Intalnirea dintre Rudolf Steiner si Nietzsche
Cand Rudolf Steiner l-a intalnit prima data pe Friederich Nietzsche, in anul 1891, acesta era deja intins pe patul de suferinta de mult timp, cufundat in noaptea nebuniei. In fata privirii sale clarvazatoare s-a infatisat sufletul lui Nietzsche, prins inca de trupul bolnavului, dar „planând parcă pe deasupra capului său, dăruit liber unor lumi spirituale pe care le cautase atat de mult inainte de întunecare si nu le putuse găsi”. (Cursul vietii mele, GA 28, de Rudolf Steiner)
In autobiografia sa, Rudolf Steiner descrie acest moment atat de impresionant pentru el: „Înainte îl citisem pe acel Nietzsche care scrisese; acum îl vedeam în spirit pe acel Nietzsche care purta în trupul lui idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime. Admiram ceea ce Nietzsche scrisese; dar acum vedeam în spatele admiraţiei mele o imagine care strălucea cu putere. ” (GA 28)
Mergand pe urmele ideilor lui, el l-a urmat pe filosoful individualist in singuratatea sa, incercand sa il cunoasca cat mai bine – si putem spune fara indoiala ca nimeni nu l-a inteles si descris mai bine pe acest „scormonitor singuratic si iubitor de enigme”, „personalitate neconforma cu epoca” sa si inaintand ca unul pe care nu-l priveste decat esentialul evolutiei omenirii. (Friederich Nietzsche, un luptator impotriva epocii sale, GA 5, de Rudolf Steiner).
Steiner îşi scrisese deja opera capitală, Filosofia libertăţii, înainte de a lua contact cu scrierile lui Nietzsche, în timp ce Nietzsche nu a apucat sa citeasca nimic din opera lui Steiner. Dar conceptiile lor despre ceea ce inseamna omul liber sunt foarte asemanatoare si de aceea Steiner s-a simtit atat de apropiat de Nietzsche. El a avut prima intalnire cu modul de a gandi a lui Nietzsche citind Dincolo de Bine si de Rau, in anul 1889. A fost fascinat de stilul sau si de indrazneala ideilor acestuia, caci poate pentru prima data intalnea o amplitudine extraordinara a gandirii similara cu cea din care scrisese si el Filosofia Libertatii, s-a simtit infratit cu lupta launtrica a ganditorului ce abordase aceleasi teme importante pe care si el le traise spiritual – dar in acelasi timp a simtit respingere fata de modul in care Nietzsche le-a abordat, fara sa intre in ele in deplina constienta. El a simtit profund suferinta lui Nietzsche, o personalitate care nu putea sa ajunga constient la lumea spirituala, dar in care spiritul sau lupta din inconstient cu conceptiile acelor vremuri.
In aceasta carte, el punea sub lupa vointa filosofilor de a afla adevarul: „Cine este, de fapt, cel care ne pune aici intrebari ? Ce anume din noi vrea, de fapt, ‘sa ajunga la adevar’ ? In realitate, noi de fapt de mult ne-am oprit in fata intrebarii despre cauza acestei vointe – pana cand, in final, ne-am impotmolit de tot in fata unei intrebari si mai adanci. Am intrebat care este valoarea acestei vointe. Sa presupunem ca vrem adevarul: de ce nu, mai bine, neadevarul ?” Rudolf Steiner nota ca acest gand de o indrazneala aproape de necrezut, iar pe Nietzsche, spre deosebire ceilalti mari ganditori, nu il interesa nazuinta adevarului doar ca pe o simpla activitate a intelectului, ci ceea ce cauta el dincolo de orice idee si conceptie erau instinctele din care ia nastere cautarea adevarului; el isi punea in mod just problema ca aceste instincte ale filosofului se foloseau de cautarea adevarului pentru a ajunge la ceva mai presus decat adevarul. Constient de faptul ca gandirea oamenilor in general este condusa in mod tainic de interesele propriilor instincte, desi ei cred ca se straduiesc pentru adevar, Nietzsche considera ca acestia cauta adevarul pentru „vointa de putere” ce rezulta de aici, care le sporeste fortele de viata si creativitatea.
Dar aceasta carte, in care el a inceput sa faca „revalorizarea tuturor valorilor” mari ale omenirii, rasturnandu-le pe cele existente si considerand neadevarul printre valorile vietii, a insemnat si inceputul intunecarii sale spirituale.
Idealismul lui Nietzsche
Nietzsche s-a nascut in anul 1844, intr-o familie de pastori, ce asteptau de la el sa continue traditia familiei. Tatal sau, pastorul, murise pe cand copilul avea doar cinci ani. Insa tanarul a ales sa urmeze filologia, in timp ce era interesat si de muzica si studia cu ardoare problemele generale ale omenirii. Era foarte apreciat de profesorul sau Ritschl, care l-a recomandat sa predea universitatea din Basel cu cuvintele: „Friederich Nietzsche stie tot ce vrea”.
Ca student si ulterior ca profesor la universitatea din Basel, tanarul era foarte pasionat de civilizatia si cultura greaca, scufundandu-se total, cu inima sa, in gandirea si simtirea greaca si cu ai carei reprezentanti – Thales, Heraclit, Parmenide – statea de vorba ca si cum ar vorbi cu prietenii sai personali, rezonand cu ei in marea dispozitie fundamentala tragica caracteristica vechii Elade. Precum grecii presocratici, Nietzsche credea ca viata nu poate fi suportata decat daca omul se straduieste sa creeze ceva mai presus decat ea. 
Vedea doua cai prin care omul putea sa depaseasca existenta: sa uite de ea, lasandu-se in voia beatitudinii si in aceasta stare de vraja, de rapire sa cante si sa danseze si sa se simta astfel una cu Sufletul Universal – dispozitia dionisiaca, sau sa creeze in gandire o imagine ideala a existentei cu care sa se consoleze – dispozitia apolinica. Si considera ca cea mai veche arta, cea a grecilor antici, luase nastere din unirea superioara intre arta apolinica a reprezentarii si arta dionisiaca a vointei. Intr-adevar, dramele prezentate pe scena artistica de catre grecii antici erau inspirate din activitatea din templele de misterii, cele mai importante fiind misteriile zeului Dionysos.
Nietzsche nu stia acest lucru, dar avea o presimtire neclara despre misteriile dionisiace, despre ceea ce se intampla in templele Eleusiene, unde discipolii incercau sa elibereze zeul Dionysos dezmembrat si ingropat in intunericul materiei, in zona instinctuala, si sa il salveze si sa il aduca intr-o noua splendoare. La fel, avea o presimtire despre o vreme cand evolutia omenirii se va face prin forte ce sunt deasupra ratiunii si catre acest lucru tindea cu toata fiinta sa, desi nu intelegea de fapt esenta acestor misterii.
El considera ca odata cu Socrate, care cauta sa se impace cu viata prin ratiune si prin virtute, aceasta dispozitie fundamentala tragica a inaintasilor fusese distrusa prin ceea ce el vedea ca fiind un compromis, o injosire a fiintei umane – si acesta este motivul pentru care Nietzsche nu il suporta pe Socrate si pe urmasii sai, reprezentantii culturii celei noi, care cautau aceasta impacare cu existenta.
Din singuratatea in care traia in acea perioada, l-a scos intalnirea cu doua personalitati, reprezentanti ai idealismului german: Arthur Schopenhauer si Richard Wagner. Este perioada idealista a lui Nietzsche, ce a inceput cu impresia covarsitoare pe care teoria schopenchauriana a facut-o asupra sa. Schopenhauer privea cunoasterea lumii ca venind din doua radacini: din vointa, unde se afla si temelia originara a lumii, si din reprezentare, care in final este doar forma in care omul isi reprezinta vointa din toate lucrurile. Insa legatura vointei omului cu vointa universala ii dadea posibilitatea sa ia parte la creatia lumii prin vointa si din aceasta cauza ii era simpatica teoria lui Schopenhauer lui Nietzsche, in sufletul sau deja mijea ideea de a crea Supraomul, dezvoltata peste mai multi ani in cartea Asa grait-a Zarathustra. Insa desi era impresionat de caracterul eroic al ideilor lui Schopenhauer, el nu se considera adeptul sau, avand rezerve fata de teoria lui, pe care si le nota separat, in ciuda cartii elogioase pe care i-a dedicat-o : Schopenhauer ca educator. Il iubea pe filosoful german ca pe un tata, cu o daruire sufleteasca cum nu se poate alta mai plina de caldura. Pentru el nu era important sa fie in acord cu ideile unui alt om, ci sa traiasca in relatii de prietenie cu o alta mare individualitate.
Din motive asemanatoare a fost atras de personalitatea lui Richard Wagner, pe care il vedea de aceeasi amplitudine cu marile personalitati tragice ale Greciei antice pe care le admira si carora le insufla viata cu fantezia sa, dar care totusi ramaneau doar niste umbre. Insa in Wagner isi vedea pentru prima data idealul intrupat in realitate, ceea ce ii producea o bucurie enorma. Pentru prima data, putea sa aiba o relatie personala foarte apropiata cu un astfel de om maret precum personajele din Grecia antica, putea sa traiasca in relatii de prietenie cu el. Dintre cele mai frumoase si fericite zile din viata sa au fost cele in care era invitat la mosia lui Wagner din Tribschen, unde compozitorul traia impreuna cu sotia sa si unde Nietzsche simtea ca si-a gasit, in sfarsit, patria, locul sau in lume. Acolo discutau impreuna cele mai adanci probleme ale vietii culturale, intr-un deplin consens. Wagner adesea il caracteriza drept cel mai bun interlocutor, se simtea pe deplin inteles de catre tanarul ganditor. Iar el il descria pe compozitor, in Wagner la Bayreuth, cu cuvintele: „O viata fertila, bogata, zguduitoare, cu totul diferita si nemaiauzita printre muritorii de rand ! De aceea si sta el aici, solid inradacinat prin propria-i forta, cu privirea-i trecand peste tot ceea ce este efemer si neadecvat epocii, in cel mai frumos sens al cuvantului”. Prin personalitatea lui Wagner ii apareau lumile superioare pe care le cauta si care ii faceau viata grea suportabila. In acea perioada, Nietzsche a scris Nasterea tragediei din spiritul muzicii, rezultat al impregnarii intense cu filosofia lui Schopenhauer si cu arta wagneriana si in ideea ca prin muzica se poate ajunge la cele mai mari secrete ale lumilor spirituale.
Insa aceasta adoratie puternica pentru Richard Wagner, aceasta idealizare a compozitorului pana la dimensiuni uriase avea sa devina cea mai mare dezamagire a sa. Caci el nu l-a vazut si nu l-a venerat pe Wagner cel real, ci imaginea creata de el insusi, care depasea cu mult personalitatea reala a acestuia si cum compozitorul nu ar fi putut sa fie niciodata. In timp ce Wagner isi atingea telul sau de impacare cu lumea, prin crearea muzicii patrunse de idealul crestin si de evlavie din Parsifal, Nietzsche se simtea profund tradat in asteptarile sale si marele sau ideal despre supraomul Wagner si despre muzica de inspiratie dionisiaca a acestuia s-a sfaramat in bucati. A fost un moment crucial in biografia sa, in care el, dezicandu-se de Wagner, s-a dezis de orice ideal, de el insusi ca tanar idealist si a devenit cel mai mare dusman al oricarui idealism. Iubirea pe care crezuse ca o are pentru compozitor fusese de fapt iubire de sine, cum el insusi avea sa recunoasca: ce auzise ” in anii tineretii in muzica wagneriana nu avea absolut nimic comun cu Wagner” si ca ceea ce auzise si crezuse ca este muzica dionisiaca, descrisese de fapt ceea ce isi dorise sa auda el. Iar daca cineva, in lucrarea sa atat de elogioasa Wagner la Bayreuth, ar inlocui numele lui Wagner cu cel al lui Nietzsche sau cu cel al lui Zarathustra – supraomul creat de Nietzsche si cu care el se identifica, ar obtine ceva mult mai aproape de adevar. Insusi Wagner nu se recunostea in caracterizarea facuta de Nietzsche.
„O eroare dupa alta este pusa cu detasare la gheata, idealul nu este infirmat – el ingheata.” Odata ce a intors definitiv si radical spatele idealismului, el s-a pozitionat cu fermitate in lumea fizica pe care se gandea ca o nedreptatise si a dat intaietate instinctelor sale, in aprecierea ideilor lumii in care traia si a artei. Acum privea arta ca avand valoare numai daca slujeste vietii omului individual, numai daca fortifica forta de viata a omului, daca creste bucuria de a trai in lumea fizica. Din cauza ca muzica lui Wagner nu avea un asemenea efect, el a respins-o ulterior, o respingea de-a dreptul organic, dupa cum avea sa descrie in cartea sa Cazul Wagner (1888). In aceasta carte el a distrus tot ceea ce spusese elogios despre Richard Wagner. Daca in anii idealisti ai tineretii, pe cand studia conceptia lui Schopenhauer, Nietzsche crezuse ca asteapta altceva de la muzica, imaginandu-si ca are niste nevoi ideale, artificiale, realizase acum ca idealismul este ceva diametral opus pornirilor sale.
„Este mai multa ratiune in trupul tau decat in cea mai buna intelepciune a ta”, credea Nietzsche, care vedea idealurile ca pe o floare rupta de planta, iar idealistul este cel ce crede ca aceasta floarea se poate dezvolta pe mai departe in fruct, odata rupta de planta. Sau idealul reprezinta despartirea spiritului de natura si naivitatea de a crede ca spiritul poate fi creator in aceste conditii. Pentru el, idealistii erau oameni cu instincte bolnave, dispretuitori ai realitatii. In orice ideal, Nietzsche nu vede decat expresia unui instinct care isi cauta implinirea si considera o prostie a urmari niste idealuri morale, in loc doar sa te centrezi in instinctele tale sanatoase. Idealurile doar creeaza o ceata ce impiedica vederea lumii si ducand pana la pierderea simtului realitatii. Cel mai mult il deranjau idealurile date de dogma crestina.
In realitate, dincolo de valorile primite din exterior, fiecare om vine cu idealurile sale proprii, ce lumineaza deasupra capului sau si izvorasc din zona sa profund individuala, creativa, ascunsa in sfera instinctelor. El poate deveni constient de aceste idealuri, iar realizarea lor in viata pamanteasca duc la devenirea sa ca fiinta umana, atata timp cat sunt ridicate pe treapte de constienta mai inalta. Insa Nietzsche nu cunostea treptele de evolutie a constientei, neputand sa isi spiritualizeze gandirea catre niveluri de constienta tot mai elevate, deoarece ii lipsea complet simtul adevarului, caci nu primise niciodata impulsul christic. Din aceasta cauza, cand a incercat sa aduca lumea spirituala in constienta, el a fost zdrobit.
Un alt mare individualist, Max Stirner, spunea ca „Omul liber isi desemneaza el insusi scopurile; el isi poseda idealurile, nu se lasa posedat de ele. Omul care nu domneste ca personalitate libera peste idealurile sale se afla sub influenta acestora, la fel ca nebunul care are idei fixe”. Daca si-ar fi turnat toata creatia in ideile clare ale lui Max Stirner, in loc sa se impotmoleasca in ideile naturalist-stiintifice ale vremurilor in care traia, alta ar fi fost evolutia lui Nietzsche – ne spune Rudolf Steiner.
Supraomul lui Nietzsche
Odata ce si-a dat seama ca de fapt nu fusese niciodata adeptul lui Richard Wagner, ci ceea ce iubise si proiectase asupra lui Wagner fusese propriul sau ideal despre supraom, lui Nietzsche nu-i mai ramanea decat sa creeze el insusi lumea pe care in zadar o cautase la compozitor – si asa l-a creat pe supraomul sau in cartea Asa grait-a Zarathustra (1883). De acum inainte privea toate idealurile, toate lumile transcedentale ca fiind demne de repulsie, ca ceva care il indeparteaza pe om de realitate si il fac slab. Pe cand omul puternic are capacitatea de a-si scoate multumirea si bucuria de a trai din insesi realitatea plina de prospetie si viata in care traieste. In aceasta realitate Nietszche cauta si germenele acelui ceva superior care poate sa ii faca suportabila existenta pe pamant, sau oricum pornind de la aceasta realitate. El ajunge la concluzia ca omul nu trebuie sa caute sa devina la fel cu o fiinta dumnezeiasca, ci sa nasca din sine insusi supraomul, ca mod superior de a exista in lume. Ideea de evolutie data de stiintele naturii a devenit pentru el ideea de evolutie a omului inspre un om superior si o traia asa cum traia el toate ideile, ca pe o problema a inimii. El avea nevoie de idea de evolutie pana la treapta de supraom, ca sa il poata suporta pe om.
Caci Nietzsche, individualistul desavarsit, privea fiecare om ca fiind o lume in sine, un unicat absolut, dar era foarte dezamagit ca erau extrem de putini oameni inclinati sa isi dezvolte trasaturile specifice in ei, ceea ce ii face unici, deoarece se tem de singuratatea la care ii impinge aceasta individualizare. Asa ca ei aleg sa traiasca si sa fie la fel cu marea masa, de teama sa nu fie respinsi de ceilalti.
Este motivul pentru care prefera singuratatea si sfredelirea propriilor comori adanc ascunse in fiinta sa, dispretuind aerul in care traieste „ceea ce au oamenii in comun”, „regula om”. Se plangea ca ii vine greu sa-si „mistuie” semenii si ca s-a ales cu tulburari digestive grele grele cand a incercat sa consume „hrana omenescului general”. Prefera ca oamenii sa nu se apropie prea mult de el, numai de la distanta ii putea suporta.
Nietzsche lupta impotriva filistinismului si modului limitat de a gandi al contemporanilor sai, chiar si al acelora care se considerau „spirite libere”. Pana si la cei cu idei inovatoare, la cei atei, la adeptii stiintelor moderne naturaliste, el observa cum, in instinctele lor inca traiau inconstient sentimentele de vinovatie implantate de crestinismul dogmatic, „frica de Dumnezeu”. Nimic din ceea ce se afla in sufletele contemporanilor sai drept sentiment de vinovatie nu exista in sufletul sau; multe lucruri in viata sa de simtire si reprezentare erau cu totul altfel decat la acestia, de exemplu el nu se lasa convins de ideea de patriotism.
Il deranjau idealurile ascetice ale preotilor, care cereau ca omul sa nu acorde o importanta prea mare lumii reale, tranzitorie si imperfecta, ci vietii de dincolo, condusa de forte mai inalte si care numai ele pot da un sens vietii omenesti. Considera ca preotul ascet este necesar numai oamenilor care sufereau de o slabiciune, o oboseala a vietii in contact cu realitatea si nu erau capabili sa scoata bucuria de a trai din realitate si sa isi dea ei singuri un sens vietii pe pamant. Ca urmare, Nietzsche si-a dedicat conceptia sa despre viata celor putini, sanatosi si reusiti, oamenilor puternici si pe ei dorea sa ii adune in jurul sau si „sa le spuna o parere care le sta mai bine decat orice ideal dusmanos vietii”.
Prin al sau Zarathustra, Nietzsche nu voia sa le dea oamenilor un model cum sa fie, ci doar sa le atraga atentia fiecaruia asupra ceea ce este genuin in fiecare, sa-si urmeze doar lor insisi, situandu-se deasupra virtutilor, cunoasterii si intelepciunii si, ca si el, sa mearga pe drumul propriu si astfel sa isi dezvolte supraomul din ei insisi. El vestea omul care poate sa traiasca natural, firesc, in conformitate cu propria fiinta si care isi priveste virtutile ca pe propriile sale creatii; ii dispretuieste profund pe cei care isi situeaza virtutile deasupra capului si le venereaza ca pe idealuri. Considera ca omul idealist doarme fata de realitate, ca sa viseze niste idealuri. Zarathustra al sau este un om treaz, liber, situat in realitate si se adreseaza oamenilor puternici, care se cauta pe ei insisi si nu gloatei care cauta un tel comun. Asemenea cu eroul său sunt toţi oamenii
care işi dau singuri vrerea şi se eliberează de orice supunere. caci omul puternic „nu
cunoaşte evaluarea morală a acţiunilor sale sau ale altora”, el este amoral.
Instinctul lui Nietzsche era prea mandru pentru a se pleca in fata vreunui conducator al lumii; asa a ajuns sa declare, prin supraomul sau Zarathustra, ca nu exista Dumnezeu: „Dar daca eu va voi dezvalui cu totul inima mea, prieteni: daca ar exista zei, cum as suporta sa nu fiu zeu ! Prin urmare, nu exista zei”.
Pe Zarathustra il insoteau doua animale: sarpele, cel mai inteligent animal, si vulturul, cel mai mandru animal, precum valorile pe care el – respectiv Nietzsche – le pretuia la un om. Dar cea mai importanta pentru el era vulturul – mandria, in sensul de constienta a propriei valori ca om. In stiinta spirituala, Rudolf Steiner descrie vulturul ca reprezentand mandria in gandire. Daca aceasta mandrie este cea care l-a ajutat sa aiba amplitudinea extraordinara in gandire, genialitatea de a pune intrebari la care alti mari ganditori nici macar nu viseaza, tot ea a fost si una din cauzele prabusirii sale sufletesti la pragul lumii spirituale.
Nietzsche isi considera cartea despre supraom cea mai profunda carte pe care omenirea o detine, iar pe Amurgul zeilor o considera „cartea cea mai independenta” care a fost scrisa vreodata. Era constient de valoarea sa si isi raporta opera doar la sine insusi, el era punctul de referinta si masura propriei sale valori. „Nietzsche, cu indraznetele sale salturi, da, in orice caz, peste niste taine mai adanci ale naturii umane, decat atatia ganditori logici cu prudenta lor inaintare taras”. (Rudolf Steiner, in GA 5)
Aspectul maladiv din fiinta unui geniu
Datorita problemelor de sanatate, Nietzsche si-a dat demisia din functia de profesor universitar la catedra din Basel. Intre timp, valoarea sa incepuse sa fie recunoscuta si devenise el insusi obiect al conferintelor universitare, ceea ce il mai consola un pic sufletul ce incepea deja sa fie cuprins de intuneric.
„Nietzsche a fost un geniu, cu toate ca era bolnav”, le-a atras atentia Steiner celor ce incercau sa declare genialitatea sa ca rezultat al bolii. In replica, Rudolf Steiner a incercat sa inteleaga personalitatea integrala a acestui om de geniu, tinand cont si de aspectul maladiv existent in fiinta acestuia. Caci in viata sufleteasca a lui Nietzsche existau o serie de trasaturi invecinate cu patologicul si el le descrie acestea in partea a doua a cartii sale, mentionand ca aspectul morbid din personalitatea acestuia nu faca deloc sa scada genialitatea si valoarea lui Friederich Nietzsche. (GA 5 – capitolul Personalitatea lui Nietzsche si psihopatologia). Elementul morbid din fiinta sa el il privea ca fiind primit pe linie ereditara de la tatal sau, pe care il descria „delicat, dragut si morbid”, iar elementul foarte vital, sanatos, instinctual din fiinta sa considera ca l-a mostenit de la mama sa, care avea o sanatate de fier.
Unul din aspectele izbitoare in modul de a gandi al filosofului german este ca, dupa cum recunostea el insusi, scrierile sale erau strans dependente de starea sa fizica si sufleteasca la momentul respectiv, deci modul sau de reprezentare era strans legat de starea sa corporala. Acesta este opusul unei gandiri pure, eliberata de elemente din fizic si din astral si care poate percepe astfel lumea pura a ideilor, precum calea data in Filosofia Libertatii. Nietzsche privea schimbarile survenite in modul sau de a gandi drept rezultat al starilor prin care trecea in perioadele de sanatate si boala. In anii de la inceputul carierei sale ca scriitor, fiind in deplinatatea fortelor tineretii, era atras de cunoasterea tragica schopenchauriana despre lume, iar pe masura ce sanatatea sa s-a deteriorat, modul sau de a gandi a devenit tot mai optimist, promovand tot mai mult deplinatatea fortelor de viata, bucuria de a trai, pentru a compensa elementul morbid din fiinta sa, pana a ajuns la „filosofia vesnicei reintoarceri”, exprimata de al sau Zarathustra astfel:
„Am să vin din nou, cu acest Soare, cu acest Pământ, cu acest vultur, cu acest şarpe – nu spre o viaţă nouă sau mai bună sau asemănătoare. – Mă întorc mereu la aceeaşi viaţă, în aspectele cele mai mari şi în cele mai mici.“ – „Căci Pământul este o masă a zeilor şi el vibrează de forţe creatoare noi şi de lucrări ale zeilor: Oh, cum să nu ard de dorul veşniciei şi după inelul de nuntă al tuturor inelelor – inelul reîntoarcerii!“ (Asa grait-a Zarathustra, partea a II-a.)
O alta trasatura apropiata de patologic era sensibilitatea sa exagerata la starea vremii si la anotimpuri, al carei substrat spiritual era – oricat de paradoxal ar parea aceasta constientei obisnuite – dispretul sau fata de sentimentele altruiste ale semenilor. (RS, GA 5, conf 6). Caci unul dintre punctele in care Nietzsche avea nevoie de un efort de autodepasire era acela de a-i suporta pe oameni. Se temea „de impresii prea puternice, de excitatii care cereau prea mult” de la sensibilitatea lui, considera ca oamenii nu stiu sa ii respecte cu delicatete spatiul personal si il invadeaza dureros cu compatimirea lor, cu sentimentele lor altruiste. De aceea se inchidea in mod artificial fata de oameni, situandu-se chiar intr-o opozitie dusmanoasa. Rudolf Steiner face aici o analogie cu Goethe, care, ca si Nietzsche, avea o mobilitate a corpului eteric fata ce corpul fizic ii dadea o mare sensibilitate la semenii sai, insa el era un iubitor de oameni si aceasta ii dadea „fericirea de a ma vedea traind pe mine in ei si pe ei in mine”. Ceea ce la Nietzsche aparea ca o intruziune dureroasa, apropierea de semeni, la Goethe aparea ca o mare fericire.
Alt fenomen izbitor in viata lui Nietzsche era dedublarea constientei de sine, existenta mereu in el in stare latenta. Ceea ce la Goethe aparea ca „doua suflete, ah! locuiesc in al meu piept” (in Faust), la Nietzsche se invecina cu patologicul, el neputand niciodata sa tina echilibrul intre aceste doua tendinte. Aceasta scindare avea ca rezultat ca el se lupta adesea cu el insusi, dar proiecta aceasta lupta asupra adversarilor sai si avand impresia ca celalalt este destinatarul criticilor sale. In realitate, intotdeauna se critica pe el insusi si respingea o latura a sa. Atunci cand a luptat cu ardoare impotriva idealurilor si idealistilor, se lupta de fapt cu propriile sale idealuri, cu tanarul Nietzsche idealist din el insusi.
„Polemicile sale nu pot fi înţelese aproape deloc, dacă nu sunt privite din acest punct de vedere. Cu judecăţile sale, el nu-l nimereşte aproape niciodată cu adevărat pe adversar. Mai întâi el îşi făureşte în modul cel mai bizar imaginea pe care vrea s-o combată, şi luptă apoi împotriva unei fantasmagorii care nu are nici o legătură cu realitatea. Înţelegem acest lucru de-abia dacă reflectăm la faptul că el nu luptă aproape niciodată împotriva unui duşman exterior, ci împotriva lui însuşi. Şi luptă cel mai vehement dacă înainte s-a situat pe poziţia pe care acum el o priveşte drept adversă, sau dacă, cel puţin, acest punct de vedere joacă un rol determinant în viaţa lui sufletească.” (Rudolf Steiner, GA 5) In aceasta lumina, campania de distrugere împotriva lui Wagner este doar o campanie îndreptată împotriva lui însuşi. La fel a fost si in finalul carierei sale, cand prin cartea sa, Antichrist, el s-a indreptat extrem de virulent impotriva crestinismului, cand de fapt se lupta cu credinta crestina inca existenta in el in mod tainic. Daca crezuse ca a scapat de ea inca de cand era foarte tanar, inca o mai purta in suflet in mod inconstient si asta l-a facut sa se indrepte cu atata vehementa imptriva a tot ceea ce tinea de crestinism, caci Nietzsche nu avea capacitatea de a se cunoaste pe sine in mod obiectiv.
La pragul lumii spirituale
In cartea sa, Dincolo de Bine si de Rau, Nietzsche „intoarce adevarul cu capul in jos”, pune sub semnul intrebarii sau rastoarna marile valori ale omenirii, admitand la un moment dat ca „neadevarul este o conditie a vietii”. Este momentul in care el a amestecat planul fizic cu planul astral, aducand lumea sentimentelor, pasiunilor, instinctelor in gandirea sa.
Rudolf Steiner spune despre el ca nu era un ganditor in sensul obisnuit al cuvantului, deoarece gandirea sa nu era indeajuns de puternica pentru a da raspuns la intrebarile profunde pe care vointa sa exceptional de vitala le adresa lumii si vietii.
In lumea astrala, cand omul poarta niste intrebari arzatoare in suflet si nu primeste raspunsuri, intalnind doar enigme si porti inchise, inaintea fiecarei intrebari ii apare o umbra la pragul lumii spirituale (Rudolf Steiner, Lumea astrala, GA 94), ca un negativ sau caricatura a acestei intrebari, care ii ramane in suflet si il bantuie, pentru ca nu poate sa treaca de ea si sa afle realitatea luminoasa, adevarata, spirituala a acestei idei, adica raspunsul la intrebarea sa. Nietzsche „statea la pragul lumii spirituale in fata crestinismului si nu il intelegea, statea in fata filosofiei si nu o intelegea, statea in fata materialismului si nu il intelegea” – si toate aceste umbre ale intrebarilor sale ii ramaneau in suflet si i-l intunecau treptat.
Cine a fost chinuit de intrebari existentiale cunoaste aceasta stare: suferinta de a nu gasi raspunsuri care sa-i aline sufletul si sa il ajute sa se pozitioneze in mod just in raportul ‘Eu si lumea’ – si cunoaste si linistea sufleteasca, sentimentul eliberator care urmeaza raspunsurilor adevarate si care il ajuta sa isi construiasca locul sufletesc-spiritual unde se simte „acasa” pe pamant si in lume. Aceste raspunsuri pot fi primite din intalnirea cu o conceptie de viata pe care sufletul o simte drept adevarata, prin simtul adevarului – care ii lipsea lui Nietzsche – sau omul isi poate spiritualiza gandirea in asa fel incat ea devine organ de perceptie in lumea pura a ideilor si, formuland in mod just intrebarea, poate primi raspunsuri intrand in dialog cu gandirea cosmica (metoda din Filosofia Libertatii). Insa ceea ce ne ajuta sa ne spiritualizam gandirea, sa dezvoltam trepte de constienta tot mai elevate, este tot impulsul christic din suflet. Nietzsche nu intelegea treptele diferite ale constientei si a trait profund tragedia celui chinuit, bantuit de intrebari carora nu a putut sa le dea raspuns, el a fost „un martir al cunoasterii”.
In cazul sau, toate aceste intrebari nerezolvate si trairi au dus la scindarea personalitatii sale, iar in plan fizic, creierul sau a fost distrus: se credea cand Dionysos, cand Iisus Christos, fiind bantuit si atacat de propriile-i prejudecati, critici, sentimente de ura, pasiuni, care il intampinau din exterior si pe care el nu le recunoastea ca fiind propriile sale creatii, insufletite de forta sa de viata.
Prin initiere, omul invata sa isi stapaneasca corpul astral si nu exista niciun pericol la trecerea pragului. Dar pentru cineva care trece pragul nepregatit, inconstient, cum a facut Nietzsche, izbucnirea in constienta a lumii astrale duce la nebunie (Rudolf Steiner, Lumea astrala, GA 94). In lumea astrala, un sentiment de ura impotriva unei alte persoane apare in viziune ca un demon ce il ataca, in timp ce propriile pasiuni, emotii, dorinte apar ca fiinte amenitatoare ce se reped la ei. La pragul lumii spirituale, gandirea, simtirea si vointa se scindeaza, iar interiorul sufletesc devine lume exterioara. Launtrul sufletesc devine exterior, fortele sufletesti ne apar personificate din exterior, iar in cazul unei initieri corecte, prin poarta Eu-lui, omul si le recunoaste si le tine sub control si face diferenta intre planul fizic si cel suprasensibil.
Substratul spiritual al noptii sufletesti a lui Nietzsche
In ciclul Antroposofie si Psihanaliza, Rudolf Steiner ne dezvaluie cauzele profund spirituale ale nebuniei a lui Nietzsche. Acesta s-a nascut in anul 1844, pe cand batalia din lumea spirituala, intre fortele spirituale ale luminii si cele ale intunericului, incepuse din 1841. Sufletul sau, inainte de a se intrupa, a stat trei ani in preajma acestei lupte, absorbind diferite impulsuri pe care le-a adus apoi in suflet si care s-au reflectat in creatia sa, unul dintre aspecte fiind spiritul sau deosebit de combativ. El era doar un tanar de 16 ani cand filosoful german Arthur Schopenhauer murise si cand el incepuse sa studieze cu mult entuziasm si devotament conceptia despre lume a acestuia. Ca urmare, a fost patruns de fiecare impuls al autorului lor si asa a intrat intr-o legatura sufleteasca stransa cu Schopenhauer, care era de acum in lumea spirituala, unde batalia era extrem de intensa si unde a vazut ca epoca actuala era amenintata de fortele intunericului materialist. In aceasta situatie, Schopenhauer a tanjit sa aiba „puterea gandurilor lui” continuata in operele lui. Nietzsche a absorbit acest impuls in perioada in care viata sa exterioara era foarte luminoasa prin relatia de prietenie profunda pe care o avea cu Richard Wagner. Deci in subconstient primea impulsurile de vointa de la Schopenhauer din lumea suprasensibila, iar in exterior sufletul si cariera sa de scriitor primeau impulsuri luminoase prin relatia de prietenie cu marele compozitor. In 1879, dupa caderea spiritelor intunericului pe pamant, batalia se transferase in viata pamanteasca, in gandirea oamenilor. Prin mai multe elemente din karma sa, Nietzsche a fost expus la aceasta batalie la nivel sufletesc si exista pericolul ca sufletul sau sa cada prada fortelor intunericului, ce se vadeau tot mai mult in modul sau de a gandi, in scrierile sale din ultima perioada a sa ca scriitor. Inspiratiile ii veneau din impulsurile egoiste ale lui Schopenchauer ca sa ii continue opera, iar despre cartea sa Antichrist, pe care o scria in perioada cand a innebunit, Rudolf Steiner spune ca a fost inspirata direct de catre Ahriman.
In anul 1883, Wagner a urcat in lumea spirituala, intr-o atmosfera complet diferita, din care spiritele intunericului fusesera alungate. Marele compozitor isi indeplinise misiunea sa pamanteasca, prin al sau Parsifal, purificand prin impulsul christic si muzica patrunsa de evlavie – inspirata direct din muzica sferelor (eterul sunetului) – fortele masculin-feminine din sufletul sau si refacand unitatea lor originara, androginul. Prin relatia karmica pe care o avea cu Nietzsche si prin iubirea pe care i-o purta, el a devenit ghidul spiritual altruist al lui Nietzsche. A putut percepe cum acesta ajungea tot mai mult sub stapanirea fortelor raului si, in momentul in care Nietzsche ar fi putut sa intre deja constient in regiunile periculoase cu care rezona, a ajutat ca el sa devina deranjat mental. Oricat de paradoxal suna acest lucru, acesta a fost modul altruist si intelept prin care Richard Wagner l-a ajutat din lumile spirituale pe Nietzsche sa isi salveze sufletul, protejandu-l de fortele intunericului, atat de mult cat karma acestuia i-a permis. Si – ne spune Rudolf Steiner – Nietzsche a fost protejat intr-o mare masura. Caci in opera sa se aflau mari impulsuri de gandire, pe care el le adusese din vieti anterioare, acele „idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime” si pe care el, cu ideile neadevarate pe care le avea in acel moment, le-ar fi putut pune la dispozitia fortelor intunecate si astfel ar fi fost folosite in realizarea unor intentii rele cu omenirea.
Nietzsche, o enigma pentru omenire
Dar asa, Nietzsche a fost protejat – si prin iubirea pe care i-o poarta aceste mari spirite nobile, precum Rudolf Steiner sau Richard Wagner si altii care au venit in contact cu acest suflet genial, „martir al cunoasterii”, el le va putea aduce in mod just pe pamant in viata urmatoare, cand intrebarile sale isi vor gasi raspuns prin stiinta spirituala, catre care el a tanjit atat de mult.
Nietzsche a facut o impresie profunda asupra ganditorilor contemporani: pentru unii model, pentru altii – cineva impotriva caruia trebuie luptat cu indarjire, dar care te zguduie pana in profunzimi si te obliga sa iti pui intrebari fundamentale. „Ca o mare enigma pentru omenire sta Friederich Nietzsche in evolutia culturala a prezentului”. Caci ca Nietzsche ar fi evoluat omenirea daca nu ar fi primit impulsul lui Christos. (scris de Delia Soare, pentru numarul de iarna 2017-2018 al revistei Pamant iubit)
SENSURI 