masculină, “Soarele din noapte”, care îl călăuzea apoi pe cel decedat mai departe, în lumea spirituală. Însă această căpetenie începuse  să nu mai ia prea în serios iniţierea, ba chiar să aibă o atitudine destul de ironică faţă de ea, ajungând până la a-l lăsa pe slujitorul său – un om extrem de serios şi de plin de devotament faţă de zeităţi şi tradiţii – să se ocupe de această muncă. În încercarea de a se degreva de munca pe care o avea de făcut, căpetenia i-a dezvăluit treptat slujitorului său misterele îmbălsămării şi ale ritualului de înmormântare, taine pe care acesta le-a primit cu veneraţie şi le-a pus în practică, devenind un îmbălsămator dedicat.

Căpetenia a ajuns nici să nu mai asiste la această muncă ritualică, dar şi-a păstrat privilegiile sociale. Însă treptat a intrat în mai multe conflicte în această întrupare, datorită neseriozităţii sale. Este vorba aici despre un iniţiat ce a decăzut, trădând şi prin vorbă, şi prin faptă misterele iniţierii: Misterele lui Isis, mama-feciorelnică înţeleaptă, marea zeitate feminină.

Isis… Tot ce există e ţesut în vălul ei dintotdeauna. Vălul ei cuprinde piatră, floare, pasăre, animal, stelele – viaţa, într-un cuvânt. “Eu sunt ceea ce este, ce-a fost şi ce va fi.”

Mai în detaliu, este descrisă această viaţă anterioară a lui Strindberg din Egiptul antic în volumul IV al “Consideraţiilor esoterice asupra legăturilor karmice”, de Rudolf Steiner,  iar într-o formă artistică extraordinar de sugestivă,  în cartea “Renăscut. Căile vieţii lui August Strindberg şi Carl Ludwig Schleich”, a lui Wilfried Hammacher. Însă ce vreau să subliniez aici este faptul că drama lui Strindberg a început cu această trădare de demult a misterelor femininului arhetipal, Misterele lui Isis -Sophia, pe cand el era o căpetenie iniţiată.

Trecând prin poarta morţii, în lumea de dincolo l-au întâmpinat suprasensibil propriile fapte personificate, făcute pe când căpetenia era în viaţă – acest lucru este descris imaginativ într-un mod just în cartea lui Hammacher. În loc să întâlnească şi să fie călăuzit spiritual, la rândul său, de către sufletele îmbălsămate de el, este întâmpinat de forme demonice, ce îl batjocoresc, pentru că el însuşi nu a tratat cu seriozitate şi veneraţie munca sa în templu. Iar în locul zeităţii supreme Isis, frumoasă, blândă, nobilă şi înţeleaptă, îl întâmpină o fiinţă feminină schimonisită, îngrozitoară, demonică: replica imaginativă a trădării sale.

După timpul necesar petrecut în lumea spirituală, căpetenia revine într-o nouă încarnare, unit sufleteşte cu forma feminină arhetipală schimonosită. De data aceasta, el este Iulia, fiica împăratului Augustus din Imperiul Roman. Deosebit de frumoasă şi de inteligentă, Iulia excelează însă prin desfrânare şi neseriozitate, până la cruzime. Robită fiecărui viciu, Iulia este,  în cele din urmă, repudiată de poporul său şi exilată pe o insulă, unde moare singură şi nefericită.

Trecând din nou pragul lumii spirituale, realizează cât de mult a decăzut sufleteşte în această încarnare feminină. În viaţa urmatoare aduce în suflet, în mod inconştient, o antipatie profundă faţă de viaţa ca Iulia, antipatie ce apare ca ură faţă de femei. În această a treia viaţă, apare ca şi castelan în Evul mediu, ce îşi petrece timpul în tot felul de barăci alchimiste. Aici face enorm de multe experienţe, primind astfel impulsul de a învăţa tot ce e ocult. Alchimia, însemnând căutarea pietrei filosofale şi obţinerea aurului, era pe atunci la mare preţuire. Ea apare, în zilele noastre, ca palidă umbră materialistă: ştiinţa Chimia, ce nu mai păstrează nimic din corespondenţa spirituală dintre purificarea sufletească şi iniţiere, pe de o parte, şi obţinerea pietrei filosofale şi a aurului, pe de altă parte. Însă pe atunci încă se mai ştia ceva din aceste metamorfoze ce aveau loc simultan. Deci castelanul nostru, protector al muzicienilor, studia tot felul de lucruri oculte şi şi-a dezvoltat un simţ extrem de ager pentru ele. El a descoperit ruinele castelului legendar al piticului Laurin, pe care nimeni nu l-ar mai fi putut recunoaşte.

“Astfel încât în acest suflet găsim reunite într-un ansamblu ciudat: o experienţă iniţiatică desfigurată până la frivolitate, ciuda de a fi fost femeie şi, prin aceasta, de a fi fost împinsă spre decăderea romană, spre desfrânare şi, totodată, spre ipocrizia puritană a moravurilor romane, şi o cunoaştere amănunţită, dar exterioară, a unor elemente de alchimie de tot felul; dar alchimia s-a extins, la rândul ei, până la un simţ deschis pentru demonii din natură şi, în general, pentru elementul spiritual care se află în întreaga natură.” (R. Steiner, în “Consideraţii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. III).

În fiecare din aceste vieţi, el se întâlneşte şi cu cel ce-i era slujitor în Egiptul antic, un suflet cu care era intim legat. În încarnarea ca Iulia, este vorba despre istoricul Titus Livius, care a ajutat-o şi a sprijinit-o cu prietenie pe fiica împăratului când ei i-a fost cel mai greu, în exil; iar in încarnarea de castelan, apare drept cântăreţul Walther von der Vogelweide, pe care castelanul l-a protejat şi ajutat în mai multe rânduri. Sufletele care sunt legate se întâlnesc în fiecare viaţă pământească, ajutându-se unul pe celălalt în evoluţie. Ele sunt un alt fel de “suflete-pereche”, într-un concept karmic, dincolo de cel romantic cunoscut, fără a-l exclude pe acesta din urmă. În întruparea ca Strindberg, slujitorul egiptean îi apare ca medicul Carl Ludwig Schleich, prieten şi admirator. Nu am pus accentul pe această relaţie dintre cele două suflete-prietene, deoarece aici vreau mai degrabă să arăt legătura lui August Strindberg cu femininul arhetipal: de unde a adus el în străfunduri sufleteşti relaţia exagerată, stranie, nefirească, cu elementul feminin în general, reflectată în mod exterior în relaţiile defectuoase cu femeile din viaţa sa. “Tu însuţi eşti femeia pe care o blestemi în orice femeie” (din cartea lui W. Hammacher).

 “Sufăr pentru greşeli neştiute dintr-un trecut anterior” (A. Strindbeg)

“Vă rog acum să consideraţi viaţa şi opera lui August Strindberg pe fundalul pe care tocmai vi l-am descris. Consideraţi misoginismul său neobişnuit, care nu este tocmai misoginism, căci el provine din cu totul alte substraturi. Observaţi întregul suflu demonic care trece de-a lungul operelor sale. Observaţi predilecţia lui August Strindberg pentru tot felul de practici şi artificii alchimice şi oculte – şi observaţi, în sfârşit, viaţa aventuroasă pe care a dus-o August Strindberg ! Veţi vedea cât de mult depinde această viaţă de fundalurile descrise.” (Rudolf Steiner, în “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. IV)

Mult timp ateu, apoi ocultist, Strindberg a devenit discipol al lui Swedenborg. Studiile sale de chimie, experienţele alchimice de a transmuta elementele în aur, intrau tot în zona căutărilor sale esoterice. Totuşi, cea mai mare satisfacţie i-o aducea scrisul, domeniu în care a fost deosebit de prolific. Principalele teme abordate au fost libertatea personalităţii, pe de o parte, şi plecarea sub jugul sexului, pe de altă parte; a scris şi piese sociale şi istorice. În final, suedezii au recunoscut în el un geniu naţional.

Mistic din fire, impetuos şi torturat, văzând în orice întâmplare din viaţă un “semn” al Puterilor nevăzute ce guvernează viaţa fiecarui om, se spune că în finalul vieţii el s-ar fi apropiat tot mai mult de idealul creştin, murind cu o Biblie la piept şi strigând: “Nimic nu este personal !”.

Dar cât de frumos a descris August Strindberg iubirea, în expresii sublime, în “Lebăda alba”, piesa de teatru scrisă pentru Hariett Bosse: “În gândurile mele te prind în braţe, în visele mele te îmbrăţişez, nimic pe pământ nu ne poate separa”, îi spune prinţul Lebedei Albe. “Te văd, cu toate că ochii mei nu te văd, te gust, căci tu arunci trandafiri în gura mea…” (scris de Delia Soare)

Cui i-e frică de Pescăruşul Jonathan Livingston ?

Motto:       „Din punctul de vedere-al aerului, 
                 soarele-i un aer plin de păsări, 
                 aripă în aripă zbătând. 
                 Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, 
                 cu aripi crescute înlăuntru,
                 care bat plutind, planând, 
                 într-un aer mai curat – care e gândul !”

                 (Nichita Stănescu –“Laudă omului”)

Am recitit deunăzi “Pescăruşul Jonathan Livingston”, parabola spirituală publicată pentru prima dată în 1970 în Statele Unite. Cartea a avut de-a lungul vremii un succes de public extraordinar, vânzându-se în milioane de exemplare şi fiind tradusă în nenumarate ţări, record comparabil cu cel al “Micului Prinţ” a lui Antoine de Saint-Exupery şi cu cel al recentei “Mănâncă, roagă-te, iubeşte” , de Elizabeth Gilbert.

Lectura cărţii am reluat-o în urma unei discuţii cu o prietenă, dezbătând noi diferite variante despre cum se pot câştiga bani mai mulţi, dacă nu ai vreun talent nemaipomenit pentru afaceri. Una dintre ele era scrierea unei astfel de cărţi al cărei substrat spiritual real, născut din căutarile şi trăirile autorului, poate avea ca rezultat aprecierea unanimă a cititorilor săi, aducându-i o bunăstare binemeritată creatorului ei. Manuscrisul cărţii “Pescăruşul Jonathan Livingston”, scris de Richard Bach – pilot şi mecanic aviatic, fusese refuzat de mai multe edituri, înainte de a fi publicat de un editor care i-a intuit potenţialul. Discuţia noastră despre „a face bani” era mai mult sau mai puţin serioasă, dar mi-a readus în atenţie povestea pescăruşului Jonathan.

Nu îmi aminteam prea mult din carte, trecuseră ceva ani de când o citisem. Era despre un pescăruş mai deosebit decât ceilalţi din stol, care voia să fie liber de reguli, de prejudecăţi şi să zboare cât vrea el, pe unde vrea el, aşa cum vrea el – şi căruia chiar îi reuşeşte acest lucru. Cam asta este tot ceea ce îmi venea în minte din conţinutul ei. Da, şi faptul că o citisem într-o perioadă mai dificilă din biografia mea şi că Jonathan Livingston îmi dăduse atunci un impuls să încerc să fac nişte schimbări radicale în viaţa mea, aşa cum faci într-un joc în care personaje, locuri, preocupări nu te mai mulţumesc deloc; şi le iei şi muţi locul personajelor, înlocuieşti, schimbi roluri, aşa cum îţi doreşti tu, demiurg de necontestat al unei lumi ideale create în capul tău. Zborul meu de pescăruş Jonathan s-a terminat atunci într-un picaj fulminant şi cu o mulţime de pene zburătăcite în toate părţile, pe care cu greu le-am mai adunat apoi. Dupa ani si ani, încă mai resimt efectele acelui zbor nereuşit, deşi unele din aceste efecte s-au dovedit în final benefice, urmând ele o înţelepciune ascunsă a destinului. Se pare că am fost atunci mai degrabă un Icar naiv ce în planurile sale măreţe de zbor a omis să ia în considerare şi efectul caloric al soarelui asupra cerii cu care îşi lipise de spate aripile în zboru-i spre înalt.

În acest context,  gândul la Pescăruşul Jonathan Livingston îmi trezea un fel de antipatie, dar şi o mare curiozitate să înţeleg, nu atât cauzele eşecului zborului meu, evidente între timp, ci mai mult legatura mea sufletească cu această carte.

Pe spatele cărţii mici şi atât de subţiri am citit mai întâi câteva rânduri de prezentare, suficiente cât să trezească interesul cititorului:

Pescăruşul Jonathan Livingston este, după “Micul Prinţ”, cea mai citită parabolă modernă. Nu, nu este important că povestea vorbeşte despre ordine şi dezordine, despre conformism şi disidenţă, despre cârdul care cârâie şi solitarul care tace şi zboară. Nici relaţia maestru-discipol despre care nu mai rămâne nimic de spus după ce citeşti cartea nu e cel mai important lucru în această istorie şi nici exemplara lecţie de libertate pe care o primim. Important este însa felul în care răspunde pescăruşul Jonathan Livingston la nedumerirea tânărului său prieten: “Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă”. Citiţi răspunsul pe care îl primeşte învăţacelul şi veţi descoperi sensul parabolei şi ceea ce e cu adevărat important în ea.

Am recitit deci cartea despre zbor, să aflu răspunsul lui Jonathan, răspuns pe care acum îl presimţeam, dar care nu îmi rămăsese deloc în minte din lectura de demult.  De la zborul jos, primitiv, împreună cu cârdul de pescăruşi – zbor doar ca mijloc de supravieţuire, de căutare a hranei, până la zborul elevat, exersat îndelung după propriile reguli – zborul de dragul zborului, şi mai apoi părăsirea paradisului pescăruşilor şi reîntoarcerea lui Jonathan în cârdul de pescăruşi ce-l renegaseră cândva, spre a-i învăţa şi pe ei arta zborului, ceea ce îmi rămăsese ca impresie la prima lecturare fusese doar ideea de zbor, sentimentul extraordinar de libertate. Şi că nu trebuie decât să îţi doreşti să zbori cât mai sus şi vei putea, dacă eşti suficient de curajos. La această a doua lecturare şi dobândind eu ceva mai multă experientă de viaţă între timp, m-au impresionat la fel de mult strădania susţinută a pescăruşului înspre exersarea şi înţelegerea zborului, altruismul şi modestia sa. Sunt tocmai calitaţile ce îi asigură lui Jonathan un zbor lin, controlat, fără apropieri bruşte şi orbitoare de soare şi căderi în vălătug întunecat de pene frânte. 

“Un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuşi”, îi învaţă Jonathan pe discipolii săi înaripaţi. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spune în lucrările sale de antroposofie că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală, spirite ale libertăţii. Marea misiune a omului este să introducă libertatea în lume şi, odată cu ea, ceea ce se numeşte în adevăratul sens al cuvântului iubire. În Filosofia Libertăţii, Rudolf Steiner arată că omul poate deveni liber mai întâi în domeniul gândirii.

Se spune: “gândirea are aripi”, “gândul zboară”. Privim cu nostalgie de pe ţărm şi ne trezeşte un dor de libertate zborul lin al unui pescăruş în aerul străluminat de deasupra mării. Zborul mândru şi înalt spre soare al vulturului este o altfel de chemare spre libertate, ca o eliberare de greutatea materiei, mult dincolo de cele mai înalte culmi. Iar zborul aripilor albe dantelate ale porumbelului pe albastrul intens al cerului ne aminteşte de o libertate blânda, ce parcă alină şi vindecă sufletul.

“Pasărea este în esenţă un gând, un gând care trăieşte şi zboară. (…) Penele corespund aceleiaşi forţe care face din creierul omenesc creator de gânduri.” (R. Steiner, Omul în raport cu animalele şi spiritele elementare, GA 230). Rudolf Steiner ne îndeamnă să depăşim stadiul de intelectualism pentru a ajunge la o intuiţie artistică, în care putem găsi corespondenţele dintre om şi univers, dintre microcosmos şi macrocosmos. Orice lucru din această lume este un semn pentru cel care ştie să-l descifreze. A citi această scriere secretă a lumii înseamnă a înţelege tainele universului. “Pentru sufletul dotat cu un simţ just, capabil de a simţi natura în toate frumuseţile sale, nu există ceva mai mişcător decât resimţirea acestei intime înrudiri dintre gândirea omului şi penele păsărilor. Putem resimţi aceasta într-un mod absolut concret şi, după ce vom câşiga o anumită obişnuinţă în aceste experienţe, vom ajunge să ştim cu exactitate în ce momente avem gânduri ca un vultur, ca un păun sau ca o vrabie.”

Apelul înălţimilor sau chemarea ispititoare a vulturului este ispita în sufletul omului de a-şi crea o lume în propriul cap, urmărind eliberarea de îndatoririle pământeşti. Vulturul găseşte bucurie şi exaltare în forţele aerului, ajungând până la a dispreţui viaţa terestră. El nu vrea să trăiască decât în elementul aer – în gândire, venind pe pămant doar atât cât să-şi ia prada şi apoi zboară iar spre înălţimi. O gândire ca de vultur îl poate ajuta şi întări pe om numai dacă, după ce primeşte darul vulturului, îşi întoarce privirea în jos, spre ceea ce răsare şi ţâşneşte din pământ, precum şi către ceea ce urcă de jos în sus în organismul omenesc, într-un gest profund de înţelegere a lumii şi cunoaştere de sine.

Pot spune că Jonathan Livingston este un pescăruş atipic, el prezentând iniţial mai degrabă caracteristicile unui vultur decât cele ale unui pescăruş. “Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează ci hrana. Dar pentru acest pescăruş zborul era totul, nu hrana. Mai mult decat orice pe lume, pescăruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.” Obsesia sa pentru zbor, dorinţa de a zbura sus, tot mai sus şi mai rapid, este dublată de fuga de îndatoririle zilnice în cadrul stolului de pescăruşi,  de indiferenţa faţă de procurarea hranei şi chiar de consumul ei, precum şi de faptul că în viaţa sa nu are vreun rol important nici o femelă pescăruş; nici măcar mama sa, care este amintită în trecere ca fiind cea care nu îl înţelege şi care îl ceartă că nu este precum ceilalţi pescăruşi. Legătura cu mama, cu elementul feminin în general, semnifică legatura cu forţele pămanteşti, ceea ce la Jonathan lipseşte aproape cu desăvârşire.

Dar în final Jonathan îşi sacrifică traiul fericit din paradisul elitist al pescăruşilor ce ştiu a trăi însăşi esenţa zborului. El se întoarce în mijlocul stolului, pentru a-i ajuta şi pe alţi pescăruşi să înveţe zborul, într-o superbă învingere a egoismului de sine şi găsindu-şi astfel adevăratul sens al vieţii în iubirea pentru ceilalţi.

Mă întorc şi eu  la îndatoririle mele pămanteşti de zi cu zi… Poate peste alţi câţiva ani voi găsi înţelesuri noi “adevăratului Pescăruş Jonathan, care trăieşte în noi toţi”, cum ni l-a dedicat creatorul său. (Delia Soare)